Petrecerile sunt muzele mele

 

© Raluca Barbu

Fără excepţie, petrecerile sunt primele pe lista literară a muzelor mele. Nu a existat niciuna pe care să o trăiesc fără să am impulsul câtorva fraze înţelepte sau cel puţin revelatorii. Indiferent de amploarea lor, nuntă sau pijama party, le-am tratat pe toate la fel: muze deghizate.

De cele mai multe ori socoteam alcoolul ca fiind elementul de transfer între buna dispoziţie şi descoperirea vreunui adevăr pitit în decor, însă weekendul trecut am aflat, cu limpezimea câtorva shoot-uri de Jagar, că oamenii sunt cei care deschid uşa, ca muza să poată intra, precum o sărbătorită în toiul unei petreceri surpriză.

Oamenii îşi poartă hainele ca pe o definiţie a ceea ce vor să însemne, îşi spun ideile prin cuvintele care găsesc cel mai rapid calea de ieşire, însă ceea ce reprezintă pentru alţi oameni, nu pot ascunde sau demnonstra –  doar ceilalţi pot cunoaşte însemnătatea lor şi de foarte multe ori fără să fie conştienţi de ea.

Petrecerea de sâmbătă, marca D’Avantage, cu întreaga listă de to-do-uri PR-iste bifată cu brio, a fost un cadou neaşteptat pentru mine, tocmai pentru că nu petrecerea în sine mi-a fost muză de data asta, ci toţi oamenii de acolo, de care mă leagă un an întreg de viaţă, concentrat şi, fără exagerare, preţios. Fiecare în parte şi toţi deodată mi-au apărut exact aşa cum sunt: oameni pentru care sunt recunoscătoare că i-am întâlnit, de la care am învăţat multe despre comunicare, despre mine şi despre întâmplările neîntâmplătoare.

Muza petrecerii cu pricina a fost îngăduitoare cu mine şi şi-a păstrat efectul până dimineaţă, iar acum, amestecată cu aromă de cafea, îmi permite să retrăiesc o seară şi un an prin prisma amintirilor ce mă leagă de prieteni dragi, ca de o altă parte din mine. Întotdeauna am fost un om al oamenilor – fie că mi-au fost oglinzi sau ferestre (permit inginerilor să pună sub semnul întrebării utilizarea conjunctiei fie în exemplul de mai sus), viaţa mea a depins de ei ca de limba română, iar oamenii care m-au înconjurat tot anul lui 2013, m-au îmbogăţit cu cel puţin doi prieteni dragi, cu abilitatea de a scrie despre orice subiect cu lejeritatea cu care scriu acum, cu momente memorabile trans-europene înzăpezite fără preaviz (revin asupra subiectului cu un text dedicat) şi cu o experienţă profesională de care mă folosesc în fiecare zi.

Îmi întăresc astfel înrederea în petreceri şi credinţa în muze, prin încă o seară a revelaţiilor trăite literar. Mii de mulţumiri Raluca, Calin, Dan, Marius, Sonia, Andreea. La mulţi ani!

 

 

Facebook, binecuvântare și blestem

S-au spus și se vor mai spune multe despre Facebook, ba de bine, ba de rău, așa că voi face și eu întocmai, că să nu dezechilibrez karma rețelei de socializare. S-a zis ba că dăunează vieții personale și însingurează, ba că poate fi util la networking, că este un mare consumator de timp sau un real instrument social. În mare parte sunt de acord cu toate aprecierile și acuzele demostrate, însă mă mențin la părerea mea, destul de încăpătoare de altfel, cum că Facebook-ul înseamnă pentru fiecare altceva.

Pentru mine FB a însemnat de la bun început exact ceea ce intenționa să fie, anume o aplicație care să înlesnească socializarea și comunicarea. Și exact asta a făcut, la o scară mult mai extinsș decât mă așteptam. A prescurtat multe trasee pentru mine, mi-a adus aproape familia înstrăinată, prietenii vechi sau proaspeți și o bună bucată din trecutul meu.

Să tot fie vreo cinci ani de când folosesc Facebook și până acum nu m-am simțit trădată în vreun fel. Mi-a dat ce i-am cerut, am fost autodidactă și am încercat să țin pasul cu toată ingineria setărilor de securitate și confidențialitate, am investit suficient timp în relația noastră  încât să mă poată surprinde destul de des cu mici atenții sentimentale.

Mi-e dor să primesc o scrisoare. În plic. Cu timbru. În poştă.

Da, mi-e realmente dor să scriu o scrisoare. De mână. Cu caligrafie îngrijită, cu aranjare în pagină şi numerotare în colţ dreapta sus; să aleg cu grijă foile, să estimez lungimea ei, să o scriu pe nerăsuflate şi apoi să merg nerăbdătoare la poştă; să o azvârl în cutie ca pe un bumerang care se va  reîntoarce la mine cu gândurile destinatarului, artistic încrustate pe ambele părţi. Şi de aşteptarea aceea incontrolabilă mi-e dor. Oare a ajuns, oare a citit-o deja, oare cât de multă bucurie i-am oferit prin rândurile mele?

Mi-e dor de scrisul meu, aşa cum rar mai am ocazia să îl practic, să îl critic pentru p-urile impersonale şi s-urile împrumutate de la o prietenă din copilărie. Da, de când mi s-a făcut dor de scrisoare în toată splendoarea ei retro/vintage, am fost constatat că scrisul meu a devenit rigid şi colţuros, de parcă peniţa sau vârful pixului şi-au pierdut rotunjimea şi le-au crescut colţuri de când le-am folosit ultima dată.

Ca orice îndeletnicire obţinută prin exerciţiu îndelungat, scrisul, în genere, este asemenea mersului. Mergem fără să fim conştienţi de deplasarea în sine sau de totalitatea mişcărilor pe care o presupune. Scriem şi cuvintele, prin toate simbolurile grafice pe care le înşiruim involuntar cu gândul la idee, pur şi simplu ţes textul fără conştiinţa actului în sine. Asta se întâmplă în mod normal, când, nici mersul, nici scrisul, nu sunt private de atenţia noastră zilnică. Însă, când mersul ne este scuzat de posesia maşinilor, iar scrisul de folosirea calculatoarelor, îndeletnicirile cândva naturale, devin incomode şi caduce, iar şofatul şi tastatul devin prin eliminare (sau prin regula supravieţuirii), fireşti.

Blog à la carte

De ce, de unde şi până când atâtea bloguri? Tot adulmecam bucheţelul acesta de întrebări în timp ce îmi configuram propriul bârlog cibernetic şi răspunsul nu m-a ţinut prea mult gânduri. Este atât de evident încât nu ştiu de ce vreau neapărat să abuzez de cuvinte pentru demonstraţia unei ecuaţii cu o singură necunoscută – omul. Evident că ar fi mai nimerite numerele pentru aritmetica situaţiei de faţă, dar ele nu-mi sunt prea familiare. Dar dacă totuşi mi-ar fi, toată treaba s-ar sfârşi cu câteva caractere reci şi neînsufleţite… şi atunci unde s-ar mai găsi poezia blogului?

Nu mai avem timp să comunicăm şi chiar dacă încropim de-o pauză de ţigară sau de-un weekend la munte, nu mai avem încredere că cei de lângă noi au răbdarea sau curiozitatea să ne asculte. Ei la rândul lor ar avea atâtea de spus şi nu mai este spaţiu, timp şi urechi suficiente să fie auziţi.

Viteza care defineşte secolul nostru nu se referă doar la ameţitoarea succesiun

e de informaţii, fapte, sarcini şi rezoluţii cu care jonglăm de parcă mama ne-a făcut direct entertaineri, ci şi la însingurarea care vine odată cu asumarea unei astfel de vieţi. Nici nu ne dăm seama că ziua a trecut şi atât de puţin din noi a lăsat vreo amprentă pe orele ei. Şi chiar dacă fiecare avem un soţ, o mamă, un prieten, o soră sau o sută treizeci de amici pe facebook, toţi ne calculăm timpul în aceeaşi ecuaţie. Reuşim să spunem, ne concentrăm să ascultăm, facem o combinaţie între cele două, dar de cele mai multe ori rămânem cu comunicarea la jumătatea drumului.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram