L-am vazut pe James Blunt, aşa… faţă în faţă

Unele experienţe se nasc înainte de a se petrece, anunţându-şi existenţa prin toate acele delicate conexiuni ce leagă dorintele de regrete şi trecutul nesatisfăcut de un viitor ce va răscumpara orice greşeală.

După trei concerte la care vizualul cu auditivul s-au amestecat în proporţii dezechilibrate, care au lăsat în cuprinsul memoriilor mele pagini total neconvingătoare, am hotărât că la un concert nu merită să mai merg dacă nu voi sta exact în faţa subiectelor aprecierii mele. Deşi i-am auzit perfect pe cei de la Santana, Depeche Mode şi Roxette, n-aş putea spune că i-am văzut cu adevărat în carne şi oase, ci mai degrabă transformaţi în minuscule furnicuţe, undeva la capătul orizontului meu vizual şi la limita frustrării. Astfel de întâmplări nu mai aveau ce căuta în amalgamul de amintiri care leagă setea mea de muzica de darul lor de a cânta.

Aşa se face că, atunci când se arătase pe bulevardele istorice prima veste bună a toamnei, concertul James Blunt, am citit în asta ocazia perfectă pentru împlinirea hotărârii mele. Şi cât sunt de fericită că acum pot spune cu majuscule că am avut dreptate să iau astfel de decizii, că un concert aşa trebuie trăit: cu ochi care să poată fura imaginea, urechi care să cuprindă sunetul şi inima care să bată pe ritmul percuţiei şi pe care să o poţi stăpâni cu greu.

Povestea mea se petrecea într-o zi din calendarul toamnei muult aşteptată şi atent plănuita, mai ales că, spre seară, nou-nouţa Sală Polivalentă din Cluj-Napoca avea să primească pentru prima oara oaspeţi fără număr. Eu, bifată prezent pe lista fără cap de tabel a evenimentului încă din primavară, mă îndreptam cu pagini goale către intrarea VIP, presimţind cum cuvintele folosite în trecut să descriu resemnarea îşi vor lărgi definiţia pentru a putea reda frumuseţea unei prime seri ce mă va găsi faţă în faţă cu un artist incredibil.

Câte definiţii poţi da vieţii?

Fie că este trăită, descrisă, căntată, pictată, plânsă sau preamărită de întreaga omenire, viaţa este singura dilemă despre care niciodată nu s-au spus destule, căreia niciodată nu i se vor închina suficiente ofrande. Ca să fim cinstiţi, singura competiţie reală pe care o are este dragostea, însă în afară de ea, (şi poate de politică), nimic nu îndeamnă omul mai mult la exprimare, la destăinuire, la convingere. Şi asta numai pentru a da o nuanţă previzibilă imprevizibilului, pentru a o lua cumva în stăpânire, tocmai pentru că este de nestăpânit. Poate paradoxul constă în faptul că doar ceea ce crează omul, opera sa,  poate cu adevărat să captureze natura vieţii, în niciun caz omul însuşi.

Dacă ar fi să descriu viaţa într-un cuvânt, acela ar fi (şi este, de când caut explicaţii metafizice) surprinzătoare. Desigur că surpiza pe care o aştept este mereu bună, chiar şi atunci când am parte una neplăcută. Câteodată mă tem că a uitat să mă surprindă şi mă conving că am dreptate, că sigur nu-şi va uita menirea. Alteori mă tem că m-am înşelat,   că n-am interpretat bine intenţiile ei şi că speranţa mea este o copilărie. Însă aceste două conspiraţii se intercalează la nesfârşit în mintea mea, până când sunt din nou surprinsă.

Şi probabil că afirmaţia (neapărat cu semul exclamării la final) cel mai des găsită ca explicaţie a vieţii şi a căilor ei de a se desfăşura sau ca revelaţie atunci când se face lumină este: “A S T A – I   V I A Ţ A !”…

 

I’m gonna get dressed for another Roxette concert

R*O*X*E*T*T*E

              În 2012 se împlinesc 21 de ani de când am ascultat pentru prima dată R*o*x*e*t*t*e. Eram în vacanţa de vară la Alba-Iulia şi prietena mea Anca, asculta pe repeat Joyride. A fost pentru prima dată când cunoscusem pe cineva care era foarte bine informat în ceea ce priveşte topurile muzicale, formaţiile la modă şi îmi puneam pentru prima dată problema unei opini vis-à-vis de această formă de artă. R*o*x*e*t*t*e mi-a picurat direct în sânge drogul notelor din portativ şi de atunci nu m-am mai putut lăsa de el. Sunt dependentă şi mândră de asta. Muzica are încă o mare importanţă în viaţa mea, se asortează cu întâmplarile pe care le trăiesc şi fiecare melodie dragă este un fel de index al anilor care trec. Se întâmplă să nu-mi amintesc ce am făcut în vreo vară tânără, dar muzica nu se înşeală niciodată şi îmi descrie în detaliu ce fel de noapte era când am adormit în sacul de dormit pe plajă la Costineşti, ascunzându-mă de lume şi pierzându-mă printre stelele orbitoare.

                Revoluţia trecuse de doi ani şi lumea muzicală inundase Romania pe toate căile existente pe atunci, radio şi TV. A fost probabil perioada cea mai bogată cultural pentru adolescenţi, pentru că toţi aderaseră la un gen muzical şi făceau parte din marea gaşcă a iubiotorilor de muzică. Era ceea ce ne definea pe vremea aceea, ce ne împărtea în rockeri sau depeche-ari, ne făcea rivali sau ne apropia. Era intriga la care apelam dacă era nevoie să ne dovedim fideliatea de fan. Toţi prietenii pe care i-am avut în acei ani mi i-am apropiat datorită muzicii. Nu era niciunul indiferent şi neinplicat. Fiecare aveam o pasiune muzicală şi asta însemna că ştiam tot ce se putea afla despre formaţia respectivă, toţi eram nişte apostoli ai genului, iar intensitatea dăruirii noastre indica cât de mult meritam să ne numim fani. Nu-mi amintesc să fi fost vreunul din noi fără capăt de afiş, dar dacă cumva se nimerea să ni se alăture vreunul, era un fel de ucenic dornic să devină unul dintre noi, altfel nu avea ce căuta în trupa noastră.

Raluca Barbu, 

              Toţi aveam vestimentaţie adecvată, pentru că nu aş putea-o numi uniformă. Toţi aveam un stil propriu şi luam ce ni se potrivea mai bine din exemplul starului. Nu ne lipseau gecile de blugi care erau la modă atunci şi pe care fiecare ne puneam insigne reprezentative. Eu ştiu că pe lângă acestea aveam scris pe spate R*o*x*e*t*t*e şi aproape toţi blugii pe care îi purtam erau colorat brodaţi cu acelaşi nume. Îl purtam cu mândrie şi seriozitate. Mă definea şi vorbea deschis despre mine că eram implicată în ceva valoros. Nicidecum nu aveam de gând să ascund asta. Ideea era ca toată lumea să ştie şi fericirea cea mai mare am simţit-o din momentul în care ceilalţi (inclusiv cei pe care nu îi cunoșteam dar frecventau aceleaşi locuri de întâlnire) au început să-mi spună R*o*x*e*t*t*e.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram