Efortul de a nu trăi în prezent

 

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Vi se întâmplă des să trăiţi în prezent? Mie mi se întâmpla rar, acum tot mai adesea şi vă spun cu bucurie că am descoperit, pe pielea mea, cât este de fascinant. Gândul meu nu e obişnuit să stea pe loc, să se agaţe de ceea ce văd ochii şi chiar dacă o face, de cele mai multe ori se conectează cu lucruri, locuri şi sentimente similare peste care dă aruncând o privire spre trecut, căutând ceva familiar sau spre viitor, unde ar vrea mai repede să ajungă.

Fericită să fiu din nou în mijlocul naturii, cu cort, grătare, prieteni, foc de tabără, frontaliere, spate înţepenit dimineaţa la sculare, rouă rece ascunsă în iarbă, copii zburdând haotic în toate direcţiile. Fermecată de miresmele pământului când e încălzit de soarele văratic, îmbibându-mi nările cu aroma mugurilor de brad şi parfumul sălbatic al florilor de câmp sau limpezindu-mi tâmplele cu aer rece şi pătrunzător, când răsăritul încă doarme şi doar vântul s-a trezit şi-a apucat a cutreiera petecul de natură pe care-l cuprind cu ochii.

Surprinsă cum lucrurile se aşează singure dacă nu mai depun efort şi dacă nu le oblig să se întâmple conform aşteptărilor mele. De fapt, când nu le forţez să se potrivească proiecţiilor mele, se aranjează singure şi încă într-un fel armonios, firesc, predestinat. Efortul îl resimt acum. Lipsa lui mai degrabă. Şi mi-e atât de clar că acest moment, în care simţurile îmi sunt îmbrăţişate de un prezent pe care nu mi l-as fi putut imagina şi nici n-am făcut-o de altfel, e mult prea perfect să fi fost o fabricaţie a minţii mele.

Am ajuns în drumul meu în locul în care efortul nu este necesar. E chiar un semn al rătăcirii. A păstra cursul drumului nu necesită efort, din contră, presupune detaşare şi încredere deplină în ceea ce urmează. Nici nu vreau să-mi imaginez, nici măcar efortul acesta nu mi-e necesar, pentru că oricum, tot ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Imaginaţia mea ar fi doar un efort în plus în a-mi crea viitorul pe hârtie. Nu m-a ajutat niciodată. Faptul că eu l-am creat din gânduri nu l-a determinat să se petreacă întocmai. Rare ori s-a suprapus realităţii.

Drumul, în grandoarea lui, nu are început şi sfârşit, nu poate fi văzut în întregime şi nu i se poate intui direcţia. Mi se pare că nu mai este vorba despre a ajunge undeva sau de a-mi aminti de unde vin. Mereu a fost vorba despre călătorie, o ştie şi înţeleptul, de aceea a lăsat moştenire umanităţii acest adevăr adresat călătorului, tocmai pentru că se rezumă la Prezent. Drumul înseamnă doar locul în care mă aflu Acum.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

Mai exact acum sunt sunt la altitudine considerabilă faţă de oraş, înconjurată de pădure de conifere, cu pârâu în privire, auz şi nări, cu caietul pe genunchi, pierdută în rânduri care există doar în momentul în care ajung în vârful peniţei mele. Nu ştiu ce voi face mai târziu, când soarele va inunda valea cu lumină şi căldură şi când populaţia corturilor alăturate se va trezi şi o va umple cu voci pestriţe. Nu trebuie încă să aflu. Vreau să profit de acest moment ca de un exerciţiu de prezenţă.

E atât de simplu, de fapt, să renunţ la toate gândurile care mă trag după ele într-un viitor fictiv sau într-un trecut reinterpretat la fiecare vizită. Cu alte cuvinte, renunţ la efort. A fi doar acum, aici, înseamnă linişte deplină, acceptare că viaţa mea este exact aşa cum trebuie să fie, iar efortul meu ar strica singurul lucru real, Prezentul.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Peisaj corporatist suprarealist

 

© Raluca Barbu

“Peisajul este pe atât de rar întâlnit de mine în ultimul timp, pe cât de des l-am descris în textele mele.

Senin ce acaparează cerul, o lună conturată perfect în ultimul pătrar, luceafăr solitar în colţul tabloului. Eu, confortabil legănându-mă într-un balansoar pe balcon, la al patrulea etaj al unui hotel de patru stele, admir puzderie de făclii pe cerul selenic. Nimic de adăugat, totul firesc, cu atât mai mult cu cât eu remarc această scenă mai veche decât lumea, în rest aparent nesemnificativă.

Întotdeauna un astfel de peisaj mă îndeamnă la analiză, mă forţează să iau o decizie: sunt eu suficient de concretă, de plină, să pot cuprinde această întindere dumnezeiască? Mă transform în contemplaţie doar când simt sub picioare pământ străin? Sunt eu însămi sau cer întăriri (ex. muze, alcool, nostalgie) când ar trebui inventaţi termeni noi pentru nesfârşita noutate ce mă înconjoară? Neimportant. Atâta timp cât sunt fericită, nu contează dacă văd prin propria putinţă sau am împrumutat de la tine un binoclu.

Mi se poate întâmpla ca într-un decor proaspăt descoperit să găsesc de cuviinţă a impersona pe altcineva. Fantezia titrează scena cu versuri, regizorul pretinde intonaţie, atitudine, iar pijamaua se transformă într-un costum extravagant. Personajul Eu îmi pare prea mărunt să joace în această piesă, doar un actor cu cel putin un Oscar mi se pare mai potrivit să ocupe locul din balansoar. Inutil. De fapt, nu merită să consum timp şi energie pentru alegerea celui mai potrivit personaj capabil să admire. Nu-mi pasă cine, ce, cum sunt eu, atâta timp cât mă simt împlinită impersonându-mă pe mine.

Oricât de puţin familiară aş fi cu lumea în care trăim, de fiecare dată când un nou loc mi se dăruieşte în întregime, fără rezerve, recunosc în această întâmplare Universul care cooperează cu universul meu (a se nota ca Universul cel mare este cu majusculă şi universul meu, mai umil, cu literă mică). E răbdător, nu-l grăbeşte niciun cronometru, aşteaptă cu pasu-i măsurat să deschid ochii şi să văd. Aceasta este partea culminantă. Ridic privirea şi devin conştientă de ce se află chiar în faţa mea. Nu trebuie să străbat întreg mapamondul ca să ajung să-l apreciez.

Rezolvăm ecuatii cu multe necunoscute, ne folosim de teorii contradictorii, facem scheme întortochiate despre cer şi pământ, ca să mai tragem încă o concluzie. Toate câte le vrem şi le cerem sunt deja acolo, în aceeaşi piesă familiară, scrisă de cel mai talentat dintre necunoscuţi. Trebuie doar să ne revendicăm partea, să trăim ca şi când am fi primit deja rolul, iar mulţumirile noastre devin aplauze neîncetate în cinstea acestei capodopere.

De fiecare dată când părăsesc universul meu fizic, fie şi pentru o noapte, mă aştept la o minune cât de mică. De obicei primesc mai mult decât cer. Peisaje numai bune de pictat în cele mai cuprinzătoare cuvinte, oameni plini de viaţă şi mister, eu de o altă vârstă, cuvinte care animeaza ecranul, chiar dacă nu în scopuri precise, ci cel mult pentru a înlesni o confesiune.”

© Raluca Barbu

Acest text a fost scris în urmă cu şapte ani, la etajul al patrulea al Hotelului Apollo din Sângeorgiul de Mureş, într-o noapte luminoasă, după o şedinţă prolifică de vânzări a managerilor din Ardeal. Eram încă manager pe vremea aceea, visam să scriu cândva încă o carte, habar nu aveam că voi scrie una fix despre seri ca şi aceea. Eram corporatist fără viză într-o lume pe care nu o căutasem, dar care se poticnise în drumul meu spre maturitate. Mult timp a opus rezistenţă, stând neclintită pe harta mea.

 

 

Tinereţea, vecina mea

Mă gândesc de ceva vreme, mai exact de când în stânga şi în dreapta mea la birou am două fete tinere, proaspete, vesele şi atragătoare, mă gândesc la anii în care şi eu mă simţeam exact aşa cum le văd pe ele acum. Iniţial am fost uşor sau mai degrabă, ca să recunosc (dacă tot m-am apucat de confesat), profund jenată de tinereţea lor. O găseam stânjenitoare şi nu ştiam exact cum să mă port în preajma ei. Încă nu mai fusesem într-o situaţie asemănatoare până atunci sau cel puţin nu într-una care să scoată în evidenţă atât de acut contrastul.

Deşi între noi nu este chiar o viaţă de om (aşa cum este între mine şi fiica mea), este în schimb o generaţie întreagă. Una pe care o simt în fiecare dintre conversaţiile noastre şi de fiecare dată când mă găsesc în acelaşi cadru cu ele. Nu vă gândiţi că aş fi sau că m-aş simţi vreo băbăciune, însă în prezenţa fragedei tinereţi cred că orice persoană de vârsta mea s-ar simţi cel puţin la fel de pusă pe tuşă ca mine.

Treptat m-am obişnuit şi am adoptat o atitudine vag maternă, aşa ca să mă situez undeva concret faţă de ele, însă statutul de mamă doar în familia mea îl pot susţine. Astfel, nu-mi rămânea decât să-mi confrunt sentimentele cu realitatea lor si apoi cu a mea. Ce a rămas după este chiar interesant.

Cine nu sunt

Nu sunt multe lucruri, nu sunt o minune, o forţă, nici măcar ceva concret, însă toate celelalte care sunt, sunt pe deplin ale mele şi oricât încerc să mi le fur, să mi le  arunc, reneg, se întorc la mine ca un bumerang.

 

 

Irosim sau construim?

Mă gândesc de ceva vreme, să tot fie vreo patru ani, la timpul pe care l-am irosit de-a lungul vieţii făcând lucruri care nu mă reprezintă, petrecând timp cu oameni care nu ofereau nimic prin prezenţa lor, construind asiduu la un viitor care nu s-a întâmplat, cheltuind energie pentru o viaţă pe care nu mi-am dorit-o neapărat. Am calculat la un moment dat anii întegi care adunaţi pe tortul meu aniversar nu reprezentau nimic din visele mele trecute, doar întâmplări îngăduite şi trecute cu vederea. Norocul meu a fost că am avut parte de iubire şi respect să pot înlătura regretul de a nu fi trăit viaţa mea şi de a mă concentra pentru prima dată asupra unei vieţi pe care să o iubesc cu adevărat.

Câte definiţii poţi da vieţii?

Fie că este trăită, descrisă, căntată, pictată, plânsă sau preamărită de întreaga omenire, viaţa este singura dilemă despre care niciodată nu s-au spus destule, căreia niciodată nu i se vor închina suficiente ofrande. Ca să fim cinstiţi, singura competiţie reală pe care o are este dragostea, însă în afară de ea, (şi poate de politică), nimic nu îndeamnă omul mai mult la exprimare, la destăinuire, la convingere. Şi asta numai pentru a da o nuanţă previzibilă imprevizibilului, pentru a o lua cumva în stăpânire, tocmai pentru că este de nestăpânit. Poate paradoxul constă în faptul că doar ceea ce crează omul, opera sa,  poate cu adevărat să captureze natura vieţii, în niciun caz omul însuşi.

Dacă ar fi să descriu viaţa într-un cuvânt, acela ar fi (şi este, de când caut explicaţii metafizice) surprinzătoare. Desigur că surpiza pe care o aştept este mereu bună, chiar şi atunci când am parte una neplăcută. Câteodată mă tem că a uitat să mă surprindă şi mă conving că am dreptate, că sigur nu-şi va uita menirea. Alteori mă tem că m-am înşelat,   că n-am interpretat bine intenţiile ei şi că speranţa mea este o copilărie. Însă aceste două conspiraţii se intercalează la nesfârşit în mintea mea, până când sunt din nou surprinsă.

Şi probabil că afirmaţia (neapărat cu semul exclamării la final) cel mai des găsită ca explicaţie a vieţii şi a căilor ei de a se desfăşura sau ca revelaţie atunci când se face lumină este: “A S T A – I   V I A Ţ A !”…

 

Vine, vine… a venit! Primavara.

N-am văzut în viaţa mea o iarnă atât de căpoasă. Se agaţă de fiecare nor, disperată că sfârşitu-i aproape. Se amăgeşte cu fiecare lapoviţă leşinată, crezând că-şi afirmă astfel zi după zi prezenţa inoportună. E adevărat, am minţit! Am mai văzut ierni rude cu aceasta şi în alţi ani cu începuturi la fel de dramatice. Sunt sfârşituri de sezon înrudite la rândul lor cu seriale TV care cândva aveau audienţă, dar cărora, după un timp, le rămâne doar renumele, pentru că subiectul a alungat orice urmă de interes.

N-aş avea de ce s-o învinovăţesc pentru că mai vrea încă puţină atenţie, pentru că e perseverentă şi se străduieşte să dăinuie dincolo de bunul simţ. E dreptul ei şi n-o pot condamna, însă nici n-o pot accepta în viaţa mea avidă de proaspat, sătulă de veşted. Şi-a pierdut tot farmecul, iar din femeia cocheta şi extravagantă de acum şase luni au rămas doar drumuri roase, ciorapi rupţi, pământ inundat, rimel întins sub ochi, copaci înmuguriţi ucişi de ultima zăpadă care le-a uscat florile, ruj şters şi buze crăpate. Nu vreau să-i mai văd chipul deformat care strigă prin toţi porii răutate şi egoism.

Nu-mi poate oferi nimic, mă face doar să tânjesc tot mai mult după soare. Ştiindu-l întotdeauna un gentleman, nu vrea să intervină, nu vrea să-i forţeze mâna, s-o topească, s-o usuce, s-o alunge. Aşteaptă răbdător să plece singură, să-şi ia veşmintele mucede, de culori incerte, să-şi inspire paguba asta de vânt sterp, să-şi adune vata opacă de nori şi să-şi vadă de drum. Să ne lase odată în pace!

Cafea fără nicotină

Redeschid subiectul cu intenţia pe care am avut-o la sfârşitul apologiei, aceea de a rezerva aprecierea pentru (atunci) necunoscuta plăcere de a fi nefumător. Este drept că în timp ce-mi propuneam aceasta, nu aveam nici cea mai vagă idee că va veni într-adevăr şi ziua în care, cu aceeaşi sinceritate şi spontaneitate, voi aduce laude unei (atunci) ipotetice vieţii aerisite, în care tutunul va fi exact ce este: o plantă toxică înrudită cu mătrăguna, fără nicio putere de a oferi plăcere, relaxare, linişte, inspiraţie, fără a fi capabilă să umple goluri, doar să le creeze şi cu şanse maxime să producă dependenţă.

Până am ajuns să trăiesc acea zi, m-am târât numărate alte zile în care aveam senzaţia că timpul stă în loc. Dacă şi-ar fi urmat cursul lui firesc, cu siguranţă aş fi continuat şi eu să trăiesc la modul propriu, căci la figurat trăiam o replică a unei existenţe smoke free. Mă priveam din departare şi găseam în mine mii de contraste. Mă puteam bucura de venirea verii, de soarele care ardea tot mai puternic. Mă umpleam de senin în fiecare pauză care nu se mai numea “de ţigară”. Tot verdele lăsat în urmă de primăvară mă întâmpina în drum spre şi dinspre servici. Terase cochete îmi făceau cu ochiul când treceam pe lânga ele. Căutam în mulţime oameni care fumau şi plină de curiozitate încercam să citesc cumva pe chipul lor dacă sunt într-adevăr fericiţi. Păşisem pe tărâmul nefumătorilor fără să trec vama, fără să prezint paşaportul. Intrasem neavizată într-un spaţiu străin fără vreo averizare, îndrumare sau vreo carte cu instrucţiuni. Nu reuşeam să merg înainte, pentru că trăiam cu senzaţia că va trebui mai întâi să-mi răspund la întrebarea “de ce m-am lăsat de fumat chiar azi?” Nu ştiam cum să mă comport cu mine, cum să privesc în viitor ignorând lipsa ţigării. Aveam o senzaţie de boală, de insuficienţă, dar în acelaşi timp nu aş fi fost în stare să mă “vindec” cu un fum.

Am început să găsesc lucruri de făcut în pauza de cafea, să citesc, să vobesc la telefon, să conspectez cursuri, să mănânc fructe, orice, doar să-mi dea senzaţia că am umplut un gol. Seara acasă, în timp ce mă uitam la vreun film, începusem să beau tot mai multe licori, să le savurez tot mai încet, să dureze cam cât timp aş fi fumat câteva ţigări.

Apologia fumatului

Daca mi-ar fi spus cineva că eu de mâine nu voi mai fuma, mi s-ar fi părut o afirmaţie monstruoasă, cu atât mai mult cu cât conţine cuvântul „mâine” în context. Dacă faptul că m-aş lăsa de fumat nu este destul de scandalos, atunci „mâine” îl ridică direct la stadiul de aberaţie.

Acum câteva nopţi mi-am adus aminte de planul meu ipotetic prin care urma să mă las de fumat, cândva, într-un an propice pentru astfel de decizii capitale. Jur că nu am fost eu cea care m-am îndemnat să mă joc cu focul, de-a ipotezele, de-a presupusul. Mi-a trecut prin minte un „ce-ar fi dacă acea zi îndepărtată din acel viitor imprecis şi improbabil ar fi chiar mâine?”… Sincer mă mir cum de nu m-am ridicat instant din pat şi nu m-am luat la palme pentru un asemenea afront. Era ca şi când nu m-aş fi crezut că eu într-adevar mă voi lăsa de fumat, ca şi când aş fi pus la îndoială această (in)certitudine şi m-aş fi autoprovocat la dovedirea contrariului. Înţeleg să-mi sugereze altcineva că ar fi cazul să las tutunul, înţeleg să-mi spună mama că nu e sănătos şi că am fumat destul, dar să-mi vorbesc mie însami de parcă aş fi un străin şi să mai şi fiu de acord? Clar, este povestea altei persoane, eu am fost doar în preajmă când era citită sau, printr-un fenomen paranormal, mă aflam în capul cuiva care plănuia să se lase de fumat şi acest lucru nu era nici pe departe surprinzător.

În dimineaţa fatalei zile, revenindu-mi în fire după un coşmar în care eu, chipurile, într-un mod inexplicabil mă lăsam de fumat de voie bună, am realizat că nu e nici glumă, nici aberaţie, nici fatalitate, ci pur şi simplu profeţia trebuia împlinită. Mi-e imposibil să spun că am făcut-o din ambiţie, din dorinţa de a avea un corp sănătos sau din conştiinţa că „tutunul dăuneaza grav sănătăţii mele şi a celor din jur” sau pentru că „fumatul poate să ucida”. Dacă aş fi făcut-o din proprie iniţiativă, aş fi avut nevoie de o cantitate dublă de voinţă decat aş putea eu poseda, să nu mai vorbim de un plan riguros după care aş fi început să număr cu cinci luni înaine fiecare zi care ar rămâne între mine şi lipsa tutunului din viaţa mea. Sincer, aş vrea să vă spun că am avut ambiţia, voinţa, curajul de a face un asemenea pas hotărâtor, însă nu ar fi adevărat, iar scopul meu în aceasta situaţie surpriză este să fiu cât se poate de sinceră şi spontană referitor la sentimentele contradictorii provocate de întâmplarea în discuţie.

Parcul central şi cafeaua inspiraţiei

Parcul central. Terasa Chios. Cappucinno Julius Meinl. Răţuşte desenând linii largi pe lac. Apă verde de platani uriaşi oglindiţi. Cer de vară, sătul de soare, învelit în nori răcoroşi. Stau singură la o masă şi privesc lumea răsturnată în lac, sălciile bogate şi prelungi, brazii lăsând prea puţin loc cerului să se privească întremurul apei.

Din dreapta zgomotul traficului citadin, zgomote predictibile. Din stânga liniştea pădurii care îmi astupă urechea, creându-mi senzaţia unei presiuni atmosferice. Parcă în stânga sunt mai la înălţime, deasupra celor create de om. La mijloc pace, suflet împăcat cu lumea, cu sine, minte trează planificând universul imediat. Deasupra lumină caldă, intimă, închisă vârtehurilor, protectoare. De jur împrejur atmosferă de rapaos, culori de tabără şcolărească. Miros matinal de natură dezmorţită, fericită de dulcea singurătate pe care o soarbe lent, amânând momentul în care toţi copiii se vor trezi, în care zarva va acapara nemilos întregul.

Trăiesc un moment pe care-l întind la maxim, căutându-i limitele pe care api le reneg pentru a mă mai scălda în el încă un moment şi apoi altul născut din el, până nu-l voi mai putea cuprinde.

Amintirea unei secvenţe din Dirty Dancing, un ponton deasupra unui lac ca şi acesta, o reflecţie a naturii abundente în apa calmă şi primitoare ca şi aceasta, păcate mărturisite şi iertate, ca şi cele pe care le uit acum.

Inevitabilul s-a produs, natura fiind cea care de data aceasta a rupt tpcerea, distorsionând cu picături mărunte şi grăbite imaginea ideală a unei pauze în timp. Vântul o acompaniază nehotărât scârţâind acoperişul terasei ca pe o velă scuturată fără primejdie de valuri. Se desprinde de clădire şi de apa înfrigurată, pipăind ascuţimea frunzelor. Iscălesc tabloul cu strângere de inimă şi mă ridic amorţită din dulcea contemplare pe care timpul şi spaţiul mi-au permis-o fără să-mi ceară garanţie.

 

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram