Terapie prin scris

Interesant cum titlul Terapie prin scris m-a ales pe mine, m-a făcut să-l pun în fruntea blogului şi-a aşteptat atâta vreme să îi găsesc un rost sau un motiv pentru avantajoasa lui poziţionare.

În ultimul timp scrisul a fost urechea care mi-a ascultat gândurile atunci când nu era nimeni în preajmă să mă audă, iar vocea nu mai avea
sens să articuleze rând pe rând definiţiile stărilor mele de spririt.

Foaia de hârtie sau pagina de pixeli nu m-au judecat niciodată, ci m-au invitat răbdătoare să le împărtăşesc, în fraze cât mai clare, mai detaliate, forfota interioară, înainte să mă asurzească. De multe ori am scăpat teafără pentru că foaia mi-a luat prin scris durerea şi a păstrat-o departe de mine, în caiete cu coperţi cartonate, colorate, uitate în cutii ale trecutului.

Scrisul, prin inexplicabilul fel în care ia fiinţă de câte ori ating cu buricele degetelor tastatura sau când peniţa începe să întineze elegant o coală albă, mi-a păstrat intacte cele mai sincere bucurii ale vieţii mele adulte. Sunt zeci de mii rânduri în care mi-am vărsat uimirea faţă de această lume fascinantă, în care am descris cu lumină cerul stăpânit de stele, cu galben nehotărât luna ce le însoţea, cu fir de cerneală albastrul adânc din fundal. Le pot reciti oricând, iar cerul, cu toţi pionii pe de tabla lui, îmi vor apărea dinaintea ochilor la fel ca atunci când le-am luat de pe cer, le-am modificat consistenţa şi le-am turnat în rezervorul stiloului meu.

Scrisul ascultă, ziceam. Şi aşa, de felul lui, este, pe lângă un bun ascultător, un martor al vieţii celui care îl scrie. Mă pot contrazice eu pe mine fără să-mi dau vreo şansă, însă nu ajung prea departe cu judecata, pentru că paginile cu inconfundabilul meu scris pledează în favoarea mea de fiecare dată. Dacă e scris, înseamnă că a fost gândit, simţit, aruncat în lume sau cyber-lume.

Scrisul (tot el) este, în mare parte, personajul principal în două din cărţile pe care le-am publicat. Vanitos din fire, se strecoară în pagină iniţial ca un musafir nepoftit şi sfârşeşte prin a fi ales frumoasa balului la care toate celelalte personaje se zgâiesc dizgraţios. Da, chiar ca Cenuşăreasa! Dispare când e balul în toi şi apoi se plânge că şi-a pierdut cerneala printre rânduri. Mă învinovăţeşte pe mine, mă şantajează până cedez şi scriu din nou despre el, exact cum fac acum. Poate aş fi avut altceva de scris astăzi, însă, dacă nu scriu despre el, apelează la conştiinţă şi mă torturează ca pe un delincvent, ca pe un hoţ de încălţăminte.

Avem o relaţie complicată, scrisul şi cu mine. Ne curtăm, ne respingem, ne reproşăm că nu suntem mereu la nevoie unul pentru celălalt, ne jurăm iubire veşnică, ca la scurt timp după să suferim o mică amnezie şi să pierdem sensul avut de fiecare în existenţa celuilalt. Insă, în general, cred că scrisul dă formă vieţii mele şi face asta de mai bine de 20 de ani. Tot ce s-a petrecut major în tot acest răstimp se regăseşte fidel în pagini datate. Nu cred să fi scăpat vreun sentiment trăit de mine de radiografia indiscretă a cuvintelor. Mă îndoiesc. În schimb, există dovezi clare ale unor perioade pe care nu mi le mai amintesc sau recunosc, pe care pagini ce-mi poartă caligrafia mi le înfățișează de parcă s-ar fi petrecut ieri.

Scrisul e memoria mea.

Ce este scrisul pentru tine?

 

 

 

Suntem consumatori de momente

 

© Raluca Barbu

Da, asta simt de multă vreme şi abia acum reuşesc să identific sentimentul aceasta de foame atât de greu de satisfăcut.

Aş vrea să generalizez foamea, să îi dau un caracter general, social, însă este atât de puternic prezentă în mine, încât chiorăitul maţelor mi-ar acoperi orice discurs la persoana întâi plural. Personal, consum zile la pachet, ofertă specială 5 în 1 (săptămâna de lucru) şi cheltui tot ce am, răbdare, dorinţe şi aşteptări nemăsurate pe cele 2 zile de final de săptămână, pe care le tratez ca fiind nesfârşite.

