Efortul de a nu trăi în prezent

 

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Vi se întâmplă des să trăiţi în prezent? Mie mi se întâmpla rar, acum tot mai adesea şi vă spun cu bucurie că am descoperit, pe pielea mea, cât este de fascinant. Gândul meu nu e obişnuit să stea pe loc, să se agaţe de ceea ce văd ochii şi chiar dacă o face, de cele mai multe ori se conectează cu lucruri, locuri şi sentimente similare peste care dă aruncând o privire spre trecut, căutând ceva familiar sau spre viitor, unde ar vrea mai repede să ajungă.

Fericită să fiu din nou în mijlocul naturii, cu cort, grătare, prieteni, foc de tabără, frontaliere, spate înţepenit dimineaţa la sculare, rouă rece ascunsă în iarbă, copii zburdând haotic în toate direcţiile. Fermecată de miresmele pământului când e încălzit de soarele văratic, îmbibându-mi nările cu aroma mugurilor de brad şi parfumul sălbatic al florilor de câmp sau limpezindu-mi tâmplele cu aer rece şi pătrunzător, când răsăritul încă doarme şi doar vântul s-a trezit şi-a apucat a cutreiera petecul de natură pe care-l cuprind cu ochii.

Surprinsă cum lucrurile se aşează singure dacă nu mai depun efort şi dacă nu le oblig să se întâmple conform aşteptărilor mele. De fapt, când nu le forţez să se potrivească proiecţiilor mele, se aranjează singure şi încă într-un fel armonios, firesc, predestinat. Efortul îl resimt acum. Lipsa lui mai degrabă. Şi mi-e atât de clar că acest moment, în care simţurile îmi sunt îmbrăţişate de un prezent pe care nu mi l-as fi putut imagina şi nici n-am făcut-o de altfel, e mult prea perfect să fi fost o fabricaţie a minţii mele.

Am ajuns în drumul meu în locul în care efortul nu este necesar. E chiar un semn al rătăcirii. A păstra cursul drumului nu necesită efort, din contră, presupune detaşare şi încredere deplină în ceea ce urmează. Nici nu vreau să-mi imaginez, nici măcar efortul acesta nu mi-e necesar, pentru că oricum, tot ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Imaginaţia mea ar fi doar un efort în plus în a-mi crea viitorul pe hârtie. Nu m-a ajutat niciodată. Faptul că eu l-am creat din gânduri nu l-a determinat să se petreacă întocmai. Rare ori s-a suprapus realităţii.

Drumul, în grandoarea lui, nu are început şi sfârşit, nu poate fi văzut în întregime şi nu i se poate intui direcţia. Mi se pare că nu mai este vorba despre a ajunge undeva sau de a-mi aminti de unde vin. Mereu a fost vorba despre călătorie, o ştie şi înţeleptul, de aceea a lăsat moştenire umanităţii acest adevăr adresat călătorului, tocmai pentru că se rezumă la Prezent. Drumul înseamnă doar locul în care mă aflu Acum.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

Mai exact acum sunt sunt la altitudine considerabilă faţă de oraş, înconjurată de pădure de conifere, cu pârâu în privire, auz şi nări, cu caietul pe genunchi, pierdută în rânduri care există doar în momentul în care ajung în vârful peniţei mele. Nu ştiu ce voi face mai târziu, când soarele va inunda valea cu lumină şi căldură şi când populaţia corturilor alăturate se va trezi şi o va umple cu voci pestriţe. Nu trebuie încă să aflu. Vreau să profit de acest moment ca de un exerciţiu de prezenţă.

E atât de simplu, de fapt, să renunţ la toate gândurile care mă trag după ele într-un viitor fictiv sau într-un trecut reinterpretat la fiecare vizită. Cu alte cuvinte, renunţ la efort. A fi doar acum, aici, înseamnă linişte deplină, acceptare că viaţa mea este exact aşa cum trebuie să fie, iar efortul meu ar strica singurul lucru real, Prezentul.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Un chip. Mai multe feţe

 

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Un om cu şapte priviri într-un singur chip. O femeie cu şapte voci şi o singură gură. O oglindă în care se reflectă şapte capete, toate ale mele, suprapunându-se într-o armonie haotică. Şapte trăiri contradictorii îmi cotropesc sufletul, lăsând mereu în urmă un om nou, în continuă definire.

S-a nimerit ca eu să identific şapte laturi ale personalităţii mele. Poate unele din ele le cuprind pe altele. Nu ştiu. Nu e important. Poate am scăpat din vedere altele mai vechi, care există acum în vreo formă latentă şi care, în vreun viitor încă nescris, vor ieşi la suprafaţă cu pretenţii neimaginate. Nici asta nu-i important. Tot ce înţeleg acum este că nu s-a întâmplat vreodată să nu fiu eu, nici chiar în situaţiile în care ipotetic aş fi putut face sau spune altceva şi tot ipotetic drumul meu ar fi cotit într-o altă direcţie decât cea în care am ajuns astăzi. Înţeleg că sunt în multe feluri, unele contradictorii, altele în tandem şi toate la un loc mă reprezintă fidel în umanitatea mea.

Femeia

Interesant cum prima care mi-a venit în minte este Raluca Femeia, poate pentru că femeia din mine a ieşit la suprafaţă ultima, e cea mai proaspătă cunoştinţă a mea. Definirea de sex a fost mereu acolo, în buletin, în numele pe care îl port, în pronumele pe care îl folosesc vorbind despre mine la persoana a treia. Însă esenţa unei femei, cea care face referire la feminitate, senzualitate şi erotism, mi-a fost străină, mi-a fost incomodă şi, în general, a fost latura pe care n-am avut niciodată ochi să o văd eu însămi în mine. Gândindu-mă la bărbaţii din viaţa mea, care mi-au dorit trupul şi mi-au iubit sufletul, îmi dau seamă că ei au cunoscut-o într-o oarecare măsură, însă în ochii niciunuia dintre ei nu am citit nimic despre ea, ceva care să mă convingă că ar fi o rezidentă permanentă a fiinţei mele. Poate tot din acest motiv nu am ştiut să mă dăruiesc deplin, pentru că n-am ştiut că aş avea ceva atât de delicat de dăruit.

Mă fascinează forţa cu care şi-a făcut triumfala apariţie, atenţia pe care mi-o pretinde şi impactul pe care îl are în jurul meu. Mi s-a înfăţişat mai întâi ca o puştoaică de 16 ani, pentru că la acea vârstă am devenit femeie şi cumva a vrut să parcurgă traseul către vârsta mea actuală pornind de la origini. A depăşit rapid şi dureros toate formele de exprimare a infatuării specifice acelei vârste, cu călcâie aprinse, fluturi în stomac, inconştienţă, nerăbdare şi nesiguranţă. Le trăisem pe toate în tinereţea mea, însă nu mă trecuseră graniţa către feminitate. Probabil rămăsesem blocată undeva pe drum, poate doar cu câţiva paşi înainte de vamă. Acum însă i-am intuit malurile, pentru că mi-o imaginez că pe o insulă exotică, şi înot spre ea relaxată, cu muşchi neobosiţi şi trup întins pe val, către un ţărm care-mi va deveni acasă. Sunt foarte aproape, simt deja cu palmele nisipul răscolit de tumultul apei, adâncimea se micşorează, iar cu coada ochiului intuiesc formele voluptoase ale plajei.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Mama

Pe această Ralucă o cunosc foarte bine de şase ani şi jumătate. A avut întâietate în faţa soţiei şi a îndepărtat-o pe acesta până a scăpat definitiv de ea. Am chemat-o exact când am avut nevoie de ea şi a venit fără să se lase aşteptată. Mi-a adus în dar, odată cu bulgărele de aur care este copilul meu, fascinaţie, uimire, inspiraţie, grijă, teamă şi o doză incredibilă de putere. Mi-a mai adus alte femei-mame pe care le am acum în preajmă ca prietene, însă cel mai valoros dar pe care mi l-a oferit este legătura dulce-inexplicabila pe care o trăiesc cu fiica mea, atât de strânsă încât uneori am sentimentul că ea sunt eu, că mă cresc pe mine, că sunt martoră propriei mele evoluţii în paşii mici şi siguri ai copilului meu. De existenţa şi autenticitatea acestei Raluci nu m-am îndoit niciodată, din prima clipă când din una am devenit două.

Scriitoarea

O, asta e Raluca-Fata Morgana, cea care mă convinge că e reală, ca apoi să mă facă să mă îndoiesc că a existat vreodată în pielea mea. Intensitatea cu care credeam ambele variante era sfâşietoare, însă, după sute de pagini de memorii, un blog, trei cărţi publicate şi încă una ce musteşte în mine, nu mai am niciun dubiu că e adevărată, în carne şi oase, cu degete deprinse cu tastele, cu gândul mereu plecat în căutarea exprimării povestii in care traiesc.

Este Raluca cea mai surprinzătoare, pentru că e atât de diferită de cea pe care o vezi, cea manifestată fizic. O priveşti şi îţi lasă impresia unei femei telurice, palpabile, plină de viaţă şi atât de aiurită încât n-ar fi capabilă de profunzimi. E posbil să fi crezut chiar eu această demonstraţie superficială a inexistenţei unei scriitoare înăuntrul meu, luându-mă după aparenţe şi după dezaprobarea făţişă sau secretă faţă de dorinţă şi nevoia mea de a scrie a multor oameni din viaţa mea de până acum. Neavând interesul şi susţinerea lor, m-am convins, destul de neconvingător ce e drept, că e posibil să iau scrisul prea în serios, el fiind, desigur, doar un moft sau poate un hobby mai special. Abia acum, la 37 de ani, îi acord atenţia cuvenită, l-am ridicat la statutul de chemare, moştenire, dăruire şi am acceptat, sper odată pentru totdeauna, că eu fără el nu sunt întreaga.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Victima

Victima din mine este cea mai competitivă dintre toate eurile mele. A cucerit teritorii întinse din timpul meu, are epoleţii plini de trese, iar pereţii camerei în care locuieşte sunt decoraţi cu nenumărate medalii de aur câştigate în defavoarea mea în concursuri de debate. Este articulată, convingătoare, documentată şi are o voce tunătoare. Nu pot să n-o aud când îşi începe discursul, mereu acelaşi, mereu sfâşietor. Încă n-am reuşit să-i fac faţă, să o conving că se înşeală, să o reduc la tăcere. Ocupă în mine jumătate de inimă, jumătate de suflet şi profită de originile mele pentru a mă anihila ca fiinţă umană imediat ce în mintea mea se strecoară cea mai măruntă formă de îndoială. Întunecă totul în calea ei, îmi fulgeră privirea şi viscoleşte cu gheaţă peste învelişul meu fragil. Mi-a lăsat urme pe trup, le văd în fiecare zi, însă nu pot scăpa de ele, aşa cum nu pot scăpa de Raluca Victimă.

Aflu acum că nici nu trebuie să acap de ea. Trebuie doar să nu mă împotrivesc atunci când deschide gura. N-am unde să mă ascund, nu-mi pot astupa urechile, acoperi ochii, pentru că vorbeşte prin gura mea şi scrie prin degetele mele. Sunt de fapt eu, convinsă pentru perioade inegale că nu sunt bună de nimic şi că nu merit nimic. Mă doare de câte ori argumentează aceste două neadevăruri, pentru că încerc să o contrazic, să-i opun rezistenţă, să o fac să tacă şi să-şi retragă cuvintele. Într-un început de vară am înţeles, în sfârşit, că n-o pot alunga, reduce la tăcere sau nega. Pot să o accept, să o ascult, să o las să-şi încheie disertaţia. Atât. Cred că asta e tot ce vrea, să fie ascultată, iar după ce-şi consumă energia, aparent nesfârşită, se poate retrage epuizată şi răguşită în camera ei muzeu.

Mai cred că apare în mintea mea doar atunci când mă lupt prea mult cu mine, când opun prea multă rezistenţă experienţelor pe care le trăiesc, când sunt atât de obosită încât niciun cuvânt de încurajare nu mai rezonează cu Raluca Puternică.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Puternica

O cunosc demult şi pe ea. E fantastică! E acea Raluca supereroină care îmi menţine încrederea în viaţă şi în surprizele pe care mi le rezervă. Uneori cred că ea este elementul de surpriză pe care i-l aloc vieţii. Nu ştiu cum ia naştere, cum ajunge să se manifeste atât de autentic şi cu atâta graţie. Este o apariţie fenomenală, pe care oamenii din jurul meu o văd imediat, doar privindu-mă sau schimbând câteva cuvinte cu mine. Eu mă văd astfel doar după ce am trecut muntele, după ce l-am lăsat în urmă şi înălţimile cucerite vorbesc de la sine despre forţă care m-a animat. Mă uit înapoi şi văd câte a trăit aceasta Raluca puternică. Îi datorez toate realizările mele, toate visele pe care nu le-am abandonat, ci împlinit.

Are un Nemesis, ca orice supererou, pe Raluca Victimă. Sunt mereu puse pe ceartă, se anulează una pe alta verbal şi faptic, iar câmpul lor de luptă este chipul meu, la suprafaţă şi sufletul meu, pe dinăuntru. Nu le pasă de urmele pe care interacţiunea lor o lăsă în mine, pentru că ambele cred că au dreptate, prin urmare războiul ce-l poartă este pentru binele meu. Le cred de fiecare dată. Mă răzgândesc după fiecare capitulare a victimei sau a învingătoarei. Poate că, punându-le faţă în faţă, ca pe nişte surori vitrege, dar cu aceeaşi mamă, aş reuşi să le fac să se accepte una pe cealaltă. Ştiu, nu sunt realistă, dar, după cum se poate observa, nu există o Raluca Realistă. Acum e la cârmă Raluca Scriitoarea, care găseşte orice posibil în textele ei, chiar şi o alianţă între duşmanii de moarte. Până la urmă nu vreau să fie prietene, vreau doar ca eu să le accept ca fiind amblele ale mele, cu sus şi jos, cu gheaţă şi foc, iar eu să mă poziţionez exact la mijloc, acolo unde apa e caldă, perfectă pentru înotul în noctura. Poate ar trebui să o introduc aici pe Raluca aiurită, doar ea ar găsi un teren neutru, fictiv, în care să mă convingă să cred.

Aiurita

Aiurită, copil, uitucă, naivă. Aceasta este Raluca cea mai dulce, visătoare, credulă, desprinsă de pământ, fără rădăcini, doar aripi. O găseşti în ochii ei albaştii ca marea, în părul ei copilăros, bălai, în neatenţia cu care tratează orice lucru serios, atunci când n-o priveşte direct subiectul. E Raluca pe care o descriu cel mai bine colegii mei şi în care mă regăsesc întocmai. E împrăştiată, mânjită cu pix sau cerneală pe mâini şi câteodată cu cafea sau dulceaţă pe haine. E adorabilă. Nu-i poţi ghici vârsta. E tânără precum pădurea primăvara, toată numai mugur şi floare. Aude păsările când vin să cuibărească vizavi de terasă ei, observă forme caraghiase în conturul norilor şi doar când e foarte prezentă, vede vulpi, veveriţe, iepuri, ciocănitori şi căprioare. E solară, luminoasă, generoasă. Îţi vine s-o iubeşti, s-o îmbrăţişezi şi să-i spui că viaţa va fi o continuă bucurie pentru ea. E entuziastă şi impulsivă, activă. E creativă în cele mai suprinzatoare moduri. Coase broşe şi ornamente colorate din fetru, face cercei curcubeici pentru prietenele ei, găteşte te miri ce supă cremă şi plăcintă cu dovleac. Împodobeşte bradul de Crăciun pentru copilul care se simte încă şi îi povesteşte fetiţei ei despre Zâna Măseluţă de parcă ar crede ea însăşi în vizitele nocture prin dormitoarele copiilor ştirbi de dinţii de lapte. E ţinta glumelor Ralucai Victimă şi a Ralucai Puternice, însă ea nu le ia în seamă. E prea aiurită să creadă că acestea ar putea-o desconsidera în vreun fel.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Extrovertita

E primă cu care iei contact atunci când faci cunoştinţă cu ea. E deschisă, sociabilă şi cuvintele le are mereu la îndemână. Îţi zâmbeşte fără să aştepte ceva în schimb. Se oferă în discuţie cu toată fiinţa ei şi îi e greu să se ascundă în spatele altei Raluci atunci când este înconjurată de oameni. Uită de toate surorile ei vitrege şi, cel puţin pe parcursul oricărei interacţiuni, este exact ceea ce vezi la ea. E dependentă de oameni, de aceea nu se manifestă decât în prezenţa lor. E paşnică, nu încearcă să mă convingă că aşa sunt eu în esenţă, pentru că ştie că fără oameni în preajmă nu poate exista.

Am făcut acest exerciţiu după modelul Degeţicilor lui Elif Shafak din “Lapte negru” şi am descoperit ceva valoros despre oameni şi implicit despre mine. Am căutat înăuntrul meu toate piesele de puzzle care mă compun, am pus fiecăreia o etichetă şi dintr-odată nu mi-au mai părut haotic asamblate, ci într-o armonie surprinzătoare. Am găsit şapte, le-am ridicat în dreptul luminii să le văd trăsăturile şi le-am dat prenumele meu. Pe toate le cheamă Raluca.

Tu câţi îngeri şi demoni ai înăuntrul tău? Pe câţi îi recunoşti, pe câţi îi negi? Numeşte-i pe fiecare în parte, admite că-ţi aparţin cu frumoase şi urâte şi întreaga ta fiinţă îţi va părea mai lesne de iubit.

 

Cartea, un nod rutier descâlcit de scriitor

 

© Raluca Barbu

În urmă cu mulți ani, mai mult de cincisprezece, când încă nici nu îndrăzneam să-mi imaginez că scrisul meu s-ar materializa vreodată într-o carte, inspirația pentru pagini adresate doar mie se năștea doar când zilele trăite meritau să fie păstrate în amintirea paginii. Însă deliciile unui text cu adevărat de impact pentru mine apăreau în urma pietrelor aruncate în oglinda apei. Așa îmi imaginam atunci viața, o întindere de apă adâncă în care îmi priveam reflexia, iar schimbările, pietrele lovind suprafața lucioasă și uniformă, mă forțau să-mi identific chipul printre zecile de cercuri concentrice. Le urmăream liniile perfecte înșirând cuvinte de jur împrejurul centrului, până când înlocuiam fiecare cerc cu rânduri ce mă oglindeau recompusă, nouă.

De când am devenit mamă, am părăsit spațiul acvatic pentru cel terestru, iar drumul îmi e noua oglindă. Mă închipui o călătoare către viitor. Poveștile mele sunt acum abrupte, uneori fără marcaje și, la intervale tot mai haotice, ajung în zone accidentate. Abia apuc să-mi mai trag sufletul. Pauzele mă așteaptă acum doar în pagină și cuvintele mi-au devenit vitale ca aerul. Revelațiile nu-mi mai încap în caiete secrete, se vor între coperți. Când drumul pare să se sfârșească, să nu-i mai pot intui continuarea și GPS-ul îmi repetă monoton “traseu inexistent”, reconfigurarea se manifestă invariabil într-o nouă carte.

Mă aflu acum în punctul acela de pe hartă, căruia i se spune nod rutier, doar că eu mi-l imaginez exact așa, înnodat, nu ca pe un mănunchi de drumuri care se întâlnesc și apoi merg fiecare în direcții diferite, ci încâlcit și fără ieșire. În privința denumirilor, căile de acces îmi par mult mai potrivite să descrie înaintarea mea de adult: intersecție, capăt de drum, acces interzis cu excepția riveranilor, serpentină, pantă, drum forestier, autostradă, cu indicații de genul limitei de viteză și depășirea interzisă. Ce e drept, nici apele nu-s mai puțin sugestive. Toate vin și toate duc undeva. Toate își poartă aventura în nume.

© Raluca BarbuSă pot reconfigura traseul, am o singură soluție: voi lua fiecare drum în parte, îmi voi reaminti de unde a pornit și unde speram eu să mă ducă. Le voi măsura distanțele în fraze și dificultatea rutelor în capitole noi. Asemenea rândurilor, le voi citi liniar, egal, cu viteza pulsului, până voi ajunge la ultima pagină a noului meu roman, iar nodul se va asemăna atunci cu cel complicat și sigur al alpiniștilor. Atunci mă voi afla deja la o altitudine considerabilă față de punctul acesta de pe hartă, pe care îl voi vedea cu alți ochi și oricum, va fi rămas demult în urmă.

 

 

Tu pe ce drumuri rătăceşti? Unde vrei să ajungi?

 

© Raluca Barbu

Drumuri. Iubesc drumurile. Dinspre şi către.

Drumurile îmi amintesc de perioade din viaţă în care eram cineva, apoi altcineva, mereu eu călătoare. Îmi amintesc de confruntările mele cu viaţa şi de paşii cu care am măsurat durerea sau fericirea, adunându-i în hărţi ale vârstelor trăite.

Drumuri către şcoală şi liceu, străbătute la pas, privindu-mi reflexia în vitrinele magazinelor, cu popasuri la librărie pentru un stilou nou sau un caiet în care să-mi scriu gândurile sau la cofetărie pentru o prăjitură Egreta. Drumul către bazin, îndurat cu atâta răbdare de dragul tatălui meu, în dimineţi întunecate de iarnă, cu câini vagabonzi ieşindu-mi în cale chiar înainte să ajung la antrenamente şi în după amiezi grăbite dinspre şcoală, cu ciudă faţă de copiii care se jucau în faţa blocului în timp ce eu urma să înot kilometri plictisiţi de craul, spate, fluture sau bras. Drumuri ţinute secret, neştiute de părinţi, furate nopţilor de vară în căutarea unui sărut şi a unei îmbrăţişări de băiat curios.

Drumul către Cluj, dinspre Piteşti, lung de 310 km cu maşina său dublu cu trenul, ocolind arcul carpatic pe la Piatra-Olt. Drumul către facultate, de pe Dorobanţilor până la BCU, tihnit cu troleul sau cu bătături când n-aveam bani de bilet. Drumuri către cele patru joburi corporatiste, cu pauze îndelungi în cafenele unde aveam masa mea preferată, unde îmi îngăduiam răgazuri în paginile lui Jeni Acterian, ale lui Grigore Băjenaru, Ion Minulescu, Gib Mihăescu şi Mihail Sebastian. Drumuri dinspre acele joburi, cu mintea încărcată de vocile şi atitudinile sutelor de oameni cu care interacţionasem peste zi, către weekenduri şi sărbători furate.

Drumuri planificate cu luni de zile în avans, către lumea largă, nesfârşită, către oameni a căror limbă îmi va fi mereu străină sau pe care, docil, am ajuns să o stăpânesc; către mări şi munţi ce au devenit decoruri ale paginilor tinereţii mele; către ţări îndepărtate care doream să-mi devină Acasă; şi către casa aceasta, care m-a chemat parcă dintotdeauna şi de pe terasa căreia cuvintele îmi curg în pagină cald şi domol precum sângele.

Cele mai multe au fost drumuri care s-au repetat de atâtea ori cât a fost suficient să pot ajunge într-unul care m-a dus mai departe, lăsând în urmă bucăţi de hartă tocită, greu descifrabilă, părăsindu-mă copil, adolescent, tânăr, adult.

Au urmat apoi drumuri în tandem cu copilul meu, împiedicate, ţopăite, alergate, fragile şi treptat stăpâne pe paşi şi definite ca direcţie. Am reînvăţat să merg de-a lungul acelor drumuri sau am reinventat scopul deplasării, fără să mai fie importantă destinaţia. De fapt, am început să oserv în ele frumuseţea de mă află în mişcare, de a nu rămâne pe loc şi aşa am ajuns să cred că viaţa trebuie întâmpinată mereu în acţiune, niciodată în aşteptare.

Ar fi demne de menţionat toate drumurile simbolice, care traversează anii precum ridurile ce-mi încadrează firav chipul, însă la ele mă voi gândi doar. Sunt mult prea abstracte să le dau acum o formă şi nici nu am starea necesară unei asemenea provocări. Vreau să ajung mai repede la drumul care îmi împrejmuieşte această vară coaptă. O altă vară.

© Raluca Barbu

E vorba de o potecă ce împarte pădurea în două, cu deal în stânga şi vale în dreapta, separandu-mi “a fost odată” de tot ce mă aşteaptă de acum înainte: urcare, coborâre, popas. E verde drumul meu şi mă întâmpină acum împlinit, după ce luni de zile mi-a fost uscat, trecut, incolor. Îmi bucură ochii cu brazi, urechile cu păsări soprane şi nările cu miresme de iarbă grasă, şoc şi tei. E un drum care nu mă duce nicăieri, doar mă întoarce mereu acasă. Mă plimbă prin mine şi paşii mei sunt gânduri greu de urcat, apoi lesne de coborât, ca şi când mergându-le, le iscodesc sensul, iar revenind acasă le pot da drumul înapoi în pădure, unde nimeni nu le mai are grija. Nici n-ar avea de ce să le-o aibă. Pornesc încărcată şi cu fiecare pas mă descarc de tot ce nu-i al meu, ajungând într-un final acasă doar cu mine, fără frici şi aşteptări. Drumul ăsta mă întroarce la mine. Eu sunt destinaţia, eu sunt călătoria, eu sunt popasul.

 

Vacanța se servește pe o insulă grecească

 

© Raluca Barbu

Zi luminoasă pe insula grecească, din zori în asfințit. Cât timp soarele și-a urmat eterna traiectorie, desenând cu aur un arc de cerc, orele mele pământești mi-au fost pline de culoare. Nuanțe de albastru nisipiu, azur, bleumarin, închideau cromatic bolta, unindu-se cu orizontul într-un contrast liniștitor. Verde copt și alb orbitor răcoreau tâmplele mării, făcându-mă să clipesc leneș. Desfătare.

Spuma de dantelă albă îmbrăca stâncile statornice și trupurile arămii în veștminte desuete. Picioare energice împiedicau valurile domoale să-și împlinească neobositul pepretuum mobile. Ochi nesătui se umpleau de peisaj marin, stâncos împădurit, păstrând pentru mai târziu secretul creației desăvârșite. Răcoarea fluidă îmi deschidea porii la umbra coniferelor seculare și mi-i răcorea cu albastru infinit sub pojghița permeabilă a întinderii de apă.

Om și natură se contopeau, cu origini comune și destine nescrise încă. Viața fragedă în mâini de copii frământa nisipul, modelandu-l în forme imprevizibile. Trupuri de femei își lăsau amprenta voluptoasă în malul neted, primitor. Tălpile ardeau pe nisipul de jaratic într-un dans fără echilibru. Pielea întisă sau îmbătrânită strălucea auriu printre raze translucide.

Avioanele aterizau pe aeroportul insular aducându-mi în dar muze, cu contradicții ce-mi adăugau noi puncte cardinale într-o busolă a timpului. Mă retrăgeam din preajma prietenilor, să-mi pot auzi gândurile, să le așez artizanal în decor, să îmi aduc astfel omagiile unei zile nemuritoare. Îmi aprindeam țigara și fumul îmi purta respirația prin atmosfera îmbibată de sare. Inspiram apoi aerul cu miresme, nuanțe și trăiri atât de limpezi, încât întreaga mea ființă devenea una cu tabloul viu.

Pluteam pe apă, oferindu-i soarelui chipul cu ochi mijiți de plăcere, în timp ce ascultam cu respirația întretăiată bătăile inimii mele și ecoul ei în lumea subacvatică. Înotam cum n-am făcut-o din vremea altei tinereți și mă lăsam parcă pradă unui ocean inițiatic.

M-am lăsat apoi purtată de serpentine, urcând și coborând printre livezi de măslini, salutând chiparoși neînduplecați și schimbându-mi albastrul ochilor cu rozul dafinilor sălbatici. Mi-am lăsat privirea să rătăcească dincolo de geamul mașinii, încercând să prind cu coada ochiului fiecare petec de mare ce se arăta de pe după vreo colină sau pui de munte.

Am traversat cătune uitate de vreme, cu case văruite în alb, străjuite de ficuși uriași, cu taverne unde bătrânii satului beau ouzo din pahare mici, ciobite și mănâncă pâine cu măsline, privind fără curiozitate parada turiștilor ce invadează de secole insula. Mă așteptam să-l văd pe Zorba, povestind zgomotos și gesticulând energic la una dintre mese.

Am încheiat rotund aceasta zi, urmând soarele către cealaltă parte a insulei, acolo unde seară de seară întinează albastrul-gri al orizontului cu roșu-sângeriu. Parcă abia atunci am expirat, după o zi în care respirația mi s-a confundat cu adierea domoală ce înfioară țărmul.

© Raluca Barbu

 

 

Răspunsul nu ne așteaptă niciodată în exterior

© Raluca Barbu

De un an de zile înaintez trimițându-mi gândurile către exterior, cerându-le să se întoarcă înapoi cu răspunsuri despre mine. Le formulez în cele mai mici detalii și le desenez aripi să poată străbate stratul gros de nesiguranță în care sunt înfășurată. Le eliberez în univers convinsă că este suficient de cuprinzator încât să se găsească în el și adevărul meu. Însă n-au găsit. Nu răspunsuri. Ci oameni. Iar oamenii nu sunt răspunsurile pe care le așteptam, ci alte întrebări care își au răspunsurile în mine.

Dinamica acestei înaintări prin timp și spațiu mă leagă de oameni, nu de evenimente, iar revelațiile niciodată nu se petrec independent. Ordinea mi se înfățișează acum printr-o înlănțuire reconfigurată de elemente. Oamenii creează evenimentele în urma cărora se nasc revelațiile și, în cele din urmă, schimbările. Am oameni, evenimente, revelații, schimbări și succesiunea lor naște un ciclu de încredere, care îmi asigură înaintarea și evoluția, de fiecare dată surprinzâdu-mă cu perspectiva care se deschide dinaintea mea.

De cele mai multe ori mă rătăcesc în proces, pierzând imaginea de ansamblu, ca de atâtea alte ori când uit ce m-a făcut să prefer un drum altuia. Uit chiar și ce răspunsuri căutam, mă las consumată de evenimente, influențată de oameni, însă, odată ce ciclul se închide, construind o nouă treaptă pentru pașii mei și lărgindu-mi astfel orizontul, oamenii cu care am interacționat mi se înfățișează drept binecuvântări fără de care evoluția mea nu s-ar fi petrecut. Îmi e la îndemână să îi văd pe ei răspunzători de schimbare și să am falsa certitudine că, dacă nu i-aș fi întâlnit, nimic cu adevărat remarcabil nu s-ar fi petrecut. Uneori și ei îmi împărtășesc convingerea, însă oricum aș privi faptele, eu însămi sunt, de fapt, cea care m-am întâmplat. Restul e decor. Iar forma, cea care își schimba într-adevăr înfățișarea și capacitatea, sunt eu.
© Raluca Barbu

Sunt umană și am tendințe arhaice de a căuta răspuns și vindecare în exterior, într-o entitate cu puteri supranaturale. N-am experimentat însă până acum acest soi de salvare, iar ideea de răsplată în ceruri sau de fericire asigurată în viața de apoi mi se pare un mit care și-a consumat amăgirea cu generațiile de dinaintea mea. Singura sursă de adevăr pe care o recunosc și căreia i-am experimentat autenticitatea s-a găsit întotdeauna în spiritul uman – inepuizabil, fascinant și loial posesorului.

Frumos și egal pornește întrebarea din mine, călătorește cale lungă contopindu-se cu fapte și suflete, ca într-un final, niciodată anticipat, să se întoarcă la mine, cu coordonate exacte către răspuns. Dintotdeauna s-a aflat în mine, răspunsul, însă de cele mai multe ori era mult prea greu de îndurat. Îmi place să îmi imaginez acest proces sub forma unei vânători de comori ce aparent mă rătăcește printre oameni și mă confundă cu decorul lor, dar care face găsirea răspunsului cu atât mai intensă și mai încărcată de experiență decât dacă m-aș fi crezut pe cuvânt de la bun început.

 

Întâlnirea scriitoarelor anonime

 

© Raluca Barbu

Se întâmplă întotdeauna, fără excepţie, să fiu luată prin surprindere de hazardul care mă aduce laolaltă cu oameni diferiti social şi profesional, însă atât de asemănători în spirit. Se iveşte ocazia sau evenimentul, iar cei vizaţi de pasiunea pentru scris, în cazul nostru, sunt atraşi ca de un magnet unii către alţii, pentru o experienţă nouă.

Evenimentul era Atelierul de Creative Writing, momentul se desfăşura seara trecută, iar cei implicaţi în fenomenul inexplicabil al atracţiei de care spuneam ajunseseră în acelaşi loc, cu aşteptări diferite, însă deschişi pentru orice era aşternut dinaintea lor. Am constatat că eram doar femei în cercul creativ, iar atmosfera de început aducea cu întâlnirile alcoolicilor anonimi. Eram doar câteva scriitoare anonime, fiecare cu povestea ei despre scris, iar destăinuirile noastre semănau perfect cu confesiunile celor ce încearcă să scape de viciul alcoolului – doar că noi ne mărturiseam motivele pentru care nu vom renunţa la scris.

“Bună seara. Mă numesc Povestitoare, scriu de când mă ştiu şi n-am de gând să abandonez vreodată acest meşteşug”. De şapte ori aceeaşi prezentare, în care numele, experienţa şi scopul scrisului difereau, însă în care dorinţa pentru exprimare era aceeaşi. Vreau să scriu un blog, vreau să-mi limpezesc gândurile, vreau să scriu despre oamenii din comunitatea mea, vreau să încep un nou roman, vreau să aflu cum să-mi provoc elevii să scrie, vreau să mă disciplinez şi să respect un program strict de scris, vreau să evoluez şi să învaţ cât mai multe despre procesul de scriere.

© Raluca Barbu

Nici eu nu ştiam la ce să mă aştept venind la atelier. Ştiam doar că voi descoperi ceva nou, iar Natalia (apropo, eşti o comoară), ca o mamă improvizată, ne-a scos din gândurile noastre, ne-a unit energiile, ne-a provocat să adoptăm personaje vitrege şi să le creştem ca fiind ale noastre. Le-am plimbat prin lumea largă, le-am confruntat cu temeri, pe care apoi le-au depăşit cu graţie şi ni s-au înfăţişat în final drept posibile şi complexe fiinţe pe care le-am putea găsi în preajma noastră sau chiar în noi însene.

Elementele cu adevărat fascinante au fost emoţiile ieşite la suprafaţă odată cu personajele proprii. Bănuiesc că de mult timp îşi căutau o cale de eliberare şi, constrânse fiind să fie exprimate într-un grup al scriitoarelor anonime, au profitat de oportunitate şi şi-au făcut apariţia în cel mai neaşteptat şi fascinant mod.

Vă îmbrăţişez cu drag şi vă doresc caligrafie nouă!

 

Citeşte-mi în cafea

 

© Raluca Barbu

În cana de cafea mi se adună o faună fantastică, cu animale din desene animate și păsări din filme de groază. Pisici cu atitudine de câini, cerbi salvatori și tauri bineintenționați stau și-mi păzesc casa, acolo sus lângă toartă. Balauri cu ochi pătrunzători ies din negura sufletului, de pe fundul cănii, și mă amenință prin simpla lor înfățișare, prevestind sumbru viitor.

Cărările-mi sunt întortocheate, cu sens unic sau interzis. Unele cu acces doar pentru riverani. Merg pe contrasens, să pot ajunge dincolo de casă, departe, pe peretele ceștii unde mă așteaptă aventura. Ochi curioși mă privesc ca pe un personaj, ca pe un one-woman-show. Nu vor să participe, nici să emită judecăți, vor doar să urmărească jocul meu de scenă. Le permit o doză domoală de voyeurism, pentru că, sincer, asta fac și eu de câteva săptămâni. Mă privesc, detașată parcă de mine, și mă fascinez cu fiecare rând scris și zi trăită.

Oameni noi apar de pretutindeni în cana mea, din contururi intuite doar de cititor, însă se materializează în realitate în carne și oase, surprinzându-mă cu cât de atent și-au ales momentul să mă regăsească. Existau latent în viața mea, dinainte să-și arate chipurile criptate în zațul de cafea, însă acum,  în acest context de vârtejuri ce-mi vântură părul și-mi animă dorințele, prezența lor a devenit imperios necesară. N-am știut-o și n-am cerut-o, dar, cum spuneam, viața nu uită niciodată să mă surprindă și îi sunt recunoscătoare încă odată.

Pe marginea cănii, acolo unde buzele mele au sorbit viitorul prevestit în cafea, se ridică turnuri de fortăreață, în spatele căreia îmi pot ține la adăpost trăirile, ca pe niște fenomene ale naturii care încă n-au forță suficientă să se dezlănțuie. Le încurajez timid, apoi le domolesc și le promit eliberare. Nu-mi sunt încă supuse, nu le pot încă domestici, însă îmi recunosc vocea când le rog să aibă răbdare cu mine și mă mai păsuie încă o zi. Și apoi încă una.

Apăs cu degetul mare în negrul eterogen al cănii și amprenta lăsată este o hartă fără legendă. Cititorul, probabil curios să afle evenimente viitoare, scormonește după înțelesuri printe formele indescifrabile ale destinului meu. Nu știu dacă e lizibil sau dacă există deja într-un univers paralel de unde cineva mi l-ar putea povesti la o cafea, însă mi se pare fascinant cum cafeaua pe care o beau mă poate cunoaște atât de bine:)

© Raluca Barbu

 

Viața nu uită să mă surprindă niciodată

 

© Raluca Barbu

 

Trăim în era descoperirii de sine și acesta pare să fie domeniul de maxim interes pentru toți înțelepții avizați sau aspiranți. Subiectul, atât de rumegat încă din antichitate, atinge astăzi cote maxime de definire, prin cele mai colorate forme de exprimare lingvistică, stilistică și fizică.

Omul acestui secol şi-a îndepărtat demult privirea dinspre religie. Nu o mai consideră leac atunci când suferă şi nici încurajare atunci când speranţa e pe cale să se stingă. A trecut vremea când îşi imagina viaţa de apoi drept răsplată pentru o existenţă trăită după litera bibliei şi nu mai crede că există cineva acolo, în înalturi, care îi urmăreşte fiecare pas, ghidându-l sau pedepsindu-l atunci când îşi pierde calea. Mă refer la omul tânăr, care nu mai serveşte de-a gata cutumele evului mediu şi la adultul echilibrat, social şi apt să-şi poarte de grijă.

Omul de astăzi a devenit realist şi, pentru că dovezile unei vieţi de apoi şi o răsplată în ceruri exista doar la nivel imaginar, niciodată dovedită, şi-a concentrat atenţia asupra sa. El, homo sapiens, trebuie să fie răspunsul. El există, gândeşte, posedă liberul arbitru, împlineşte ceea ce îşi doreşte şi ştie să ceară atunci când are nevoie. Nu mai aşteaptă o rezolvare divină când sufletul îi este greu, ci încearcă să găsească resurse concrete în fantastica lui voinţă de a trăi pentru a supravieţui. Se bazează pe cele două mâini pentru a-şi construi un loc al său pe lume, pe ambiţia sa, pentru a depăşi obstacole şi pe spiritul său pentru a-şi găsi fericirea.

© Raluca Barbu

Atât cât am reuşit să descopăr eu din filosofiile noii ere, am aflat multe variante tămăduitoare. Una spune că cel mai bun timp pentru a te simţi împlinit cu adevărat, este acum, iar singura persoană responsabilă pentru această realizare, eşti tu. E inutil să ai aşteptări din partea celorlaţi oameni, pentru că puterea stă în tine şi în energia pe care o transmiţi către univers. Cumva pedeapsa iadului din viitorul apropiat îţi este promisă prin prisma gândurilor tale: dacă eliberezi gânduri negative către acest univers, atunci ele se vor întoarce la tine însutit, la fel de negative şi ai toate şansele să suferi. În schimb, dacă te concentrezi cât poţi de tare şi îţi controlezi gândurile, menţinându-le pozitive, acelaşi univers, imparţial de altfel, îţi va împlini orice vis.

Gândurile, în locul rugăciunilor, sunt purtătoare de pedepse şi uşurare şi ele par a fi lama cu două tăişuri cu care trebuie să jonglăm în fiecare zi. Totul depinde de noi să tăiem urâtul şi neîmplinirea din viaţa noastră, dar cu grijă, să nu cumva să ne tăiem pe noi înşine, prin neglijenţa cu care invităm gândurile în mintea noastra.

Alta teorie spune că suferinţa, cândva dovada supremă a fericirii câştigate, este acum unica stare inutilă şi nenecesară pentru om. Acesta, cred alţii, s-a născut cu tot ce are nevoie pentru a fi fericit, iar suferinţa este nu doar o piedică în calea fericirii lui, dar şi o boală a sufletului. Există teorii care te pot feri de această boală sau mai bine zis proceduri elaborate, pe care, dacă le urmezi îndeaproape, vei ţine suferinţa la distanţă.

Prezentul, ca spaţiu temporal unic în care existăm, este unicul loc în care ar trebui să trăim, am aflat din alte surse. Nu în trecut, scormonind după amintiri ale unor vremuri stinse şi nici în viitor, după împliniri, pentru că nu ar avea, tot temporal vorbind, posibilitatea să împlinească acest prezent. Cu cât trăim mai mult în prezent, bucurându-ne de ceea ce ni se întâmplă acum, de ceea ce avem acum, fericirea noastră are şanse să existe cu adevărat, să ne răsplătească pentru formidabila forţă de meditaţie, de a ne fi păstrat aici şi de a nu ne fi rătăcit acolo.

© Raluca Barbu

Se spune că suntem responsabili pentru tot ce ni se întâmplă pe acest pământ, că suntem unicii capabili să ne provocăm durere şi că nimeni şi nimic nu are această putere asupra noastră. Suntem, in concluzie, propriii demoni şi îngeri care creează sau ne distrug destinul. Nicio altă fiinţă umană nu poate, intenţionat sau involuntar să ne facă rău sau bine. Cum vă sună toate astea?

Personal, căutându-mă pe mine de-a lungul timpului şi dorind să aflu răspunsuri cât mai credibile despre natura umană, am gustat din toate aceste poţiuni şi, cu toate acestea, confuzia mea persistă, deşi nu mă împiedică să experimentez autentice stări de împlinire şi pierdere în aceeaşi măsură. Aş putea lua câte puţin din fiecare, atât cât îmi convine, pentru a-mi asigura o doză de confort, însă toate acele reversuri ale medaliei, pe care aceste revoluţii spirituale le prevestesc, mă lasă în aceeaşi nesiguranţă în care trăiesc dintotdeauna. Ceritudinile mele se tranformă în ipoteze fragile în faţa lor, iar gândurile, care îmi populează permanent mintea îşi cresc coarne ameninţătoare.

Voi în ce vă găsiţi consolarea atunci când viaţa voastră derapează pe drumuri fără marcaje? În familie, copii, iubiţi, ţigări, alcool, filme, socializare excesivă, uitare? Ce vă readuce pe drumul bun şi vă reasigură că totul va fi bine până la urmă? Sfatul unui prieten bun, încrederea în voi, existenţa unui destin, energiile universului, meditaţia, terapia, natura, soarele, arta, creativitatea, cursurile de dezvoltare personală? Dacă toate par la locul lor, sunteţi siguri că aceea este ordinea în care trebuie să fie? Dacă le este deranjata presupusa ordine, sunteţi siguri că nu s-a întâmplat spre binele vostru? Vă întreb, pentru că aş vrea să aflu poate încă alte variante salvatoare, însă dezavantajul este că ar fi atât de personale, încât nu m-aş putea identifica cu ele.

© Raluca Barbu

Singurul lucru categoric pentru mine, care până acum nu s-a abătut de la a se întâmpla, a fost promptitudinea cu care viața nu a uitat niciodată să mă surprindă. Așa cum ea, viața, îmi dă drumul în văi, tot ea mă împinge spre culmi. N-a fost niciodată altfel pentru mine. E drept, uneori se ascunde de mine cu insistență, ca apoi, când încrederea mea în surprinderea ei începe să se șteargă, invariabil, apare la orizont mai frumoasă0 și mai generoasă ca până atunci. De obicei ia forma oamenilor pe care îi întâlnesc, cei cu care rezonez fără explicație, care par să aibă o vedere mai bună sau o vorbă mai clară ca a mea și atunci mă pot folosi de gura și ochii lor pentru a decoperi ceea ce eu, cu propriile dotări, nu eram în stare să o fac. Nu-i o religie, nici n-aș vrea să o tratez ca pe una. E doar credința mea că, deși ne naștem și murim singuri, atâta timp cât suntem în viață, suntem în permanență însoțiți.

Prezentul, gândurile, energia, meditația, rugăciunea și toate cursurile de dezvoltare personală, niciunele nu au efectul pe care îl poate avea un om, cu simpla lui umanitate asupra mea. După fiecare astfel de surprinderi, evoluez, mă transform într-o nouă ființă și pot parcurge apoi mii de kilometri de viață fără să îmi mai tune sau cel puțin fără să îmi mai pese că tună.

 

 

Vine. O simt. Primăvara

 

© Raluca Barbu

 

O variațiune de titluri pe aceeași temă universală, repetabilă, inepuizabilă.

Simt cum se apropie primăvara. Vine de undeva din adâncul pământului, din îndepărtarea cerească, din miezul ființei umane. Îi simt pulsul abia perceptibil cum ține un ritm doar intuit acum, dar care, în curând, îmi va inunda inima cu sânge proaspăt, cu viață nouă. O simt cum trezește ființa naturii la viață, cum îi reîntinerește pielea, cum acoperă uscăciunea lăsată în urmă de neglijenta iarnă, cu acuarele întinate în soare.

O simți nu doar în fragedul mugur sau în ascuțimea firului de iarbă abia mijit pe barba netunsă a răposatului anotimp, ci și în ciripitul eterogen ce animă pădurea, în graba zborului pe care aripile îl foșnesc parcă tot mai sprinten și în zumzetul care te însoțește mai nou în drum spre ziua ce te așteaptă încă de ieri. Ființe noi se nasc parcă din pământ, păstrându-i textura, din frunzele copacilor, etalându-și ținuta de un verde vioi și parcă din aer, aducând cu ele prospețime de deasupra lumii știute.

Se simte cum vine de departe, de cel puțin un an terestru și știi sigur că vine, pentru că aduce cu ea lumină. Deschide cu câteva tonuri albastrul cerului, griul norilor îl dizolvă în raze translucide de soare și adaugă pigment peste fiecare părticică de lume, pe care, așa zglobie, îți tot vine să o privești. Cumva totul părea uitat și trecut cu vederea, pentru că ochii ne erau avizi căutători de refugiu, de acoperiș, de confort creat de mâna omului pentru el însuși, ferit de natura despuiată de veștmânt. Însă acum, când primăverile din cele patru colțuri ale lumii și-au dat întâlnire în pădurea din fața lojei apartamentului nostru, tot ce le iese în cale se îmbibă în culoare și energie.

Și așa, cu toată această paradă pusă în scenă, parcă-ți vine să-ți lași ochii să cutreiere deasupra crengilor înmugurite și în adâncul pădurii, să îți încarce ființa cu prezent, iar simțurile să-ți fie trezite de fiorul noii vieți, precum mâinile ferme ale unui bărbat pot în sfârșit cuprinde trupul femeii iubite.

© Raluca Barbu

 

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram