Raluca Barbu |

October 21, 2025 Blog

The Joy of Surprising Oneself

It is the first time in my adult life that even the thought of spring exhausts me.

I have written so many praises of spring, all in a pleading voice, asking it to materialize from the remnants of winter and save me from a colorless and silent world. I have always craved life manifesting around me in shape, color, and sound. Spring has been my salvation for decades.

Before moving to the U.S. and having my own backyard, I had played Marco Polo with spring in every patch of nature I could find between the asphalt and the city buildings. I would spot a bare tree and beg for its blooming, or a snowdrop poking through the dry dirt, and get almost teary over its delicate white bell of a flower and the promise of spring in its blooming.

I would conjure it on sidewalks on my way to work, in parks on my way downtown, and in front of my bedroom window, where I had planted an apple tree, and all I wished for was to see some pink buds on its branches.

Since living here, my anticipation for an early spring consumes me even more intensely due to the lingering Midwest winters and Chicago’s unforgiving winds. But having a backyard has offered me the chance to pull the spring out of the ground—literally.

I plant seeds and see them sprout and grow into unbelievable flowers, herbs, and vegetables, and their growth allows me to witness all the beauty of the world concentrated in their becoming. My garden has been “the place” for Spotting Yoy.

Joy grows together with the plants in my raised beds and along the side of my house, just as much as it grows on either side of the paths that take me across my nearby forest or the park behind the library where I work, where the loop trail carries me across seasons, inviting me to pick my joys every time I pay attention.

Spring’s descent upon my short and frigid days has invigorated me and inspired me to fill many eager pages. The book I have just finished, which I will hopefully publish soon, began on an abundant spring day a year and a half ago, when nature was pulsating with life. My backyard and the whole Midwest were already green and bright, and their beauty became chapters in my story. Spring energized me and gave me the strength to finish what I had started, and the trust that my story would do justice to my adoptive country.

That’s what spring does: it fuels ambition and desire and blows with all its might into the sails of life, pushing it into the wonders of a sea of possibilities.

Now that I am back on shore, projects finished, adventures lived, muscles tired, eyes filled with sun, all I need right now is to lie down on a soft blanket of leaves and snow and rest.

Autumn turns down the light, and winter promises cozy weekend mornings under soft blankets, hot coffee in hand.

As much as I dread the endless gray Midwest winter ahead, I am glad that spring is not waiting at the end of this summer, but autumn. I take comfort in the metaphor this season embodies. It might be because I am entering the fall of my life, and I now need two seasons to recover from half a year of actively noticing, pursuing, and consuming life. And I’ll take it. I won’t fight it just to delude myself that I’m still young and vibrant. I know I am still young, though my youth is as round as a full moon. That is why I must pause now and rest in the mild moonlight until I gather enough energy to happily face another spring.

There is joy in admitting this truth to myself and accepting such a change in my life. I do not resent this becoming, but welcome it. I’m ready to rest. Johnny Baby is already waiting for me on the couch, cozy and warm.

What kind of changes is your life forcing you to accept this fall? What kind of joys are hiding behind them?

September 8, 2025 Blog

Spot the Joys

I once had this idea of writing The Book of Happiness. I was in my 20s, in my adoptive town of Cluj-Napoca, Romania, by the small pond in Central Park, and then again, in my 40s, by the lake at Three Oaks Recreation Area, in my latest adoptive town of Crystal Lake, Illinois.

Both times, and many others in between, before and after, I contemplated the simple truth of how much people need to notice the small joys in their lives. We could probably all agree that chasing big accomplishments to be content with our lives is an endless route toward a final, well-deserved happiness that always eludes us. We constantly shift our focus to something else as we move through life, and happiness seems to be reconfiguring the route with an ever-changing ETA. Joy, on the other hand, with its simple and undemanding presence, is sprinkled along the way, waiting for us to notice it and take it in.

After all, happiness is joy multiplied.

Taking the time to think this through and find a way to shape it into something tangible, useful to anyone, I became aware of how much I need it myself—and how much others might, too. Paying attention to the simple joys could be one way to hold on to our sanity in this exhausting world.

Spotting the Joy is a practice I am ready to start today.

Instead of focusing on the hard things I need to do in a day, I will zoom in on tiny happenings that, in hindsight, look like rays of sunshine piercing through a heavy sky. The sunshine is always there, regardless of my awareness of it. Spotting the sunshine means gathering these sparks of joy and reveling in their light.

Here are some examples, just to make my point: sitting at my backyard picnic table late into the evening when fireflies start lighting up; reading my favorite Romanian author in English; eating tomatoes I grew from seeds in my own garden; watching my daughter build a snowman with her friend as if winter comes around only once in a lifetime; knowing that my mom is visiting from the other side of the planet; being told that I made someone’s day just by doing my job.

Join me if you want to sharpen your senses to spot the joys that are all around us every day. Think of it as a mind game that asks us to separate the joys from the ordinary and untangle them from all the unavoidable drama that each day leaves at our feet.

As I put more thought into it, I understand that The Book of Happiness has slowly morphed into the Spot the Joys project, as I clearly see now that joy cannot be contained in one book. Oscar Wilde might have been onto something when he said there are so many books and so little time, but no one ever said there is too much joy in the world and not enough demand.

I am intent on adding to the bottomless cup of joy. May that cup never fill, so that humans may never go without joy in their lives.

Cheers!

Join me on Substack, where I share the joys I encounter.

December 1, 2022 Blog, Despre scris, Lectura

Heidi Eliason – Raluca Barbu Interview

Things usually fall into place whenever I move them around. Make your own destiny kind of approach. I learned long ago that waiting for things to happen on their own is both effortless and useless no matter how patient one may be. Especially when one is looking for results. There is something about being in motion that keeps the blood flowing. And creative juices too. Let’s say I get an idea like wanting to contact the author of Confessions of a Middle-Aged Runaway after having read her book (since it has so much in common with my own travel book) and, instead of doing nothing and letting the thought pass into oblivion, I act on it, email the author, give the book a review, and, mainly, set things in motion. Heidi, the author, considers my approach, and then elevates the initial idea (of two authors sharing their writing and travel experiences) by proposing an interview. This is how nothing turns into something. Where there was once just a thought there is now a beautiful collaboration between two writers and an interview to prove it. I am not going to brag that I always act on my ideas (some of them are not worth it) but I am going to admit that, when it comes to writing, I have tried out most of them. There were plenty of times when nothing came of my my ideas but that never made me stop thinking of new ones and trying them out. It’s a simple action-reaction type of lesson that keeps me moving whenever I carry it out. What I love the most about it is that my initial idea is not the limit – once the things are set in motion, they are out of my control and the limit moves farther and farther, allowing for better outcomes to occur. It’s like motion itself takes my idea to a new level I wasn’t even aware of. I think you got the idea. I’ll stop elaborating.

Check out the interview HERE.

October 12, 2022 Blog, Despre scris

Poezie cu rima verde

Cuvinte suite în cârca altor cuvinte,
Mâzgălite peste caligrafiate,
Roșii și verzi, împărțite de semafoarele punctuației,
Despărțite de barierele cratimelor,
Adunate de bunăvoința cuprinzatoarelor paragrafe.
Cuvinte sonore pe care, citindu-le cu gândul,
Lovesc metronomul timpului trecut.
Cuvinte orbitoare care, privindu-le,
Te aruncă în versiuni infinite ale viitorului.
Cuvinte mici, ascuțite, stringente
Precum mușcătura pofticioasă dintr-o căpșună coaptă.
Cuvinte calde, moi,
Pe care îți poți rezema capul și adormi în voie.

Foarte rar scriu poezii, poate una la cinci ani. Majoritatea au rimă albă și, poate cu excepția uneia despre bradul de Crăciun, toate sunt despre scris. Da, scriu poezii despre scris. Este de departe subiectul meu preferat. Dacă ar fi să descriu fluxul gandirii mele de-a lungul unei zile, îmi imaginez cum culeg cuvinte de-a lungul orelor într-un ghem de fraze nesfârșite. Știu, apogeul ăsta de toamnă mă face să mă gândesc la lână, andrele și pături călduroase. De cele mai multe ori instinctul mă împinge să le ordonez în paragrafe îndesate, apoi în pagini numerotate și, câteodată, între coperți. Alteori mă simt mai indulgentă si vreau să le văd lejere, tolănite în versuri necenzurate de rimă. Presimt că asta s-a întâmplat și acum cinci ani când am scris poezia de mai sus, doar că era primăvară, iar rima era verde, nu albă.

P.S. Câteva cuvinte culese de-a lungul săptămânii dintr-un plic venit de peste un ocean și câteva granițe.

August 24, 2022 Blog, Despre scris, Natura

Listen to American Vacation

I am so incredibly happy and proud to announce that my beautiful book is now available in paperback and as an eBook on Amazon and Barnes & Noble. As of today, you can also listen to the Audiobook. Thank you, Google Books! I have to tell you, this adventure just gets better and better.

The entire process of traveling, keeping a journal, transforming the notes into an actual book, publishing, translating, promoting, and now turning it into an audiobook has been an all encompassing experience for me as a writer. It has been a wonderfully comforting process for me. I had the opportunity to expand my horizons and see where my endeavor can take me if I am really committed to it. Knowing my book is out there in all formats, ready to take readers on a unique escapade by familiarizing locals with their amazing surroundings or foreigners with far away lands, makes me believe I really did my best and can soon move on to my next project.

Having to listen to the entire book and get the content of the audiobook ready for publishing, gave me the chance to revisit all the travel my husband and I did four years ago. And every time I reread, and now listen to it, I always react the same way – like it was both unreal and strikingly real at the same time. The overwhelming feeling of having actually hiked deserts and climbed mountains is forever present, as if to remind me that people are capable of surprising themselves and that includes me. The fact that I was lucky to visit all those wonders of the natural world is also a reminder of how full of surprises life is. For at least these two reasons alone, I trust that American Vacation is a joyride worth taking by readers.

So, read or listen to American Vacation, travel and push past your limits, experience the beauty of this world, and always trust that life has endless resources to amaze you if only you have an open heart.

LISTEN TO AMERICAN VACATION

December 13, 2021 Blog, Despre scris, Natura

Make Yourself Comfortable and Escape into “American Vacation”

As small and vulnerable as this world has been for the last year and a half, it still kept its beauty intact. It is isolated in parts and deprived of people’s unrestricted joy, but their absence does not make it less extraordinary. The prospect of this life seems more vulnerable than ever, in my characteristic naive way, I’m struggling with a whole new sense of helplessness. But I’m stubborn not to give in. I can’t wait for the resolution of this pandemic to revive the simple delights of this life. I am constrained, I know, in many ways. But I adapt.

What has kept me sane this past year and a half was focusing on the few things that never fail to bring me hope – my family, friends, nature, reading, and writing. Quarantine took a lot from most of us but also gifted us with time. That is why I partially forgive this pandemic. I had the luxury of diving into a project that involved both nature and writing while bringing me close to old friends and closer to new ones. For a year, our friendship and love of books drew us together via email, Zoom, and WhatsApp messaging. Our collective spare time allowed us to give my last book, VACANȚĂ AMERICANĂ. 20.000 de km în vestul sălbatic, a chance at an English speaking public. Never have I ever thought or dreamed of my books being read in a language other than Romanian.

Translating a book (then having the chance to set it free into a whole other world than the one I’m used to) has been one of my few joys in these rigid times. Publishing AMERICAN VACATION. 12,000 Miles Into the Wild West has been even sweeter as I can taste it after a long time and a lot of work. I miss the perks of launching a new book, the events, and the attention around it. I especially miss having my family and friends there to cheer me on. But, just like everyone else in this world at the moment, I am learning to live without the things that I am used to and creating new opportunities out of what I have available.

Relocating to the States and starting a life here made me realize that my book deserves to be read in the language of my adoptive land too. Another reason for my endeavors was that most of the natives I have met here aren’t familiar with the Wild West at all. So, translating my travel book turned out to be desirable, achievable, and worth it.

My AMERICAN VACATION lasted 45 days, took me 12,000 miles through the American West. Only now, after having written and translated a book about it, is it starting to feel real to me. The summer in which M. and I hiked over 170 miles through 7 forms of relief, from 260 feet below sea level and up to 14,000 feet of altitude, through 35 national, tribal, and state parks, is now more palpable for me after revisiting every inch of its existence.

