The Perks of Being a Wallflower – Incursiune în adolescenţă

Am fost norocoasă vara asta să mă împotmolesc în muzică bună şi parcă pentru prima dată, muzica a venit la pachet cu un film bun. Din când în când dau peste un film proaspat, cum este cel de faţă, însă tot mai des dau de filme vechi cărora abia acum le descopăr coloana sonoră ca fiind condimentul definitoriu.

Mereu am crezut despre mine că posed atenţie distributivă şi că e puţin probabil să-mi scape detalii, mai ales când vine vorba de cinema. Constat însă că am fost surdă până acum, lipsindu-mi abilitatea de a trăi filmul dincolo de imagine, mesaj, interpretare. N-am avut urechi să ascult în timp ce deja vedeam. Astfel, printr-o deducţie logică, atenţia distributivă pare a fi unul dintre acele lucruri care se îmbunătăţesc cu vârsta şi am în acest caz un motiv bun să mă bucur că îmbătrânesc (deocamdată este singurul motiv).

the-perks-of-being-a-wallflower

Am aşteptat ceva vreme până să-mi fac curaj să văd acest film, tocmai pentru că îl presimţeam cu o puternică încărcătură emoţională. Şi exact aşa a fost. M-a purtat prin toată adolescenţa şi mi-a amintit de dramatismul acela autentic, original, pe care îl purtam ca pe un parfum scump. Orice îmi trecea prin cap trebuia analizat la modul cel mai serios, orice gând ducea fie direct fie cu serpentine ocolitoare la viitoarea mea viaţă studenţească, amintirile se judecau după regula scrisului (dacă meritau să fie scrise, însemna că fuseseră speciale), timpul se petrecea alături de prieteni până la refuz, până nu ne mai suportam mutrele, chiulul de la ore era ca o pauză prelungită să putem fuma contemplativ, iar muzica era mai presus de orice.

Majoritatea aveam scris/brodat/imprimat citeţ numele vreunei formaţii pe haine/caiete/ghiozdane. Muzica era paşaportul nostru. Însuşi fundalul gândurilor noastre era un soundtrack pus pe repeat. Întreaga paletă de trăiri erau fără excepţie revelatorii, iar dramele le simţeam mai puternic decât actorii telenovelelor sud-americane. Senzaţiile le tratam cu toată seriozitatea si de cele mai multe ori eram convinsă că întregul meu viitor depinde de ele.

A fost perioada cea mai intensă pe care am trăit-o, adolescenţa. Toate cărţile se jucau pe viaţă si pe moarte, iar scriitorii pe care îi descopeream scriseseră parcă numai pentru a mă explica pe mine. Mi-am regăsit în filmul ăsta multe dintre visele acelea generice, gătite în entuziasm şi neologisme, care se adresau în exclusivitate studentei care creştea treptat în mine. N-am nicio amintire despre ce vroiam sa devin după facultate, fiindcă tot ce ştiam  era că trebuie să fiu studentă. Nimic altceva nu era important.

Oricând sunt dornică să călătoresc în vremurile acelea, iar excursia de astăzi a fost la fel de dulce-amară precum însăşi adolescenţa. Mi-am refăcut traseul prin liceu alături de frumoasele mele prietene, am tras adanc în piept prima ţigară la un bal al bobocilor, am povestit cu profesorii mei se suflet cu care încă nu am pierdut legătura, le-am mărturisit pasiunile mele şi le-am cerut ajutorul înca o ultimă dată. Bibliografiile din vacanţele de vară, albumele lansate toamna, chefurile din pragul Crăciunului şi speranţele efervescente ce se năşteau odată cu primavara, sunt tot atâtea subiecte despre care aş putea scrie oricând cu mare uşurinţă.

Un film care m-a dus imediat cu gândul la Dead poets society, The dreamers sau The history boys. Fragil şi delicat precum viaţa însăşi. Brutal şi absurd precum natura umana contaminată. Frumos şi curat, aşa cum doar un suflet de copil poate vedea lumea.

Sursa foto: http://bit.ly/12Hvhp5

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers:

LinkedIn
Instagram