Au trecut ani mulţi peste mine, prea mulţi să-mi pot da seama când s-a întâmplat asta, fără sa am conştiinţa trecerii vremii. Când sunt întrebată câţi ani am, răspunsul meu din două cuvinte, două cifre, nu reprezintă nimic altceva decât un indicator pur matematic, 1 adunat de prea multe ori la 19 sau 17, nu sunt sigură. De fapt nu aş preciza un număr anume, mai degrabă un nivel, un prag pe care l-am atins şi n-aş vrea să-l depăşesc. Cert este că l-am călcat înainte de douăzeci de ani.
La serviciu privesc în buletinele clienţilor şi când întâlnesc oameni născuţi în acelaşi an cu mine, mă uit atent la ei, la figura lor, la expresia feţei, sunt mai atentă la ce vorbesc şi mai ales cum o fac ei şi-mi repet încă o dată în minte că nu am nimic în comun cu ei, nici măcar evidenta vârstă din certificatul de naştere. Nu zic că aş avea prea mulţi sau prea puţini, spun doar că nu mi se potrivesc cele două cifre ce-mi definesc an după an etatea. Mă uit la chipul reflectat în oglindă, îmi este ca şi în trecut de familiar sau cu totul neaşteptat de străin, însă niciodată schimbat. Asta mă face să cred că nu au trecut anii peste mine. Chipul nu mă poate minţi. Este al meu, îl cunosc de când mă ştiu, mă revelează mie însămi de fiecare dată când am ochi să-l observ îndeaproape. Mă privesc de nenumărate ori în oglindă, în vitrinele magazinelor, în geamurile de la maşini, însă numai câteodată mă izbeşte imaginea ca un răspuns atât de clar, de brutal, plină de reproşuri că nu îi dau mai multă atenţie, că nu sunt în stare să văd dincolo de ea.
Au trecut multe ierni peste mine, iar acum mă îndrept cu nerăbdare spre una iminentă. Spun iminentă pentru că tot ce-mi amintesc despre anul acesta este că era vară, iar acum îmi dau seama că nu mai miroase a verde, ci a scorţişoară. M-am născut iarna pe un frig îngrozitor şi probabil toată filosofia asta despre iarnă este de fapt extrem de simplă. Este atracţia rădăcinii mele, a devenirii mele. Eu înfloresc doar când geamurile se aburesc pe dinăuntru, iar pe dinafară se împodobesc cu broderii de gheaţă. E temperatura firească a sângelui meu, gata gata să îngheţe sau să fiarbă în orice moment. E culoarea care-mi vine cel mai bine. E anotimpul copilăriei mele, al amintirilor mele cele mai dulci. E început de an, început de viaţă, început de nesfârşite începuturi. Toate înaintea mea.
Iarna e salvarea mea din anotimpurile altor oameni, din alte vise decât cele care mă chinuiesc pe mine instinctiv. Este salvarea mea din tot ceea ce fac împotriva destinului. Trec anii şi mă trezesc că e din nou iarnă. Atât de firesc şi previzibil. A fost o vară, apoi a fost o iarnă. A fost zi, apoi noapte, un ciclu natural al zodiei mele. Vara mă avânt în cele mai superficiale aspiraţii, prind aripi vitrege, artificiale, mă găsesc atât de des jinduind după ceea ce nu-i pentru mine, ce n-are nicio legătură cu aspiraţiile mele. Iarna, aerul tare, apăsător, greu de respirat, îmi încetineşte pasul sprinten, îmi amorţeşte trupul ca să mă pot opri din vârtejul alimentat tot anul de dorinţe străine, să pot privi chipul din oglindă, să-l recunosc al meu, să-l revendic şi să-mi definesc încă o dată vârsta. Iarna totul e concentrat, nimic nu se dispersează, nu se risipeşte, se întoarce la centru, reconstituie drumul către casă. Dublul meu mi se transpune şi redevin întreagă.
Drumul naturii ar trebui să-l apuc. E ceva mai presus de tot ce-aş putea spera vreodată pentru mine. Este ceea ce vreau cu disperare să găsesc, neştiind că nici nu trebuie să caut. E un drum obişnuit, nediferit de cele care străbat continentul, nimic aparte, însă eu mereu mă abat de la el, crezând că am găsit o scurtătură, bănuind de fiecare dată că la orice răscruce de drumuri indicatorul a fost aşezat greşit şi o iau în partea opusă. Viaţa a fost bună cu mine şi cumva mi-a îndreptat paşii către drumul meu, pe care nicicum n-am ochi să-l văd, e prea sub nasul meu să-i dau importanţă. E ca şi când numai eu sunt cea care îngreunează călătoria în jurul vieţii mele, numai eu rătăcesc spre destinaţiile altcuiva. E o ecuaţie simplă la care aplic teoreme mult prea complicate, astfel încât pierd şirul necunoscutelor, uit care era ipoteza şi demonstraţia.
Reflectând asupra ultimilor ani, observ că tot ce mi-a oferit viaţa fără să cer a fost tot ce am acum mai de valoare. Tot ce m-am chinuit să obţin cu toate forţele de care dispun, cu toată ambiţia de care sunt în stare, nu mi-a adăugat la palmares decât mai multe regrete şi semne de întrebare asupra discernământului meu. Poate că ăsta este singurul adevăr pe care l-am descoperit până acum. Însă nu-mi va folosi la nimic, nu voi abuza de el, pentru că sunt numai om, nu pot face deosebire între ceea ce vreau să fac şi ceea ce ar trebui să fac. De cele mai multe ori mi se par unul şi acelaşi lucru. E tot o luptă, tot un urcuş căruia trebuie să-i ţin piept, acelaşi efort susţinut pentru a ajunge la o concluzie. Confund traseele pentru că pe drum uit ce m-a determinat să urc în loc să cobor, să merg pe timp de noapte în loc să mă bucur de un peisaj fascinant luminat de focul de tabără. E bine că viaţa mă ţine în mâinile ei, că mă scapă din când în când să-mi pot dovedi puterile, ca apoi să mă aducă tot aici, la punctul de pornire al tuturor întrebărilor, lăsând în urmă paşi adânci în zăpadă, aceleaşi urme, aceeaşi mărime, pe acelaşi drum, din nou şi din nou eu…
Să pot reconfigura traseul, am o singură soluție: voi lua fiecare drum în parte, îmi voi reaminti de unde a pornit și unde speram eu să mă ducă. Le voi măsura distanțele în fraze și dificultatea rutelor în capitole noi. Asemenea rândurilor, le voi citi liniar, egal, cu viteza pulsului, până voi ajunge la ultima pagină a noului meu roman, iar nodul se va asemăna atunci cu cel complicat și sigur al alpiniștilor. Atunci mă voi afla deja la o altitudine considerabilă față de punctul acesta de pe hartă, pe care îl voi vedea cu alți ochi și oricum, va fi rămas demult în urmă.
