Category: Film

Iubirile interzise au fost întotdeauna cele mai profunde surse de durere în viaţa artiştilor, însă au fost şi cele care au lăsat umanităţii cele mai generoase manifestări artistice. Se pare că Dickens a fost unul dintre aceşti norocoşi nefericiţi, având şansa de a trăi în ultimii ani ai vieţii sale o astfel de iubire.

În urmă cu un secol şi jumătate Imperiul Britanic îl avea pe Dickens ca model de popularitate culturală, permiţându-i libertatea de exprimare şi manifestare literară, pentru care oamenii citiţi ai vremii aveau tot respectul şi admiraţia. Era exemplar ca om al cuvantului scris, ţinându-şi aproape pasionaţii cititori şi iubitorii de teatru, comunicându-le evoluţia operei sale în mod frecvent prin intermediul lecturilor publice. Era un scriitor pentru care meseria era mai presus de toate, era menirea în faţa careia nicio scuză nu i-ar fi putut valida vreo greşeală. Nici măcar o iubire interzisă.

Cu câteva zile în urmă, înțeleptul meu copil a deschis lista întrebărilor greu de răspuns și se pare că a ales-o pe cea mai delicată dintre toate: “Mamă, ție de ce ti-e frică?” O priveam cum așteaptă curioasă și era limpede că obiectul fricii mele va trebui să fie unul real, nicidecum un șir de insecte sau monștri, care sunt de obicei temerile ei. Simțeam că nu este momentul să inventez doar pentru a solidariza cu ea, ci să fiu sinceră, autentică. Aveam nevoie de asta mai degrabă pentru mine, ca și când așteptasem demult să-mi lămuresc mie însămi de ce îmi este cu adevărat frică și bătrânețea a fost câștigătoarea acestei introspecții.

Proverbe și zicători despre bătrânețe sunt multe și toate au în miezul lor ideea de înțelepciune, răbdare și experiență. Desigur că nu de acestea mă tem, ci de singurătate, neputință și mai presus de toate de incertitudine. Când privesc un bătrân, tot ce îmi trece prin cap este curaj și sper ca bătrânețile mele să fie un perpetuu act de curaj – cred cu tărie că doar el mă va putea sprijini în anii cei din urmă, precum și un baston solid, desigur.

Unfinished song este exact ce aveam nevoie ca să-mi alung cel puțin temporar umbra bătrâneții, lăsându-mi altceva mult mai promițător de contemplat vizavi de teama mea. Cunoscând-o pe Marion, interpretată fără cusur de Vanessa Redgrave, inhalând incredibila poftă de viață care o ținea întreagă în pofida veștilor proaste ale vârstei și bolii, m-am lăsat hrănită de o altă speranță, de una care nu are legătură cu curajul sau bastonul: tinerețea!

Călătoriile în general aduc schimbare și cunoaștere. Cu atât mai mult o fac cele spontane, care își strecoară drumul sub picioarele noastre fără să avem habar, fără să observam că direcția s-a schimbat și odată cu ea noi înșine.

Night train to Lisbon, ecranizarea romanului omonim al scriitorului elvețian Pascal Mercier, te pune exact într-o astfel de pereche de pantofi călători, care schimba destine. Este o poveste în care te abandonezi pe deplin încă de la început, având încredere că te afli pe mâini bune.

Așa cum Alice se lasă pradă curiozității urmărind grabitul iepure alb și abandonează realitatea pentru a cutreiera fără hartă o lume onirică, Jeremy Irons, distins profesor universitar, o variantă căruntă și erudită a micuței Alice, lasă totul baltă pentru a se arunca el însuși în necunoscut. Iepurele este de data aceasta întruchipat de o tânără portugheză, înveșmântată în roșu, grabită să părăsească viața pe scurtătura plonjării definitive într-un râu. Profesorul împiedică acest sfârșit al viitorului, pășind cu bună știință în însuși trecutul Portugaliei, căutând răspunsuri pe strazile Lisabonei.

Călătoriile aduc schimbare atât pentru vizitatori, cât și pentru cei vizitați – poate pentru că două lumi își suprapun temporar culturile și trecutul, dând naștere noului, poate pentru că străinul aduce cu el curiozitate și entuziasm, stârnind apele domoale ale localnicilor. Niciun călător din istoria omenirii nu a știut ce îl așteaptă odată ce a închis ușa în urma lui. Ceva, undeva, cândva, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, scoțând la suprafață omul gata de schimbare, pentru a face față provocării. De cele mai multe ori nici nu suntem conștienți că un astfel de om locuiește în noi, până când cineva sau ceva nou îl forțează să se arate.

Asta se întâmplă și cu singuraticul nostru profesor elvețian, odată ce se regăsește în rândurile unui poet-medic ce trăise în timpul complicatei Revoluții a Garoafelor. Tumultul acelor vremuri neclare și clandestine îl dezbracă de obișnuit, îl întinerește și îl învestește cu abilități de detectiv. Se familiarizează cu destinul câtorva oameni care luaseră în propriile mâini destinul Portugaliei, luptându-se alături de armată împotriva regimului fascist ce dominase țara timp de 54 de ani; descoperă o iubire ce se născuse si murise in 1974 între doi revoluționari, care nu reușiseră să existe ca și cuplu în afara fermentului războiului; începe să simtă din nou nevoia de a trăi deplin și de a iubi la rândul lui.

Părăsise Geneva și universitatea sperând să găsească tânăra salvată și autorul cărții care vorbea parcă despre propriile lui întrebări interioare și sfârșește prin a se regăsi pe sine și a se lua din nou în stăpânire.

Îngăduiți-vă binecuvântarea de a fi călător și drumul vostru nu se va opri înaintea niciunui urcuș, în fața niciunei intersecții, ci mereu va găsi o cale de a vă duce mai departe, mult mai departe decât ați visat.

Sursa articol LaPunkt

Sursa imagine

 

Poveste adevărată și asta spune totul. Și o spune atât de bine precum o palmă peste fața religiei care neagă însăși credința și credinciosul. Dacă Dumnezeu iartă, biserica se crede mai presus și alege să nu o facă.

Décor irlandez, anii ’50. Mănăstire catolică – loc al pedepsei mai degrabă decât al mântuirii, descris destul de concludent printr-o zicală dinamică: “afara-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Maternitate accidentală, păcat de neiertat – de către biserică, desigur. Aventura Philomenei începe și se tremină în același punct. Cerc închis.

Au fost vremuri când maternitatea la adolescente le plasa pe acestea în aceelași rând cu delincvenții, dând celor preacuvioși prilej de discriminare, asuprire și batjocură, condamnând femeia, fapta și copilul. Chiar dacă maternitatea în sine este o binecuvântare, este leaganul umanității, a fost și probabil în unele zone ale planetei încă mai este un subiect tabu, datorita vârstei, absenței tatalui sau a legăturii oficiate de biserică.

Philomena fusese și ea o mamă adolescentă, ținută în spatele pereților imaculați ai mănăstirii, tratată ca o infractoare, încarcerată, pusă la muncă silnică, maternitatea ei fiind considerată o crimă. Copilul, suflet nevinovat venit pe lume ca un orfan, deși avea încă o mamă, fusese vândut pe bani grei unei familii americane înstărite. Același tratament îl primeau toate ușuraticile care erau aduse de părinți cu tot cu pruncii lor la mănăstire. Un plan de afaceri foarte productiv pentru niște măicuțe cu frica lui Dumnezeu. Le condamnau pe fete, apoi profitau de pe urma rodului aceluiași păcat.

Philomena își caută copilul pierdut, Martin – jurnalistul – îi înlesnește această căutare, fiecare încercând să găsească un sens pentru anii deja trăiți: unul să facă pace cu sine, cu copilul pierdut în urmă cu 50 de ani și cu Dumnezeu, altul salvându-se prin însăși această poveste.

Philomena străbate literalmente lumea pentru a-și căuta fiul – și tot ce găsește este prea puțin pentru a putea răscumpăra 50 de ani de penitență, însă suficient pentru a se împăca cu soarta. Păcatul cu adevărat de neiertat este orbirea, minciuna călugărițelor, refuzul de a oferi iertare, deși iertarea nu fusese niciodată a lor să o ofere.

Sursa LaPunkt.

Sursa foto: http://bit.ly/1fBSrJZ

Meg Rosoff, autoarea cărţii ce stă la baza filmului How I live now, adună toată presiunea pe care societatea actuală o aruncă în spatele individului şi o transformă într-un destin insuportabil – un destin care ar putea fi uşurat, salvat, doar printr-un nou război mondial.

Saoirse Ronan, de care m-am ataşat încă de când am vazut-o în Atonement, o interpretează fără pată pe emo-puştoaica în faţa căreia destinul pur şi simplu explodează, la propriu şi la figurat. Chinuită de angoasa de abandon, de propria imperfecţiune, în permanentă comparaţie cu standardele feminine tot mai exagerate şi nerealiste pe care societatea le fabrică atât de brual în media, Daisy ajunge să trăiască ziua când niciuna dintre aceste motive de psihanaliză intensă nu mai însemnau nimic. În faţa perspectivei războiului, a exterminării, toate celelate nevoi dispar, se ascund în spatele uneia singure: supravieţuirea. Şi în cazul de faţă, singura motivaţie pentru a supravieţui este iubirea – ca în majoritatea poveştilor de dragoste, iar în situaţia de faţă despre asta este vorba.

Interesant expusă ideea fragilităţii comunicării tehnologice, cum simpla întrerupere a curentului electric ar întoarce lumea înapoi 100 de ani. Simbolic, prin eliminarea elementului sursă – curentul – se şterge de pe ecranele orbitoare ale device-urilor de comunicare toată goana după un sine ideal, fabricat, parametrizat, redându-ne, umani şi imperfecţi, prezentului.

Atât de dificilă devine viaţa pentru cei care caută, crezând că vor găsi, răspunsul în vocea obsedantă a gurului de self-help, încât doar un şoc puternic le mai poate întoarce ochii către aripile ce îşi regăsesc zborul, către copilul din noi, către natura care încă ne mai poate învăţa totul.

Din ce în ce mai mulţi caută azi mângâiere întorcându-se la natura, la elementar, prea obosiţi de ritmul nebun în care se învârte lumea noastra. În cazul lui Daisy şi în viziunea lui Meg Rossof, doar un nou război mondial ar putea readuce omul faţă în faţă cu creatorul său.

Sursa articol LaPunkt.

Sursa foto http://bit.ly/1hG29cx

Nu există un musical mai fermecător pe lume decât unul care te ia prin surprindere, aşa cum a făcut-o Sunshine on Leith cu mine în seara asta! Ce Grease, ce Mamma Mia, ce Hairspray! … Scoţia m-a cucerit printr-o distribuţie surprinzătoare şi extrem de talentată, un scenariu uman, credibil şi printr-un umor scos din mânecă precum un AS. S-a terminat demult filmul şi zâmbetul meu este încă arcuit înspre urechi, iar privirea mi-a rămas undeva pierdută în film, scotocind imagini pe care abia aştept să le văd pe viu.

Mă aşezasem comod pe canapea, cu gândul ca voi vedea încă un film cu George MacKay, categoric reîncarnarea lui Heath Ledger, după ce îl văzusem săptămâna trecută în How I live now. Când mă ataşez de vreun actor sau de vreo actriţă care mi se par promiţători, îi urmăresc fără investigaţii, să nu mă las influenţată de nicio părere. De aceea am şi rămas cu gura căscată când mi-am dat seama că mă paşte un musical scoţian, neavând habar că George cânta şi că filmul a fost filmat în Edinborough…

Aşa că m-am lăsat dusă pe străzi şi în puburi pe muzica celor de la The Proclaimers (care apar preţ de trei secunde în film) şi m-am lăsat răsfăţată de surpriza pe care mi-o pregătise soarta pentru o seară de marţi, după o zi întunecată din toate direcţiile. Mesajul a fost simplu: Edinborough mă aşteaptă la fel de tare cum aştept eu să îl văd pe el! Mi-a spus-o singur, printr-un film întreg.

Şi cum în aproximativ o lună voi vedea împreună cu iubitul meu toate locurile unde a fost filmat, m-am lins pe bot şi am zis “Mulţumesc pentru desert”!