Câteodată reuşesc să consum literatură, aşa, între două coperţi, cu sentimente stârnite, cu păreri împărtăşite şi flash-uri memorabile din text, rătăcite de-a lungul săptămânilor post-lectură. Însă, de cele mai multe ori, consum articole, păreri, informaţii, recenzii, critici, toate de-odată, despre orice subiect se nimereşte să fie postările prietenilor mei pe Facebook, indiferent de autenticitate, veridicitate şi mai ales indiferent de conţinut. Informaţiile defilează prin faţa ochilor mei din zori şi până-n noapte, agăţându-se de privirea mea prin cele mai inovative tehnici de marketing online, offline, on-the-line. Tot ce fac este să dau click pe fiecare mănunchi de pixeli care rezonează cu curiozitatea mea şi, de ce să nu admit, cu fricile mele – uneori dau click gândindu-mă că, dincolo de titlul perfect îmbibat în SEO, aş putea găsi răspunsul la toată drama umanităţii şi, implicit la măruntele mele scenarii filosofice.

© Raluca Barbu

Consum marile realizări ale omenirii în aceeaşi măsură în care consum tragediile politice autohtone sau ultimele descoperiri despre reala sau conspirata încălzire globală (mai devreme Leonardo DiCaprio zicea că e reală:). Mă entuziasmez de un individ care a reprodus impecabil “Feeling good” al lui Buble la Vocea României în aceeaşi manieră în care aflu despre promoţia de săptămâna viitoare de la Lidl. Entuziasm domol şi măsurat pentru canapeaua colorată cu care mi-am decorat de curând livingul şi pentru amintirea unor vremuri dragi alături de nişte oameni dragi. Atenţia mi-e solicitată atât de constant, atât pentru fleacuri cât şi pentru lucruri potenţial valoroase, încât cred că mintea mea nu le mai poate trata diferentiat.

Mi-am pierdut consistenţa şi constanţa. Am uitat ce-mi doream să realizez, pentru că toate realizările, în general, ale oricui, despre orice, mi se par consumate cât sunt fierbinţi şi apoi uitate, de parcă nu s-ar fi întâmplat. La fel consum şi eu, acum, pe loc, şi mâine nu-mi voi mai aminti cu ce informaţii mi-am alimentat ziua. Un infinit de fapte, gânduri, revelaţii animă omul acestui prezent, iar el, multiplicat la nesfârşit vorbeşte despre dorinţele sale, aspiră la ele şi le săvârşeşte mai mult sau mai puţin cu succes, ca apoi să arunce înapoi în spaţiu feedback, sfaturi, metode, cum să şi cum să nu, cu imagini, grafice, video, audio, liste, link-uri către şi dinspre toţi cei asemenea lui, încât mi-e practic imposibil să nu ajung şi eu să am o părere despre tot şi despre nimic. Iar toate astea se petrec online.

Nu ştiu dacă există viaţă offline. Mă întreb cine o poate trăi după ce a fost cândva online. Da, am auzit de sabatical şi de retrageri din urban în rural tocmai pentru a pierde legătura cu viciosul wifi, însă nu mi-aş putea asuma aşa ceva decât pentru mine, nu şi pentru urmaşii mei. Eu trăiesc din vremea când online era de domeniul filmelor SF, însă acum sunt conectata în toate privinţele la acest secol, wireless, desigur.

Analizând cele de mai sus, constat că tot acest consumerism se petrece la nivelul minţii, nu la nivelul întregii fiinţe umane. Nici nu mă mir de cumplita cantitate de oboseală pe care o duc cu mine seară de seară către o odihnă idealizată şi atât de imposibil de asimilat.

© Raluca Barbu

Norocoasă cum sunt, am şansa de a mă întoarce în timp, la rădăcina acestui eu obosit şi obositor, acolo unde îşi are originea, în copilărie, atunci când abia mijisem ochii şi începeam să definesc rând pe rând fiecare stare, nevoie şi descoperire. Prin copilul meu, desigur, care tocmai a aflat ce înseamnă o silabă, existenţa mai multor limbi străine şi faptul că cifre sunt doar zece, îmi încetinesc ritmul haotic şi îi voi impune un tempo cu care să pot ţine pasul. Ar fi atât de neobişnuit să pot valsa această primăvară, fără ca muzica să mi-o ia înainte, lăsându-mi piruetele fără coloană sonoră. Îmi voi menţine atenţia câtre un singur lucru, pe rând, dând ocazia infinitelor voci ce se cer ascultate să vorbească doar celor ce au nevoie să le audă. La fel şi eu, voi scrie doar pentru cei ce-mi caută rândurile. Voi lăsa această primăvară să se înrudeasca încă odată cu primăvara lui Hemingway (“But you knew there would always be the spring, as you knew the river would flow again after it was frozen.”), iar eu, cu ochi, urechi, nas şi gură, mă voi gândi numai la ea. Pentru o vreme… Până când mă voi sătura, până mă voi odihni.

 

 

Ochi de pădure

 

© Raluca Barbu

 

Mi-am imaginat perfect pădurea pe care aș putea s-o privesc zi și noapte, fără să mă satur și, într-un fel miraculos, uman, explicabil și totuși greu de înțeles (fire încâlcite, împletite și descurcate de degetele delicate ale universului), pădurea a ajuns să se trezească și să adoarmă în fața casei mele, în fața ochilor mei uimiți, care nu contenesc să o caute din toate colțurile încăperilor.

Da, așa mi se pare că ar fi mult mai credibil, ca pădurea să fi ajuns aici decât eu față în față cu ea. Aceasta este amploarea sentimentelor mele, la inceput de an. Îmi las ochii să rătăcească prin labirintul trunchiurilor desfrunzite, în timp ce 2015 se desprinde ușor de prezent și face loc unui an nou, cu eticheta ruptă, să își găsească locul în viața noastră.

 

 

Fericire gratis – Timp furat de sărbători

 

© Raluca Barbu

Zilele libere de sărbătorile de iarnă au fost fructul interzis pentru mine timp de zece ani, când lucram într-o multinaţională. Munceam atunci când parcă toţi ceilalţi îşi făceau ultimele cumpărături înainte de Crăciun sau cu câteva ore înainte de petrecerea de Revelion. Multe lacrimi de frustrare am plâns pe portativul lipsei de timp şi cumva de libertate, chiar dacă voluntară.

Zilele acestea am am alte libertăţi, câştigate sau poate primite în dar de la prea-cinstitul destin, care-şi calculează la final de an profitul în timp şi returnează din cel luat pe nedrept sau pe nesimţite. Nu contează, nu-i caut originea. Am primit zile cadou, mulţumesc şi le preţuiesc pe fiecare în parte, ca pe nişte daruri individual împachetate. Le deschid în fiecare dimineaţă, când bălaiul meu copil mă informează de agenda zilei: începe cu micul dejun, ce se cere consumat în timp ce Kevin îşi apără casa de hoţi, fiind Singur acasă şi continuă cu programul divers şi încărcat de joacă împreună cu gaşca de la Citadela.

Între momentele de leneveală, cu ceaşca de cafea în mână şi ochi pierduţi în ceaţa de peste Cluj, cele educative, cu pagini de colorat-decupat-lipit, cele casnice, cu reţete găsite pe Pinterest şi testate sub presiunea nerăbdării şi burticii flămânde a copilului meu şi cele administrative cu liste de cumpărături, şireturi  de legat, încărcat şi descărcat maşina de spălat, trăiesc distincte momente de sinceră recunoştinţă, prin care îmi încarc bateriile şi recuperez parcă energia irosită cu ani în urmă, când astfel de libertăţi, fie ele culinare sau administrative, îmi păreau doar de nasul altora.

© Raluca Barbu

Printre toate clipele pline, reuşesc să fur clipe de contemplare şi le inhalez cu recunoştinţă în timp ce privesc pădurea printre ramurile colorate haotic ale bradului de Crăciun sau urmăresc plină de curiozitate deznodământul unui joc improvizat de copii.

Da, timpul furat este cel mai scump. Cu toate că am primit timp în dar, îl ofer la rândul meu familiei şi casei noastre, însă, din toate orele treze ale acestor zile de final de an, fur, la intervale inegale, minute numai pentru mine, tocmai pentru a putea savura gustul timpului petrecut cu familia, cu oamenii vechi şi noi din viaţa noastră.

 

 

A fi sau a nu scrie, poezie

 

© Raluca Barbu

De-aş pierde scrisul printre vase nespălate

Şi rufe neîmpachetate

Chiar crezi că nu m-aş mai putea bucura?

Eu zic că nu, tu zici că da.

Acelaşi eu în ambele păreri

Mă contrazic şi azi ca ieri,

De parcă totul se măsoară în cuvinte

Şi fără ele nu pot merge înainte.

Metri, litri, kilograme,

Stări de spirit trecătoare,

Frunze uscate, plutitoare

Stoluri, păsări călătoare

Trec cu rost ca-ntr-o fereastră

Prin care urmăresc povestea noastră.

Toamnă ruginie, plină de mister

Pluteşte uşoară peste cartier.

E tot un anotimp, nu poate să-nceteze

Cu sau fără cuvinte care să o valideze.

Oare nimic nu mi-ar putea zâmbi,

Fără să fiu dependentă de explicaţii ale aceluiaşi “a fi”?

Ce, n-aă putea găsi în frunză şi în cer răbdare

Fără cuvinte care să-mi descrie fiecare stare?

Dorinţa pentru scris şi pofta pentru viaţă

Par să se încurce ca-ntr-un fir de aţă,

Iar eu, cu scris sau fără scris

Nu pot să le descurc, nici chiar în vis.

Sunt într-o buclă a timpului blocată

De cuvinte inutile inundată

Şi tot ce vreau este să pot supravieţui

Acestei poezii;)

© Raluca Barbu

 

De-ar fi să nu mai scriu

 

© Raluca Barbu

 

Şi de ar fi să nu mai scriu, ce, n-aş mai putea să mă bucur de-o lună plină? Să respir aer puternic de munte sau să gust frăguţe coapte de pe malul pârâului? Să nu mai pot simţi viaţa prin cuvinte, să o trăiesc doar prin fapte, imagini, sunete, gusturi? Să nu mai tânjesc după pagini goale, ci doar dupa zile şi fapte? Ce fel de viaţă ar fi aceea, iar eu, ce fel de om?Cum ar fi dimineţile în care să nu planific niciun minut pentru cuvinte scrise, dar seri de iarnă albă, călduroasă, fără gândul că în Ajun voi scrie despre culori şi strălucire? Ce fel de mamă aş fi dacă nu i-aş lăsa copilului meu amintirea copilarie lui privită prin mângâierea cuvintelor mele? Nu cunosc acea mamă. Nu cred că sunt eu.

Ce aş lăsa în urma mea, dacă nu cuvinte? Zile muncite, proiecte finalizate, drumuri umblate şi paşi întorşi spre casă? Atât? E destul pentru cineva doar atât? Mie mi se pare fără gust. Tot flămândă aş rămâne.

Scriu şi îmi imaginez că nu scriu şi mă întreb, ce aş face în timpul în care nu aş scrie? Timpul acela s-ar întoarce în sine, s-ar anula? Sau aş putea continua să exist, ca şi când scrisul n-ar fi fost vreodată al meu? Şi chiar aşa, dacă într-adevăr nici n-a fost? Atât de relativ întregul argument, dorul şi chiar şi scrisul.

De-aş uita de ce am scris, de-aş uita cum e să-mi doresc să scriu ceva, orice şi să merg mai departe desculţă, fără papucii scriitoarei, liberă de obligaţii.

Mă sufoc de atâtea cuvinte, pături interminabile de texte despre orice credeam că există pe lume şi despre tot ce habar nu aveam că poate exista. Mă împiedic în mormane de cuvinte pe care niciodată nu mă voi opri să le culeg, să le aleg şi să le înţeleg sensul. Vorbesc cuvinte fără noimă, le aud cum îmi părăsesc buzele şi cum se dizolvă aproape instantaneu în aerul dimprejur. Aud cuvinte pe care nu le ascult, ci doar le văd cum umplu spaţiul dintre oameni, fără să aibă vreun impact măcar asupra unei singure zile.

Omenirea s-a săturat de cuvinte, nu mai are răbdare pentru ele. Vrea să vadă imagini, acţiune, SF, şocant. Cuvintele mai pot şoca atât de puţin în comparaţie cu ce poate impresiona ochiul. Eu am temerile mele legate de viitor, de felul în care copilul meu va experimenta această lume în schimbare. Poate nici nu voi fi capabilă să o înţeleg peste câţiva ani, vreo zece, şi nu voi putea să simt prin ce va trece fetiţa mea făcându-si un viitor.

Poate doar simt că îmbătrânesc şi nu îmi mai înţeleg propriul viitor.

Poate doar am ajuns la saturaţie de cuvinte şi nu mai înţeleg de fapt Nimic.

© Raluca Barbu

Lunga călătorie a boabelor de cafea, de pe crenguţele arborelui, până pe buzele mele

 

© Raluca Barbu

 

E firesc să nu ne cunoaştem soarta, la fel cum e firesc să avem impresia că o cunoaştem la fiecare răscruce, când părăsim un drum pentru altul, convinşi fiind că toţi paşii adunaţi la un loc au fost merşi cu exact acest scop: de a o lua într-o altă direcţie. Nu doar că nu avem habar încotro duce, dar ne place să ne lăudăm cu revelaţiile de moment, ca şi când ar fi adevăruri absolute, străine de relativitate.

Nu ştiu tu cum eşti, însă eu sunt exact aşa! Trec prin toate încercările convinsă că un picior pus în faţa celuilalt mă va duce doar acolo unde va fi trebuit să ajung, când de fapt, habar nu am avut niciodată unde mă aflu. Cred că acelaşi lucru li se întâmplă şi boabelor de cafea şi mi-am imaginat o poveste care n-are cum să nu fie adevărată.

Era un an rodnic pentru livadă, iar vremea părea să împlinească literă cu literă definiţia climei tropicale. Nicio abatere. Era o adevărată plăcere să priveşti arborele cum îşi poartă florile şi fructele ca pe un trofeu câştigat în urma unei victorii la mustaţă împotriva secetei. Nu era timp pentru amintiri din alţi ani mai puţin umezi şi nici pentru fructele care nu apucaseră să-şi împlinească fructul. Am aflat că acesta era anul ideal în care boabele de cafea se transformaseră inexplicabil în licoare.

Zilele se scurgeau domoale, iar viaţa în arbore îşi împlinea menirea, cu flori adolescente, în rochiţe albe virginale, care-şi priveau mamele cu încredere şi docilitate, sperând ca într-o bună zi să devină şi ele la fel de coapte, de roşii. Florile îşi luau zilnic porţia de lumină şi apă, respirând adânc aerul umed, având în minte un singur ţel: acela de a deveni varianta cea mai apropiată de perfecţiune a unei boabe de cafea. Dovezile erau pe crengile vecine, unde mamele lor, înveşmântate în purpuriu, plesneau de sănătate şi emanau perfecţiunea unei miresme. Ce putea fi mai presus de această imagine şi dorinţă?

S-au scurs zile şi nopţi de parcă arborele era impenetrabil, de parcă insectele, ceilalţi duşmani cunoscuţi în afară de secetă, păreau să-şi fi găsit altă sursă de supravieţurire. Soarta părea să-şi desfacă paginile nescrise şi să-şi aleagă cuvintele cele mai potrivite pentru armonia din arbore, când, într-o dimineaţă, chiar când albele şi înmiresmatele flori îşi ridicau pleoapele de petale după un somn adânc, nu şi-au mai găsit cu privirea mamele pe crengile vecine. Fără să ceară răspuns ploii, care văzuse cu siguranţă multe la viaţa ei, fără măcar să se revolte împotriva dispariţiei, florile deciseseră că boabele pline şi coapte s-au făcut una cu natura, cu aerul, lăsând în urma fostei lor făpturi, o mireasmă şi mai puternică, tocmai pentru a înfrumuseţa şi mai mult lumea. Ce le rămânea lor de făcut era clar, liniar: să fie şi ele una cu natura, cu aerul, exact ca mamele lor, împlinindu-şi trupul, renunţând la floare şi dăruindu-şi întreaga fiinţă pentru a face loc fiicelor lor.

Ajunse la vremea maturităţii, florile, de acum fructe în toată firea, îşi priveau fiicele pe crenguţele învecinate şi se rugau în gând ca mama natură să aibă grijă de ele, să le hrănească cu cea mai limpede apă şi cel mai curat aer, pentru a se putea dezvolta în perfecţiunea pe care ele ajunseseră să o trăiască. Era doar o chestiune de timp până când trecerea lor din stare fizică într-una olfactivă urma să se producă, exact cum se întâmplase cu mamele lor, însă, în dimineaţa sortită, nişte mâini grăbite şi îndemânatice le desprinseseră de crenguţa care le găzduise întreaga lor viaţă şi le aşezară în nişte lăzi mari de lemn.

Nu avusesera timp să pună la îndoială credinţa lor în cele nevăzute, pentru că lucrurile se petreceau cu repeziciune şi starea lor de spirit nu mai făcea faţă transformarilor fizice pe care le sufereau. De acum nu mai erau înconjurate doar de familia lor, cea cu care împărşiseră o creangă în bătrânul arbore, ci erau cu milioanele, identice, dezgolite de veşmântul purpuriu la care râvniseră atât de mult. În lăzile uriaşe, nu mai păreau unice, speciale, distincte, aşa cum se simţeau pe crengile copacului, ci mai degrabă neînsemnate. Mireasma fructului de altă dată a devenit, fără premoniţie, un miros puternic de prăjit, care mai degrabă îţi trezea foamea decât îţi înălţa spiritul. Ceea ce deveniseră nu fusese încă scris, nu avea nume.

Această soartă nouă care părea să le ştie viitorul pe de rost le adusese la un loc cu alte milioane de (de acum) boabe şi se simţeau în aceeasi oală, în aceeaşi familie nenumită. Timpul petrecut în arşiţa cuptoarelor le apropiaseră unele de altele şi tot ce-şi doreau, parcă într-un gând, era să le avertizeze cumva pe fiicele şi nepoatele lor despre această continuare neştiută în arbore a sorţii lor. Şi chiar dacă ar fi reuşit cumva să le spună, la ce le-ar fi folosit?

Curând n-au mai avut timp pentru astfel de contemplări, pentru că marea lor familie începea să se împuţineze, o parte să–şi continue aventura în felurite ambalaje colorate, aurii şi marcate cu numele unor îndepărtate ţări şi altele transformâdu-se încă odată într-o stare nouă, măcinată. Fizic nu se mai simţeau ele însele, însă, în esenţă, păreau să fie aceleaşi fructe de demult, însă cu o altă menire, nedezvăluită încă.

Urmară zile şi mai neobişnuite pentru cele rămase în urmă. Aşa cum se găseau acum, sub formă de granule mai fine decât nisipul mării, erau depozitate în cele mai scumpe recipiente, şi mâini, de data asta binevoitoare, le aşezau pe rafturi parcă special confecţionate pentru ele. Undeva sus, pe un soclu deloc modest, scria cu litere uriaşe, Cafenea. Ciudat – ele erau, mă rog, fuseseră cândva, boabe de cafea şi uite că locul acesta le este dedicat în întregime. Ce onoare! Poate că abia acum le va veni rândul să redevină una cu natura, să îmbogăţească lumea cu fosta lor făptură, să se sacrifice pentru perfecţiunea unei miresme.

Erau rând pe rând luate cu linguriţa, aşezate într-un recipient, apoi într-un aparat caraghios de complicat şi, în mai puţin de un minut deveneau licoare îmbătătoare ce îndemna la contemplare. Fostele flori, fructe, boabe şi apoi praf de cafea măcinată, îşi împlineau în sfârşit soarta printr-un orgasm al papilelor gustative şi olfactive.  Ale mele. ale tale. Aroma, pe care abia la acest capăt de drum au aflat că sunt capabile să o producă, era în gândul tuturor obişnuiţilor cafenelei. Un drog. Secunda ce desprinde somnul de pe pleoapele adormitţilor. Se trezeau dimineaţă de dimineaţă cu gândul la ea, o asociau cu revederea unor prieteni dragi, o invitau lângă o carte palpitantă, o invocau în toate planurile de viitor şi o savurau de fiecare dată cu aceeaşi plăcere.

Personajele poveştii mele şi-au tot schimbat starea, însă nu şi năravul şi, într-un final cu totul surprinzător, şi-au sacrificat făptura pentru o senzaţie, plăcere, moft, dependenţă matinală, care sub nicio formă nu pot fi puse sub semnul întrebării. Şi cine ar îndrăzni să spună că soarta boabelor de cafea este fără importanţă?

Prin câte transformării nu trecem şi noi, înfinit mai multe decât mai sus pomenita cafea, iar finalul tot nu ne poate fi anticipat. Fără supărare, dragi ghicitori în palmă!

 

 

Bacalaureatul şi luna plină

 

 

De ceva vreme mă gândesc la luna mea din Piteşti, cea din dormitorul meu. Luna aceea era în stare să scoată din mine o paradă de cuvinte deloc modeste la adresa ei însăşi, prin stiloul meu. Mă scotea pe pervazul ferestrei de câte ori era plină în toiul verii. Uneori reuşea să o scoată şi pe buna mea prietenă, P. , să-şi arate cârlionţii pe geam, să mi se alăture în adoraţia lunatică. Nicio întâlnire cu luna aceea nu scăpa de fumul cultural al ţigărilor More, cele lungi, maro, subţiri, feminine, clandestine, eliberat nopţii. Recunosc, acum aş fuma una, măcar aşa, de dulce amintire, în cinstea luminoasei mele adolescenţe.

Nu ştiu cum sunt acum fetele de 18 ani sau cum erau pe vremea când eu eu şi P. ne găseam în preajma majoratului, dar noi, în nopţile verii dintre absolvirea liceului şi examenul la facultate, obişnuiam să îmbinăm studiul cu plăcutul. Pervazul ferestrei mele din Piteşti, alt Piteşti decât cel de azi, ne era martor, ne ştia ritualul. De cum se întuneca, ne asculta cum recitam Voiculescu, Stănescu, Eminescu şi cum P. îmi servea pe scurt şi pe înţelesul meu Preda. Literatura română părea să fie cea mai potrivită pentru serile ce ne apropiau una câte una de studenţie.

Chiar şi petrecerile ni se păreau propice recapitulării materiei pentru bacalaureat. Îmi vine în minte o petrecere în vecini, în C13+B2, unde simboliştii francezi au rămas în istorie – a mea şi a P.-ei, desigur. Alcoolul nu avea putere să ne scoată din mood-ul studiu, din contră, înlesnea oratorilor din noi o dulce incursiune în lumea simţurilor traduse prin vers. Nu reuşeam să ne ţinem bine echilibrul, însă puteam lejer dezvălui intențiile literare ale lui Baudelaire, cu maiestrie de virtuoz, cu voce tare, deranjând cupluri timide ce căutau un loc retras pentru intimitate.

Să tot fie 18 ani de atunci şi nici amintirea verii de după bacalaureat, nici luna aceasta călătoare nu şi-au pierdut intensitatea. Poate că paharul de vin roşu mi-a deschis mai tare apetitul pentru descrieri juvenile ale lunii adolescenţei mele, poate doar, în plinătatea ei, luna mi-a luminat trecător un capitol care pentru totdeauna va fi înrudit cu orice lună, de pe orice cer. În orice caz, noroc, P..

 

 

Trăiesc un (ne)sfârșit șir de începuturi

 

© Raluca Barbu

Am trăit treizeci și de ani pe traiectoria unei pietre aruncate peste apă, care face din loc în loc cercuri mari, din ce în ce mai mici. Așa am trăit și eu, circular. În fiecare perioadă din viața mea am trecut de mai multe ori prin același loc, atât cât să nu-mi uit itinerariul. Și mi-e bine. Apreciez detaliile unei astfel de experiențe. Ajung mereu acolo unde o particulă s-a desprins de mine și pierd alta pe drum și tot așa la nesfârșit, adică până la sfârșit. Sper să n-amețesc!

Circulară și sinusoidală ar fi și mai bine descrisă înaintarea mea prin viață, dacă aș fi nevoită să fac o schiță, să mă fac și mai bine înțeleasă. Sus-jos este singura metodă de deplasare pe care o stăpânesc, prin care pot evolua. N-a fost niciodată altfel pentru mine! Continuările și sfârșiturile mă plictisesc de moarte și transformă orice perspectivă în capăt de drum. N-am cum să merg înainte dacă n-o pot lua mereu de la capăt. Ironic, nu? Mă îndrăgostesc de mine, de oameni și de lume în aceeași măsură în care mă satur de toate și de toți și doar un nou început mă poate face să mă răzgândesc la (ne)sfârșit. O explicație răsuflată a acestei atitudini ar fi ”după ploaie vine soare”, însă n-am de gând să-mi răsuflu frumosul text și distinsa revelație.

Cel mai puternic argument în defavoarea acestei manifestări a spiritului este că la fiecare început am același sentiment de întotdeauna, așa cum fiecare continuare îmi pare să nu-și mai sfârșească plictisitoarea insistență. Cu alte cuvinte, deși sunt conștientă de acest plai mioritic (ca să-l bag în discuție și pe Blaga, nu de alta), deși îmi sunt la fel de familiare văile precum și înălțimile, deși am luat la cunoștință repetabilitatea acesui fenomen, de câte ori mă aflu la început de drum, am sentimentul că începutul nu se va sfârși nicioadată, iar atunci când simt cel mai tare nevoia unei schimbări, simt că aceasta nu va apuca să se mai producă vreodată.

Sunt prăpăstioasă în aceeași măsură în care sunt optimistă și încă nu am învățat să fiu pur și simplu gheață la mal (nu găsesc o expresie similară acestui echilibru). Sunt ca o balanță care niciodată n-apucă să își anuleze greutățile, să se relaxeze la punctul 0. Stările mele firești sunt entuziasmul și epuizarea, în ambele cazuri căutând senzația de pură relaxare, pe care încă n-am apucat să o experimentez. De ce nu regret mai profund această lacună emoțională, este pentru că ambele variante de expresie a sinelui meu, ajunse la limită (cea a entuziasmului sau a epuizării, cum spuneam), se manifestă prin scris. Probabil că starea aceea de respiro după care eu alerg ca după fata morgana nu este creatoare, pur și simplu este ușurare.

Simt că prețul scrisului este exact lipsa unei ușurări, că singura ușurare pe care o pot simți se petrece atunci când scriu.

O iau din nou la drum, de data asta cu Hugh Laurie, cel care e responsabil de coloana sonoră a ultimelor mele zilele de vară. Presimt că va veni Crăciunul și eu tot în compania lui voi fi. Noroc că a cântat și colinde

 

 

Mi-au prins bine parantezele. Mi-era dor de ele, însă le voi lăsa pe banca de rezerve pentru următorul text de început.

 

 

Peisaj corporatist suprarealist

 

© Raluca Barbu

“Peisajul este pe atât de rar întâlnit de mine în ultimul timp, pe cât de des l-am descris în textele mele.

Senin ce acaparează cerul, o lună conturată perfect în ultimul pătrar, luceafăr solitar în colţul tabloului. Eu, confortabil legănându-mă într-un balansoar pe balcon, la al patrulea etaj al unui hotel de patru stele, admir puzderie de făclii pe cerul selenic. Nimic de adăugat, totul firesc, cu atât mai mult cu cât eu remarc această scenă mai veche decât lumea, în rest aparent nesemnificativă.

Întotdeauna un astfel de peisaj mă îndeamnă la analiză, mă forţează să iau o decizie: sunt eu suficient de concretă, de plină, să pot cuprinde această întindere dumnezeiască? Mă transform în contemplaţie doar când simt sub picioare pământ străin? Sunt eu însămi sau cer întăriri (ex. muze, alcool, nostalgie) când ar trebui inventaţi termeni noi pentru nesfârşita noutate ce mă înconjoară? Neimportant. Atâta timp cât sunt fericită, nu contează dacă văd prin propria putinţă sau am împrumutat de la tine un binoclu.

Mi se poate întâmpla ca într-un decor proaspăt descoperit să găsesc de cuviinţă a impersona pe altcineva. Fantezia titrează scena cu versuri, regizorul pretinde intonaţie, atitudine, iar pijamaua se transformă într-un costum extravagant. Personajul Eu îmi pare prea mărunt să joace în această piesă, doar un actor cu cel putin un Oscar mi se pare mai potrivit să ocupe locul din balansoar. Inutil. De fapt, nu merită să consum timp şi energie pentru alegerea celui mai potrivit personaj capabil să admire. Nu-mi pasă cine, ce, cum sunt eu, atâta timp cât mă simt împlinită impersonându-mă pe mine.

Oricât de puţin familiară aş fi cu lumea în care trăim, de fiecare dată când un nou loc mi se dăruieşte în întregime, fără rezerve, recunosc în această întâmplare Universul care cooperează cu universul meu (a se nota ca Universul cel mare este cu majusculă şi universul meu, mai umil, cu literă mică). E răbdător, nu-l grăbeşte niciun cronometru, aşteaptă cu pasu-i măsurat să deschid ochii şi să văd. Aceasta este partea culminantă. Ridic privirea şi devin conştientă de ce se află chiar în faţa mea. Nu trebuie să străbat întreg mapamondul ca să ajung să-l apreciez.

Rezolvăm ecuatii cu multe necunoscute, ne folosim de teorii contradictorii, facem scheme întortochiate despre cer şi pământ, ca să mai tragem încă o concluzie. Toate câte le vrem şi le cerem sunt deja acolo, în aceeaşi piesă familiară, scrisă de cel mai talentat dintre necunoscuţi. Trebuie doar să ne revendicăm partea, să trăim ca şi când am fi primit deja rolul, iar mulţumirile noastre devin aplauze neîncetate în cinstea acestei capodopere.

De fiecare dată când părăsesc universul meu fizic, fie şi pentru o noapte, mă aştept la o minune cât de mică. De obicei primesc mai mult decât cer. Peisaje numai bune de pictat în cele mai cuprinzătoare cuvinte, oameni plini de viaţă şi mister, eu de o altă vârstă, cuvinte care animeaza ecranul, chiar dacă nu în scopuri precise, ci cel mult pentru a înlesni o confesiune.”

© Raluca Barbu

Acest text a fost scris în urmă cu şapte ani, la etajul al patrulea al Hotelului Apollo din Sângeorgiul de Mureş, într-o noapte luminoasă, după o şedinţă prolifică de vânzări a managerilor din Ardeal. Eram încă manager pe vremea aceea, visam să scriu cândva încă o carte, habar nu aveam că voi scrie una fix despre seri ca şi aceea. Eram corporatist fără viză într-o lume pe care nu o căutasem, dar care se poticnise în drumul meu spre maturitate. Mult timp a opus rezistenţă, stând neclintită pe harta mea.

 

 

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram