E firesc să nu ne cunoaştem soarta, la fel cum e firesc să avem impresia că o cunoaştem la fiecare răscruce, când părăsim un drum pentru altul, convinşi fiind că toţi paşii adunaţi la un loc au fost merşi cu exact acest scop: de a o lua într-o altă direcţie. Nu doar că nu avem habar încotro duce, dar ne place să ne lăudăm cu revelaţiile de moment, ca şi când ar fi adevăruri absolute, străine de relativitate.
Nu ştiu tu cum eşti, însă eu sunt exact aşa! Trec prin toate încercările convinsă că un picior pus în faţa celuilalt mă va duce doar acolo unde va fi trebuit să ajung, când de fapt, habar nu am avut niciodată unde mă aflu. Cred că acelaşi lucru li se întâmplă şi boabelor de cafea şi mi-am imaginat o poveste care n-are cum să nu fie adevărată.
Era un an rodnic pentru livadă, iar vremea părea să împlinească literă cu literă definiţia climei tropicale. Nicio abatere. Era o adevărată plăcere să priveşti arborele cum îşi poartă florile şi fructele ca pe un trofeu câştigat în urma unei victorii la mustaţă împotriva secetei. Nu era timp pentru amintiri din alţi ani mai puţin umezi şi nici pentru fructele care nu apucaseră să-şi împlinească fructul. Am aflat că acesta era anul ideal în care boabele de cafea se transformaseră inexplicabil în licoare.
Zilele se scurgeau domoale, iar viaţa în arbore îşi împlinea menirea, cu flori adolescente, în rochiţe albe virginale, care-şi priveau mamele cu încredere şi docilitate, sperând ca într-o bună zi să devină şi ele la fel de coapte, de roşii. Florile îşi luau zilnic porţia de lumină şi apă, respirând adânc aerul umed, având în minte un singur ţel: acela de a deveni varianta cea mai apropiată de perfecţiune a unei boabe de cafea. Dovezile erau pe crengile vecine, unde mamele lor, înveşmântate în purpuriu, plesneau de sănătate şi emanau perfecţiunea unei miresme. Ce putea fi mai presus de această imagine şi dorinţă?
S-au scurs zile şi nopţi de parcă arborele era impenetrabil, de parcă insectele, ceilalţi duşmani cunoscuţi în afară de secetă, păreau să-şi fi găsit altă sursă de supravieţurire. Soarta părea să-şi desfacă paginile nescrise şi să-şi aleagă cuvintele cele mai potrivite pentru armonia din arbore, când, într-o dimineaţă, chiar când albele şi înmiresmatele flori îşi ridicau pleoapele de petale după un somn adânc, nu şi-au mai găsit cu privirea mamele pe crengile vecine. Fără să ceară răspuns ploii, care văzuse cu siguranţă multe la viaţa ei, fără măcar să se revolte împotriva dispariţiei, florile deciseseră că boabele pline şi coapte s-au făcut una cu natura, cu aerul, lăsând în urma fostei lor făpturi, o mireasmă şi mai puternică, tocmai pentru a înfrumuseţa şi mai mult lumea. Ce le rămânea lor de făcut era clar, liniar: să fie şi ele una cu natura, cu aerul, exact ca mamele lor, împlinindu-şi trupul, renunţând la floare şi dăruindu-şi întreaga fiinţă pentru a face loc fiicelor lor.
Ajunse la vremea maturităţii, florile, de acum fructe în toată firea, îşi priveau fiicele pe crenguţele învecinate şi se rugau în gând ca mama natură să aibă grijă de ele, să le hrănească cu cea mai limpede apă şi cel mai curat aer, pentru a se putea dezvolta în perfecţiunea pe care ele ajunseseră să o trăiască. Era doar o chestiune de timp până când trecerea lor din stare fizică într-una olfactivă urma să se producă, exact cum se întâmplase cu mamele lor, însă, în dimineaţa sortită, nişte mâini grăbite şi îndemânatice le desprinseseră de crenguţa care le găzduise întreaga lor viaţă şi le aşezară în nişte lăzi mari de lemn.
Nu avusesera timp să pună la îndoială credinţa lor în cele nevăzute, pentru că lucrurile se petreceau cu repeziciune şi starea lor de spirit nu mai făcea faţă transformarilor fizice pe care le sufereau. De acum nu mai erau înconjurate doar de familia lor, cea cu care împărşiseră o creangă în bătrânul arbore, ci erau cu milioanele, identice, dezgolite de veşmântul purpuriu la care râvniseră atât de mult. În lăzile uriaşe, nu mai păreau unice, speciale, distincte, aşa cum se simţeau pe crengile copacului, ci mai degrabă neînsemnate. Mireasma fructului de altă dată a devenit, fără premoniţie, un miros puternic de prăjit, care mai degrabă îţi trezea foamea decât îţi înălţa spiritul. Ceea ce deveniseră nu fusese încă scris, nu avea nume.
Această soartă nouă care părea să le ştie viitorul pe de rost le adusese la un loc cu alte milioane de (de acum) boabe şi se simţeau în aceeasi oală, în aceeaşi familie nenumită. Timpul petrecut în arşiţa cuptoarelor le apropiaseră unele de altele şi tot ce-şi doreau, parcă într-un gând, era să le avertizeze cumva pe fiicele şi nepoatele lor despre această continuare neştiută în arbore a sorţii lor. Şi chiar dacă ar fi reuşit cumva să le spună, la ce le-ar fi folosit?
Curând n-au mai avut timp pentru astfel de contemplări, pentru că marea lor familie începea să se împuţineze, o parte să–şi continue aventura în felurite ambalaje colorate, aurii şi marcate cu numele unor îndepărtate ţări şi altele transformâdu-se încă odată într-o stare nouă, măcinată. Fizic nu se mai simţeau ele însele, însă, în esenţă, păreau să fie aceleaşi fructe de demult, însă cu o altă menire, nedezvăluită încă.
Urmară zile şi mai neobişnuite pentru cele rămase în urmă. Aşa cum se găseau acum, sub formă de granule mai fine decât nisipul mării, erau depozitate în cele mai scumpe recipiente, şi mâini, de data asta binevoitoare, le aşezau pe rafturi parcă special confecţionate pentru ele. Undeva sus, pe un soclu deloc modest, scria cu litere uriaşe, Cafenea. Ciudat – ele erau, mă rog, fuseseră cândva, boabe de cafea şi uite că locul acesta le este dedicat în întregime. Ce onoare! Poate că abia acum le va veni rândul să redevină una cu natura, să îmbogăţească lumea cu fosta lor făptură, să se sacrifice pentru perfecţiunea unei miresme.
Erau rând pe rând luate cu linguriţa, aşezate într-un recipient, apoi într-un aparat caraghios de complicat şi, în mai puţin de un minut deveneau licoare îmbătătoare ce îndemna la contemplare. Fostele flori, fructe, boabe şi apoi praf de cafea măcinată, îşi împlineau în sfârşit soarta printr-un orgasm al papilelor gustative şi olfactive. Ale mele. ale tale. Aroma, pe care abia la acest capăt de drum au aflat că sunt capabile să o producă, era în gândul tuturor obişnuiţilor cafenelei. Un drog. Secunda ce desprinde somnul de pe pleoapele adormitţilor. Se trezeau dimineaţă de dimineaţă cu gândul la ea, o asociau cu revederea unor prieteni dragi, o invitau lângă o carte palpitantă, o invocau în toate planurile de viitor şi o savurau de fiecare dată cu aceeaşi plăcere.
Personajele poveştii mele şi-au tot schimbat starea, însă nu şi năravul şi, într-un final cu totul surprinzător, şi-au sacrificat făptura pentru o senzaţie, plăcere, moft, dependenţă matinală, care sub nicio formă nu pot fi puse sub semnul întrebării. Şi cine ar îndrăzni să spună că soarta boabelor de cafea este fără importanţă?
Prin câte transformării nu trecem şi noi, înfinit mai multe decât mai sus pomenita cafea, iar finalul tot nu ne poate fi anticipat. Fără supărare, dragi ghicitori în palmă!
