Unele experienţe se nasc înainte de a se petrece, anunţându-şi existenţa prin toate acele delicate conexiuni ce leagă dorintele de regrete şi trecutul nesatisfăcut de un viitor ce va răscumpara orice greşeală.
După trei concerte la care vizualul cu auditivul s-au amestecat în proporţii dezechilibrate, care au lăsat în cuprinsul memoriilor mele pagini total neconvingătoare, am hotărât că la un concert nu merită să mai merg dacă nu voi sta exact în faţa subiectelor aprecierii mele. Deşi i-am auzit perfect pe cei de la Santana, Depeche Mode şi Roxette, n-aş putea spune că i-am văzut cu adevărat în carne şi oase, ci mai degrabă transformaţi în minuscule furnicuţe, undeva la capătul orizontului meu vizual şi la limita frustrării. Astfel de întâmplări nu mai aveau ce căuta în amalgamul de amintiri care leagă setea mea de muzica de darul lor de a cânta.
Aşa se face că, atunci când se arătase pe bulevardele istorice prima veste bună a toamnei, concertul James Blunt, am citit în asta ocazia perfectă pentru împlinirea hotărârii mele. Şi cât sunt de fericită că acum pot spune cu majuscule că am avut dreptate să iau astfel de decizii, că un concert aşa trebuie trăit: cu ochi care să poată fura imaginea, urechi care să cuprindă sunetul şi inima care să bată pe ritmul percuţiei şi pe care să o poţi stăpâni cu greu.
Povestea mea se petrecea într-o zi din calendarul toamnei muult aşteptată şi atent plănuita, mai ales că, spre seară, nou-nouţa Sală Polivalentă din Cluj-Napoca avea să primească pentru prima oara oaspeţi fără număr. Eu, bifată prezent pe lista fără cap de tabel a evenimentului încă din primavară, mă îndreptam cu pagini goale către intrarea VIP, presimţind cum cuvintele folosite în trecut să descriu resemnarea îşi vor lărgi definiţia pentru a putea reda frumuseţea unei prime seri ce mă va găsi faţă în faţă cu un artist incredibil.
