Vi se întâmplă des să trăiţi în prezent? Mie mi se întâmpla rar, acum tot mai adesea şi vă spun cu bucurie că am descoperit, pe pielea mea, cât este de fascinant. Gândul meu nu e obişnuit să stea pe loc, să se agaţe de ceea ce văd ochii şi chiar dacă o face, de cele mai multe ori se conectează cu lucruri, locuri şi sentimente similare peste care dă aruncând o privire spre trecut, căutând ceva familiar sau spre viitor, unde ar vrea mai repede să ajungă.
Fericită să fiu din nou în mijlocul naturii, cu cort, grătare, prieteni, foc de tabără, frontaliere, spate înţepenit dimineaţa la sculare, rouă rece ascunsă în iarbă, copii zburdând haotic în toate direcţiile. Fermecată de miresmele pământului când e încălzit de soarele văratic, îmbibându-mi nările cu aroma mugurilor de brad şi parfumul sălbatic al florilor de câmp sau limpezindu-mi tâmplele cu aer rece şi pătrunzător, când răsăritul încă doarme şi doar vântul s-a trezit şi-a apucat a cutreiera petecul de natură pe care-l cuprind cu ochii.
Surprinsă cum lucrurile se aşează singure dacă nu mai depun efort şi dacă nu le oblig să se întâmple conform aşteptărilor mele. De fapt, când nu le forţez să se potrivească proiecţiilor mele, se aranjează singure şi încă într-un fel armonios, firesc, predestinat. Efortul îl resimt acum. Lipsa lui mai degrabă. Şi mi-e atât de clar că acest moment, în care simţurile îmi sunt îmbrăţişate de un prezent pe care nu mi l-as fi putut imagina şi nici n-am făcut-o de altfel, e mult prea perfect să fi fost o fabricaţie a minţii mele.
Am ajuns în drumul meu în locul în care efortul nu este necesar. E chiar un semn al rătăcirii. A păstra cursul drumului nu necesită efort, din contră, presupune detaşare şi încredere deplină în ceea ce urmează. Nici nu vreau să-mi imaginez, nici măcar efortul acesta nu mi-e necesar, pentru că oricum, tot ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Imaginaţia mea ar fi doar un efort în plus în a-mi crea viitorul pe hârtie. Nu m-a ajutat niciodată. Faptul că eu l-am creat din gânduri nu l-a determinat să se petreacă întocmai. Rare ori s-a suprapus realităţii.
Drumul, în grandoarea lui, nu are început şi sfârşit, nu poate fi văzut în întregime şi nu i se poate intui direcţia. Mi se pare că nu mai este vorba despre a ajunge undeva sau de a-mi aminti de unde vin. Mereu a fost vorba despre călătorie, o ştie şi înţeleptul, de aceea a lăsat moştenire umanităţii acest adevăr adresat călătorului, tocmai pentru că se rezumă la Prezent. Drumul înseamnă doar locul în care mă aflu Acum.
Mai exact acum sunt sunt la altitudine considerabilă faţă de oraş, înconjurată de pădure de conifere, cu pârâu în privire, auz şi nări, cu caietul pe genunchi, pierdută în rânduri care există doar în momentul în care ajung în vârful peniţei mele. Nu ştiu ce voi face mai târziu, când soarele va inunda valea cu lumină şi căldură şi când populaţia corturilor alăturate se va trezi şi o va umple cu voci pestriţe. Nu trebuie încă să aflu. Vreau să profit de acest moment ca de un exerciţiu de prezenţă.
E atât de simplu, de fapt, să renunţ la toate gândurile care mă trag după ele într-un viitor fictiv sau într-un trecut reinterpretat la fiecare vizită. Cu alte cuvinte, renunţ la efort. A fi doar acum, aici, înseamnă linişte deplină, acceptare că viaţa mea este exact aşa cum trebuie să fie, iar efortul meu ar strica singurul lucru real, Prezentul.