M. is the one who imagined this trip in all its complexity and who turned it into reality, giving me the most valuable gift ever received and the material for an entire book. My gratitude knows no bounds! Matilda is the one who allowed me 45 days of absence, which, as I had suspected, carried in them a longing that only a mother knows. Aurora, Rick, Danell, and Christina helped me adapt my translation and give it an American familiarity.

So, sit back and travel with me! Leave behind the apartment and social distancing, and lose yourselves for 45 days in spectacular landscapes, which took hundreds of millions of years to complete their flawless beauty of today. Let’s be hopeful that this pandemic will end soon, and we will be able to enjoy nature again. Then, we can check off all the places on our lists that have been waiting for us to discover them. Just a hint: you could start with the American West!

Get the book on Amazon!

September 16, 2020 Despre scris

Dacă iarna pe uliță, atunci vara pe lac

Sunt gata pentru toamnă. Am întors foaia verii după întoarcerea din Tennessee, curățând casa și pregătindu-mi copilul pentru școală. Ca de obicei, mă dedic schimbărilor inevitabile, precum cele ale anotimpurilor, și încerc să contribui la venirea lor cu amănuntele vieții mele, pentru a crea intimitate.

Am profitat de căldura verii din plin, mai mult decât îmi imaginam că o voi face atunci când pandemia părea să-mi fure inclusiv bucuriile simple.

Am citit în curtea casei noastre în fiecare dimineață senină, până ce căldura începea să moleșească orice lucru viu din jur. Între capitole sau total aleator, făceam pauze pierzându-mi privirea printre copaci săriți de veverițe și cântați de prihori și cardinali. Uneori chiar îmi țineam respirația urmărind câte un colibri cum împunge fiecare floare roșie în căutare de nectar. Am citit la umbra copacilor din curtea casei de pe lac, pe terasa de la etaj, cu râul Cumberland reflectându-se în lentilele ochelarilor de soare, precum un alt cer. Am citit pe o plajă a lacului Michigan în Wisconsin, pe cele ale lacului Crystal Lake și Three Oaks, în timp ce copilul meu plonja repetitiv sub apă în căutarea elixirului veșniciei vacanței de vară. Am citit mai mult ca niciodată.

Am crescut flori din semințe și le-am privit cum se umplu de soare și căldură și devin liane de tulpini și flori și frunze intens pigmentate. Am udat aproape în fiecare seară grădina și câteodată povesteam la telefon cu o piteșteancă dragă, de aici din preajmă. Am făcut pesto din busuiocul crescut de mine, clafoutis de cireșe și salată de vinete. Am copt porumb pe grătar și am mâncat pepene roșu. Am stat pe însearat în fața focului de tabără, am povestit în șoaptă și am mâncat vestitele smores, senvișuri cu marshmallows lipicioase turtite între biscuiți și ciocolată.

Mi-am găsit coafura perfectă dintr-o pură întâmplare, am purtat rochițe de vară și pantaloni scurți, am făcut brățări din mărgele, am adunat scoici și în trei dimineți magice am privit răsăritul peste același lac unde seara privisem apusul.

Mi-am urmărit fetița trăind bucăți savuroase de copilărie alături de prietena ei cea mai bună. A înotat în lacuri și râuri, s-a bălăcit în piscine gonflabile, s-a bronzat, a dormit în cort, a construit o căsuță pentru păsări, a înălțat un zmeu. Cel puțin. Îmi imaginez că vara asta va fi una de referință pentru ea, atunci când va privi înapoi la anii copilăriei. Sunt atât de fericită că a existat vara asta. Pentru amândouă.

Am înotat și m-am bronzat ca pe vremea verilor petrecute la ștrand pe malul Argeșului, acum câțiva zeci de ani. Am descoperit o întreagă lume pe apă, de existența căreia nu eram în niciun fel conștientă și am îmbrățișat-o ca pe un cadou. Zeci de lacuri din zonă sunt navigate de primăvara până toamna de mii de bărci cu motor de toate mărimile, dimensiunile și culorile, de dimineața până la apus. Există un cod rutier special pentru bărci, cu semne de circulație și limite de viteză. Am trecut pe lângă baruri accesibile doar de pe apă și magazine pescărești în fața cărora îți parchezi barca și poți merge la cumpărături.

Am simțit duritatea apei abia ținându-mi echilibrul pe barcă în plină viteză, țipând până la răgușeală de frică amestecată cu adrenalină, cu vântul pieptănându-mi părul într-o nouă coafură și cu apa stropind insistent din față, ciupindu-mi pielea cu răceală. M-am desfătat în valuri domoale, în lumina câtorva apusuri, dar am trăit și clipe de o nesiguranță dezarmantă, când barca abia înainta prin furtună și întuneric.

Ne-am infiltrat într-o petrecere pe lac, undeva unde bărcile sunt ancorate în semicerc și, pentru că apa este foarte mică și atingi fundul lacului cu picioarele, toți coboară într-un fel de ring de dans, să zicem, unde dansează, beau, aruncă mingi de fotbal american de la unii la alții și se poartă de parcă ar fi cel mai firesc lucru din lume pentru ei să petreacă, pe lac, la amiaz. Majoritatea malurilor sunt țesute strâns cu case de vacanță ce stârnesc admirație și invidie în proporții inegale, iar unele canalele, ce unesc lacurile unele de altele, aduc mult a Amsterdam, plus o socializare firească între cei de pe țărm și cei din bărci.

Le mulțumesc încă odată prietenilor noștri, posesori de barcă, pentru toate zilele absolut memorabile navigate pe Chain O’Lakes, Cumberland și Mississippi.

Încet-încet toamna dă semne subtile de existență și iubesc să le observ în gând – câteva frunze roșii în copacii pe lângă care trecem în plimbarea zilnică, mijlocul iazului eliberat de mătasea broaștei, crizanteme mărunte și dese plantate în câteva curți din cartier, prihorii nord-americani deja plecați în țări cu climă mai blândă, dimineți răcoroase în ciuda zilelor încă fierbinți și umede. Nu vreau să o ignor, nici să îi doresc să se împotmolească altundeva pentru a prelungi o vară absolut neașteptat de generoasă. O vreau aici, cu toate vechile ei trucuri, cu mirosuri pământene și culori păstoase. Să vină! Deși pe aici toamna nu apucă să se așeze prea confortabil, pentru că iarna nu vine niciodată subtil, nu își anunță intrarea cu finețe, ci cu bocancul.

April 15, 2020 Blog, Despre scris

Așează-te confortabil și citește Vacanță americană

Pe cât de mică și vulnerabilă pare acum această lume, pe atât de frumoasă a rămas. Ea însăși este izolată și privată de bucuria oamenilor, însă absența lor nu o face mai puțin extraordinară. Perspectiva acestei vieți pare destul de sumbră zilele astea și într-un fel aparent naiv mă lupt cu un sentiment de neputință cu totul nou. Însă mă încăpățânez să nu îi cedez. Nu pot aștepta rezoluția acestei pandemii pentru a trăi bucuriile simple ale acestei vieți. Sunt constrânsă, știu, în multe privințe, dar mă adaptez!

Să scriu o carte și apoi să am șansa să o văd publicată este una dintre bucuriile mele, cu atât mai dulce cu cât o pot gusta după mult timp și multă muncă. Am încercat să planific apariția Vacanței americane cândva după sfârșitul evenimentelor curente, însă nu vreau să le ofer puterea de a ține totul în loc. În plus, probabil că pe atunci scena literară va fi inundată de cărți despre covid-19. Îmi lipsește posibilitatea de a avea o lansare de carte așa cum eram obișnuită, înconjurată de prieteni într-un cadru sărbătoresc, însă știu că oricum îmi veți fi cu toții aproape chiar și în această împrejurare solitară.

Vacanță americană este o carte de călătorie, în adevăratul sens al acestui gen literar. Vacanța în sine, care a durat 45 de zile și care m-a purtat 20.000 de km prin vestul american, chiar și acum, după aproape doi ani, îmi pare la fel de ireală – motiv pentru care această carte trebuia scrisă, pentru a-i dovedi existența. O vară în care am drumețit peste 250 de km prin 7 forme de relief, de la 80 de m sub nivelul mării până la 4.300 m altitudine, nu putea fi lăsată la latitudinea amintirilor proprii. 35 de parcuri naționale, tribale și statale vizitate nu pot fi păstrate doar în memoria aparatului foto și în câteva conversații cu familia și prietenii apropiați. O asemenea experiență unică trebuie păstrată în scris și împărtășită, astfel încât oricine, oricând, să o poată trăi.

M. este cel care și-a imaginat această vacanță în toată complexitatea ei și care a transformat-o în realitate, oferindu-mi cel mai valoros cadou primit vreodată și material cât pentru o carte întreagă. Recunoștința mea nu are margini! Matilda este cea care mi-a îngăduit 45 de zile de absență, care, așa cum bănuisem, au purtat în ele un dor pe care doar o mamă îl cunoaște. Mama și Dan m-au încurajat pe marginea fiecărei pagini scrise, îndemnându-mă să scot dintre amintiri și pagini de jurnal de bord comicul și dificultatea fiecărei situații cu care m-am confruntat.

Așadar așezați-vă confortabil și călătoriți cu mine! Lăsați în urmă apartamentul și izolarea socială (știu că n-o să vă pară rău după ele:) și petreceți 45 de zile în mijlocul unor peisaje spectaculoase, cărora le-a luat sute de milioane de ani să își desăvârșească frumusețea fără cusur de azi. Apoi întăriți-vă încrederea că toată această situație se va sfârși în curând și ne vom putea bucura din nou de natură, de cei dragi și de tot ce acum descoperim că ne lipsește cel mai mult.

Vă îmbrățișez!

Vacanță americană se poate descărca și citi direct din Google Play Store:

General Sherman, Sequoia National Park, CA

December 13, 2019 Despre scris

Conjugating time at present tense

Raluca Barbu Unhurried is time in its tick tock, equally passing its age over every living thing. Doesn’t rush the sun to set just to favor the night and allow it a few more hours of darkness. Doesn’t blow the leaves out of the trees’ hairdo slower than usual just to postpone the inevitable freeze. Doesn’t knock on anybody’s door to bring them news from the future. It will be revealed for each of us when time will have left behind all that has been and got to present tense. As always steady and unhurried.

Right now. The sun is setting. Winter is arriving. It’s already next year.

That is where lies a part of our suffering, in the hope or rather illusion that if we could turn back time we would be truly happy. If the future would start earlier, the sadness would end and we could finally live to the fullest. We never really purposely live life to the fullest, always busy picturing a better version of the one happening right now. We’re not present. We’re lost in different fictitious past lives that mysteriously would have gotten us to a better present or lost in endless possible futures that would take us to a far better and more complete life than this one right here.

We are on a single journey, constantly wishing we could start over, convinced that we could do a better job the second time. We seem to know it all. We are wise. We actually are aware that time doesn’t hurry or move backwards. We know the past is over and the future hasn’t begun. Basic. Still we run from the reflection in the mirror, delaying to love it until it will somehow get younger, leaner, more confident. We run from what we actually own and hope for something else. We hide from the life we do have just to close our eyes and imagine a more satisfying one. Imagination has indeed no limit.

There’s nothing new in my words, just rephrasing old ideas, old for humanity anyhow. Therefore, I get to put my mind in order convincing myself of a universal truth: I exist only now.

My past self is sheer imagination and so is my future self. Unreal. The real me however (not the one you remember dancing with at a party or the one you’ll be having coffee with next week) the one actually existing is lying in a recliner, writing on the laptop accompanied by a library book and a glass of whiskey cream on the end table. The Christmas tree I see out of the corner of my eye while typing has just been decorated, partly with ornaments from a distant life of mine and partly with some that decorated the past Christmas’ of people I will never meet. Beyond the window through which the day lights up the interior of this house I now call home, lies such a serene winter over this far away country, so far away that not even my imagination could of conceived it for my future.

Because of the big crossroads and subtle turns in my journey I’ve come hopefully soon enough to the conclusion that I will never know what is indeed best for me, much less for others. Every moment I am the best version of myself. I’m always where I’m supposed to be and I will constantly have what I need. The assumptions starting with what if and maybe are in safe keeping for literary content I still intend to write. Therefore my wish for the closing of the year is to be gratful for every now, because no then will ever be better for me.

December 5, 2019 Blog, Despre scris

Conjugarea timpului la prezent

Raluca Barbu

Negrăbit este timpul în tic-tac-ul său. Măsurat, egal, uniform își trece vremea peste tot ce este viu. Nu grăbește soarele spre apus pentru a-i face un favor nopții și a-i îngădui mai multe ore de întuneric; nu suflă frunzele din coafura pădurilor mai lent pentru a amâna inevitabilul îngheț. Nu bate la ușa nimănui pentru a-i aduce vești din viitor – fiecare și-l află atunci când timpul își va fi trecut vremea peste ce a fost, iar tic-tac-ul ajunge deasupra fiecărui acum. Și se întâmplă la fel la nesfârșit, egal, măsurat, negrăbit.

Acum. Acum apune soarele, acum vine vara, acum e deja anul viitor.

Acolo zace o parte din suferința noastră – în speranța sau mai degrabă iluzia că, dacă am da timpul înapoi, am putea fi fericiți sau dacă viitorul ar începe mai devreme, tristețea și-ar găsi sfârșitul și am putea trăi cu adevărat. Practic nu reușim să o facem deplin niciodată, pentru că mereu suntem ocupați să ne imaginăm o altă viață decât cea care se petrece acum. Nu suntem aici, suntem plecați în variante închipuite ale existenței noastre; în combinații ale trecutului care, prin metode misterioase, ne-ar fi adus într-un altfel de prezent, evident glorios, nu ca acesta ce se desfășoară acum; în infinite posibilități ale viitorului care, tot prin căi enigmatice, ne-ar duce pe culmile unei vieți magnifice, cât mai departe de acest prezent incomplet.

Ne aflăm pe parcursul unei călătorii, însă, în mod constant și paradoxal, ne dorin fie să o luăm de la capăt și să facem totul altfel, fie să aflăm destinația și să ne tragem răsuflarea. Dar noi știm. Le știm pe toate. Suntem înțelepți. Știm că timpul nu se grăbește, că nu poate fi dat înapoi. Știm că trecutul s-a sfârșit, iar viitorul încă nu a început. Elementar. Cu toate acestea, fugim în continuare de chipul din oglindă, amânând să-l iubim până într-un viitor în care va fi mai tânăr, mai suplu, mai încrezător; fugim de ce avem pentru a ne imagina posesiuni care nu se știe dacă ne vor aparține vreodată; fugim de viața pe care o putem, realmente, trăi acum, pentru a ne păstra pentru o alta, mai satisfăcătoare decât cea reală – și pe bună dreptate: imaginația nu are limite.

Nu spun nimic nou. Reformulez idei vechi, vechi pentru omenire. Îmi pun astfel ordine în propriile gânduri, convingându-mă cu același efort de acest adevăr: exist doar acum. Eu din trecut sunt pură imaginație, la fel și eu din viitor. Ireala. Eu, cea adevărată, nu cea pe care ți-o amintești de la vreo petrecere sau cea pe care-ți imaginezi că o vei întâlni la o cafea săptămâna viitoare, eu reală, scriu cu laptopul în brațe într-un fotoliu, în timp ce cărți împrumutate de la bibliotecă și o cană de cafea așteaptă pe măsuța de alături. Bradul de Crăciun, pe care-l văd cu coada ochiului în timp ce tastez, este proaspăt împodobit, în parte cu ornamente dintr-o viață pe care am trăit-o demult și cu altele care au împodobit brazi din trecutul unor oameni pe care nu-i voi cunoaște vreodată. Dincolo de fereasta prin care ziua luminează interiorul acestei case care acum se numește acasă pentru mine, domnește o iarnă senină peste un oraș dintr-o tară atât de îndepărtată încât nici chiar vasta mea imaginație nu a știut să o închipuie în viitorul meu.

Datorită marilor intersecții și micilor cotituri din drumul meu am ajuns, sper suficient de devreme, la concluzia că nu voi știi niciodată ce e mai bine pentru mine, cu atât mai puțin pentru alții, că în fiecare clipă voi fi cea mai bună variantă a mea, mereu mă voi afla exact unde trebuie și întotdeauna voi avea doar ce am nevoie. Acoladele ce încep cu dacă și poate le păstrez pentru textele literare pe care încă îmi doresc să le scriu. Așadar dorința mea pentru acest apus de an este să fiu recunoscătoare pentru fiecare acum, pentru că niciun atunci nu va fi vreodată mai bun pentru mine.

Search Site

Author: Raluca Barbu