Things will never be the same

 

© Raluca Barbu

 

Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene.

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Încă de când eram mică obişnuiam să reîmprospătez atmosfera în preajma unei schimbări. Îmi amintesc clar, când venea iarna (sau alt anotimp, dar în special când începea să ningă, cea mai dragă perioadă din an) schimbam tot ce aveam putere să mişc în cameră, mutam biroul cu vederea către geam, înlocuiam borcanul în care-mi ţineam ustensilele de scris, pictam ceva în ton cu momentul, toate astea de bucurie că de atunci încolo începea iarna, iar eu delimitam în acest fel două anotimpuri. De câte ori îmi aducea tata din “străinătate” haine, cărţi, culori, dulciuri sau ce altceva se obişnuieşte, rearanjam tot prin dulap şi sertare, aruncam tot ce mi se părea vechi şi fără folos şi le înlocuiam cu noile lucruşoare, pe care le puneam la loc de cinste, să simt cu adevărat că m-am înnoit. La fiecare început de an şcolar începeam un caiet pe care-l intitulam “Poezii dragi”, în care transcriam versurile cele mai drăgălaşe pe care le citeam. Nu aş fi putut face acest caiet în nicio altă perioadă, nu şi-ar fi avut rostul.

© Raluca Barbu

Când venea vacanţa de vară mă mutam în altă cameră, să dorm în alt pat. De ce aş fi dormit în acelaşi pat în care am dormit când mergeam la şcoală?… Când dădeau zăpezile sau înfloreau zarzării, în afară de înlocuitul hainelor groase cu cele subţiri şi invers, le probam pe toate, încercam să găsesc fiecare variantă de asortare, ca să-mi dau seama câte posibilităţi de ţinută aveam (oricum, făceam asta pentru că aveam doar câteva). Dar niciodată după aceea nu mai nimeream să le potrivesc la fel. Acestea se petreceau până maxim la vârsta de optsprezece ani. Atât îmi amintesc acum. După aceea nu mai ţin minte dacă am respectat ritualul sau nu îmi mai dau seama, însă ştiu că toate marile schimbări ce au urmat au fost încununate cu toată imaginaţia mea pusă în practică, astfel încât să simt cu adevărat că ceva s-a schimbat. Nu sunt pregătită acum să punctez aceste momente, însă vreau să spun că ceea ce schimbam în jurul meu, copil fiind, în exterior, nu şi-a păstrat ponderea. Acum evidenţiez totul prin ceea ce fac şi gândesc, prin atitudinea pe care-o adopt faţă de schimbare. Şi asta e o încercare mult mai grea.

În continuare mă influenţează ceea ce mă înconjoară şi asta nu cred că se va schimba vreodată. Simplul fapt că am pus aici o măsuţă şi un scaun şi sunt numai pentru mine, mă face să scriu mai des decât atunci când trebuia să improvizez ceva să am unde scrie, chiar dacă la prima vedere inspiraţia e cea care ar trebui să mă îndemne s-o fac. Cred că exemplul ăsta nu era dintre cele mai nimerite, însă este o dovadă vie că eu însămi provoc schimbări, ajut lucrurile să ia o altă întorsătură. Nu doar viaţa schimbă culoarea din ochii mei, o fac şi eu, prin decizii bune sau nu, iar atunci când se întâmplă, ajut tot universul meu sa fie gata de drum, să-mi înlesnească un alt început.

 

 

New year’s resolution: Mai mult ruj!

© Raluca Barbu

Rezoluțiile de început de an sunt bunătăți pe care le coc la foc iute la fiecare sfârșit de an.

Mi-am facut un obicei sănătos, zic eu, ca atunci când anul aproape se rostogolește afară din calendar, îmbrâncit de aglomerația din magazine și asurzit de urările cele mai sincere, să mă retrag într-un loc călduț, neafumat de preferință, unde să stau să parcurg în liniște lista realizărilor din anul ce aproape nu se mai zărește în depărtare.

Când luna decembrie își pune căciula blănoasă, mănușile cu un deget și fularul pepit, gata să o ia la sănătoasa, eu gasesc de cel mai bun augur să dau nota finală anului pe care îl reprezintă. Îl țintuiesc cu privirea de geamul din vecinatate, îl studiez cu atenție pe toate părțile și laturile, lasând străinilor impresia ca m-am pierdut undeva în trecut. Și nu sunt departe de adevăr.

O iau strategic, după calendarul faptelor și evenimentelor, printre locuri și oameni noi, urmând îndeaproape succesiunea anotimpurilor, notând totul analog (într-un carnețel) sau digital (într-un fișier word). Nu sunt imparțiala și niciodată obiectivă. Le iau așa cum au venit în viața mea sau cum au plecat, adăugând note de subsol la fiecare răscruce. Le adun pe toate într-un tabel liric, aplic o formulă veche precum timpul și trag concluzia: se sfârșește încă un an minunat! Multumesc!

Crezi în fapte sau în vorbe?

© Raluca Barbu

Am început să citesc cu adevărat către finalul copilăriei, când adolescența bătea cu pumnii la ușa personalității mele, gata-gata să dea buzna peste naivitatea mea longevivă. N-am avut niciun îndrumar de lectură, nimeni să-mi compună o listă de bifat de-a lungul curiozităților mele literare. Era deja prea târziu să o iau de la capăt cu bibliografiile de vacanță din școala primară, așa că m-am bazat doar pe dorința de a citi și pe biblioteca generoasă a familiei. Depășisem deja vârsta corespunzătoare pentru savurarea basmelor, așa că am urcat două trepte deodată și am ajuns direct la Charles Dickens, cel despre care toată lumea spunea că știe cel mai bine care-i treaba cu copiii. Și așa am debutat eu, cu oarbă încredere în penița autorului britanic, în universul pestriț al literaturii, începând să cunosc lumea care fusese odată ca niciodată.

Înghițeam volumele cu neașteptată poftă și mult mai curând decât aveam pretenția de la mine, parcursesem deja lista de titluri cunoscute, lăsându-i în urmă pe David, Oliver, Nicholas, Martin, Pip și Estella. M-am trezit față în față cu provocarea de a continua cu un titlu dificil – Hard Times – și nu pentru că timpurile în care trăisera celelalte personaje fuseseră mai puțin grele, ci pentru că primul paragraf din carte mi-a atras atenția și m-a forțat să iau atitudine și să fiu împotrivă. Sună (selectiv) ceva de genul acesta:

“— Fapte, iată ceea ce doresc eu! Învăţătura pe care le-o vei da băieţilor şi fetelor de aici să cuprindă numai Fapte, în viaţă n-ai nevoie decît de Fapte. Să nu sădeşti nimic altceva, şi toate celelalte smulge-le! Numai cu ajutorul Faptelor poţi forma mintea unui animal cugetător; nimic altceva nu le poate fi de folos vreodată! Aşa că rămîi strict la Fapte, domnule!”

Crăciunul este o amintire din copilărie

© Raluca Barbu

Încă mai am capacitatea să transform o noapte de decembrie într-o amintire din copilărie… Da, amintirile crăciunoase şi geroase, împodobite cu beteală şi globuri, cu miros de scorţişoară, cu noapte albă în spatele geamurilor aburite, sigur vin din copilărie şi, chiar dacă se petrec de-a lungul unei vieţi pline, îşi au originea tot în sufletelul acela de copil care am fost odată. Numai un copil poate simţi diferit o astfel de noapte, găsindu-i alte semnificaţii în afară de coordonatele temporale.

Beau pe îndelete un pahar cu vin roşu, dulce, în timp ce prin faţa ochilor îmi trec nenumărate seri de iarnă care seamănă cu aceasta sau poate doar aşa vreau eu să mi le amintesc. Indiferent care ar vrea relitatea să fie, eu sunt pe dedesubt aceeaşi care am fost acum 25 de ani şi orice aş face nu pot scăpa de mine. Voi zambi şi voi mustăci de fiecare dată când îl voi auzi în fundal pe Bobby Helms cântând Jingle Bells, cu clipocit familiar de clopoţei vioi însoţindu-l la fel de fiecare dată. An de an voi petrecere ore întregi adunate privind bradul de Crăciun, de parcă simpla lui prezenţă mi-ar da energie şi tot ce trebuie să fac este să cuprind cu privirea tot verdele şi toată lumina pentru a mă umple de ea.

Secrete, natură, magie și legi ale atracției

Bine ați venit în Gradina secretă.

“În fiecare secol, încă de la începutul lumii, au fost descoperite lucruri minunate.”                 ” La început, lumea a refuzat să creadă că un lucru nou şi ciudat poate fi făcut, apoi au început să spere că poate fi făcut, apoi este făcut şi toată lumea se întreabă de ce nu s-a făcut cu secole în urmă. Unul dintre lucrurile noi pe care oamenii au început să le afle în ultimul secol a fost că gândurile, doar gândurile simple, sunt la fel de puternice ca și bateriile electrice – la fel de bune precum e soarele și la fel de rele ca otrava. Să laşi un gând trist sau rău să-ţi intre în minte este la fel de periculos cum ai lăsa un microb să-ţi intre în corp.”

“Magia lucrează cel mai bine atunci când lucrezi tu însuţi.”

Toți alegem să credem în ceva la un moment dat. În copilărie suntem influențați de alegerile părinților, tindem să ne încredem (sau să ne temem) în aceleași sisteme de valori sau credințe și, dacă la un moment dat experimentăm o trezire spirituală, fiecare după nevoile și aspirațiile propii, abia atunci putem vorbi despre o anume credință. Trebuie să existe mai întâi o alegere ca apoi să avem o credință.

Admit, am îmbătrânit

Fără voia mea, toamna mă aduce de fiecare dată faţă în faţă cu vârsta la care am ajuns. Aş fi crezut că ziua mea de naştere, sau aşa zisele rezoluţii ale anului nou sunt în măsură să smulgă de la mine revelaţii despre cât de multe au trecut pe lângă mine sau cât de mult mă bucur că altele nu se vor mai întoarce vreodată. Descoperirea mea destul de neaşteptată, recunosc, se referă la ultima realitate, la cea care după prea multe toamne nu mai simte nevoia să se repete, să pretindă că se află încă în centrul atenţiei.

Elementul surpriză al descoperirii mele este nevoia mea de a petrece, mai exact lipsa acestei nevoi, preponderent tânără de altfel şi toate celelalte activităţi conexe sau intrinsece cum ar fi clubbing-ul, dansatul şi chefuitul (probabil îmi scapă multe alte variaţiuni pe tema voii bune – sigur toţi termenii legaţi de tinereţe încep treptat să mi se şteargă din memorie).

Totul a început cu o mult aşteptată şi organizată bachelorette party, la care mă vedeam participând activ, cu diverse şi colorate cocktail-uri ţinute elegant în mână în timp ce conversaţia destindea atmosfera, cu ocazionale, dar numeroase shot-uri de tequila pe care le sorbeam profesionist (respectând regula sare-tequila-lămâie), ajungând în cele din urmă la nelipsitele picanterii, bârfe şi cârcoteli despre care un grup de femei garantat ajunge să discute după ce temperatura creşte cu câteva grade de alcool. Toate mi le imaginam descriptiv şi dinamic, începând cam cu o săptămână înaintea fericitului eveniment, mai ales pentru că aducea cu el câteva prietene dragi pe care le-am văzut mult prea rar în ultimii ani. Era seara care urma să se distingă de sute de seri în care n-am avut ocazia să scot de la naftalină hainele de duminică (de vineri seara mai precis), nu doar ca să verific dacă mă mai cuprind; o seară care urma să fie bine documentată, cu snapshot-uri ale momentelor cheie, cum ar fi ridicarea paharelor de tequila în cinstea viitoarei mirese.

Mama ascunsă

Textul următor este primul capitol din volumul “Selfie in oglinda. Cand femeia devine mama” – publicat de Editura Herald, 2014.

Ne naştem copii diferiţi, creştem şi devenim apoi adolescente speriate şi nehotărâte, ne maturizăm şi ne definim în cele mai variate modele de adulţi, iar când devenim mame, toată diversitatea se contopeşte în energia inepuizabilă care ne animă fiecare zi de părinte, pentru tot restul vieţii. Suntem mame în aşteptare din secunda în care ne naştem femei şi până când ţinem în braţe o nouă fiinţă umană, care ne seamănă în cele mai profunde feluri, ne pregătim inconştient pentru ceea ce ne-a fost predestinat. Trăim ani de-a rândul cu gândul că într-o bună zi vom fi exact ca memele nostre, apoi ne răzvrătim, convingându-ne că trebuie să luăm o decizie, că a fi mamă nu este de la sine înţeles pentru toate femeile, ci o alegere personală, pe care într-un final majoritatea o facem când simţim că a sosit momentul. Acesta este procesul inevitabil al devenirii materne, specific generaţiei noastre, când totul ne este permis, când orice putem cunoaşte în cele mai precise detalii, când alegerea ne aparţine în totalitate, iar femeile pot decide să fie mamă şi tată în acelaşi timp, dacă aceasta este dorinţa lor.

Am fost o fetiţă ca oricare alta, m-am jucat de-a mama şi copilul ani la rând, după modelul clasic, instinctiv al tuturor fetiţelor din lumea largă, care după doar câţiva ani de viaţă simt nevoia să îşi imite mamele, să îşi vindece, înveţe, adoarmă, hrănească păpuşile prin cel mai complex joc de rol. Este adorabil de urmărit acest joc de-a mama, acum ca şi acum treizeci de ani şi probabil singura diferenţă este doar copilul, căci mama din mine a rămas aceeaşi, deşi n-am cunoscut-o decât acum cu adevărat. Dăruirea maternă este la fel de intensă, seriozitatea cu care orice discuţie sfârşeşte printr-o recapitulare şi asigurare că toate sunt clare, este identică, nevoia de a ocroti este interpretată în aceeaşi manieră ceremonioasă, de parcă obiectul dragostei noastre s-ar putea frânge. Povestea ar putea începe aşa: „am fost fetiţe şi apoi am fost mame”. În spiritul instinctului matern, suntem mame dintotdeauna, deşi doar după ce trupurile noastre împlinesc minunea atât de firească a naşterii, jocul devine realitate. Acum că sunt mamă din toate punctele de vedere, cele reale şi cele închipuite, pot vorbi desluşit despre mama care am fost de când eram fetiţă.

Tehnologia, o dilemă între generaţii

Trăim într-o societate în care convieţuiesc mai multe generaţii, care în mod inexplicabil găsesc o cale de a comunica, în ciuda diferenţelor de percepţie a însăşi ideii de comunicare.

Se întâmpla acum aproximativ douăzeci de ani când înregistram melodii de la radio pe o casetă audio şi consideram că trăiesc o experienţă profund tehnologică. Reuşisem să-mi fac o pilă la un maghazin de închirieri casete video şi aveam o copie proprie şi personală a filmului de colecţie Dirty dancing şi încă una cu toate videoclipurile scose vreodată până atunci de Roxette, casete pe care le puteam viziona de câte ori mergeam în vizită într-o casă posesoare de videoplayer. Aveam cablu şi prindeam MTV. Participam la concursurile organizate de ei sunând internaţional şi dându-mă drept majoră, ca să pot câştiga orice, măcar o casetă originală R.E.M. N-am câştigat niciodată nimic, dar mă simţeam cosmopolită şi liberă să comunic cu orice colţ al lumii cu doar trei dolari pe minut – de care mă făceam că nu ştiu nimic când venea factura de Romtelecom. Reuşeam astfel să-mi exersez şi engleza pe care o acumulam cu aviditate crezând că îmi va folosi doar la traducerea versurilor lui Depeche Mode – să ştiu şi eu ce vroiau să transmită lumii şi implicit mie. Culmea tehnologiei era cu siguranţă posibilitatea de a mă înregistra la casetofon cântândListen to your heart şi apoi să mă ascult de câte ori aveam eu chef. Aveam un aparat foto Nikon foarte performant şi o dată pe lună mergeam să developez filmul şi să descopăr ce şi unde am pozat. Iubeam să scriu şi corespondam cu prietenii pe care mi-i făcusem în ţară  în cantonamente sau la concursuri de înot şi aveam o colecţie de peste 500 de scrisori de care eram foarte mândră – era dovada orizonturilor mele deschise. Îmi permiteam să merg odată pe săptămână la cinema şi deja mă consideram o mare cinefilă. Trăiam nişte vremuri cu adevărat inovatoare şi mă consideram o adolescentă satisfăcută.

Tot eu, dar douăzeci de ani mai târziu, downloadez muzică, filme, softuri, imagini, reţete, clipuri, versuri, orice, de pe te miri ce site-uri. Comunic gratis şi cu polul nord daca e musai, devenind omniprezentă folosind aplicaţiile cele mai facile, de la Yahoo Messenger la Skype, cu efort minim. Socializez cu succes pe Facebook, postez pe bloguri, google-esc orice, oricând, despre oricine fără să mă folosesc de hârtie şi pix şi fără să aştept intervalul decent de trei zile lucrătoare pentru a intra în posesia informaţiei. Engleza este ca o a doua limbă maternă pentru mine şi fără cunoaşterea ei m-aş considera sub radarul social. Este suficient să mă gândesc la un prieten şi distanţa dintre noi, rezumată la un click, se poate evapora într-un salut virtual. Am un aparat foto digital, obişnuit, cu care fac poze, pe care le descarc, printez, postez, cropuiesc, transfer pe telefon, setez ca imagine de fundal sau trimit sub formă de album picasa vreunei rude emigrate. Am un telefon mobil cu care pot apela, scrie, fotografia, naviga pe internet, afla starea vremii, cursul valutar sau alcătui o complexă agendă de lucru. Au fost perioade când am văzut cel puţin un film pe zi, iar acum chiar am sentimentul că o cinematecă şi-a făcut loc în memoria mea.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram