O iubire interzisă este fructul cel mai dulce – The invisible woman

Iubirile interzise au fost întotdeauna cele mai profunde surse de durere în viaţa artiştilor, însă au fost şi cele care au lăsat umanităţii cele mai generoase manifestări artistice. Se pare că Dickens a fost unul dintre aceşti norocoşi nefericiţi, având şansa de a trăi în ultimii ani ai vieţii sale o astfel de iubire.

the-invisible-woman

În urmă cu un secol şi jumătate Imperiul Britanic îl avea pe Dickens ca model de popularitate culturală, permiţându-i libertatea de exprimare şi manifestare literară, pentru care oamenii citiţi ai vremii aveau tot respectul şi admiraţia. Era exemplar ca om al cuvantului scris, ţinându-şi aproape pasionaţii cititori şi iubitorii de teatru, comunicându-le evoluţia operei sale în mod frecvent prin intermediul lecturilor publice. Era un scriitor pentru care meseria era mai presus de toate, era menirea în faţa careia nicio scuză nu i-ar fi putut valida vreo greşeală. Nici măcar o iubire interzisă.

Bătrânețea poate fi îmblânzită cu un cantec – Unfinished song

Cu câteva zile în urmă, înțeleptul meu copil a deschis lista întrebărilor greu de răspuns și se pare că a ales-o pe cea mai delicată dintre toate: “Mamă, ție de ce ti-e frică?” O priveam cum așteaptă curioasă și era limpede că obiectul fricii mele va trebui să fie unul real, nicidecum un șir de insecte sau monștri, care sunt de obicei temerile ei. Simțeam că nu este momentul să inventez doar pentru a solidariza cu ea, ci să fiu sinceră, autentică. Aveam nevoie de asta mai degrabă pentru mine, ca și când așteptasem demult să-mi lămuresc mie însămi de ce îmi este cu adevărat frică și bătrânețea a fost câștigătoarea acestei introspecții.

unfinished-song

Proverbe și zicători despre bătrânețe sunt multe și toate au în miezul lor ideea de înțelepciune, răbdare și experiență. Desigur că nu de acestea mă tem, ci de singurătate, neputință și mai presus de toate de incertitudine. Când privesc un bătrân, tot ce îmi trece prin cap este curaj șsper ca bătrânețile mele să fie un perpetuu act de curaj – cred cu tărie că doar el mă va putea sprijini în anii cei din urmă, precum și un baston solid, desigur.

Unfinished song este exact ce aveam nevoie ca să-mi alung cel puțin temporar umbra bătrâneții, lăsându-mi altceva mult mai promițător de contemplat vizavi de teama mea. Cunoscând-o pe Marion, interpretată fără cusur de Vanessa Redgrave, inhalând incredibila poftă de viață care o ținea întreagă în pofida veștilor proaste ale vârstei și bolii, m-am lăsat hrănită de o altă speranță, de una care nu are legătură cu curajul sau bastonul: tinerețea!

Călătoriile sunt binecuvântări mascate – Night train to Lisbon

Călătoriile în general aduc schimbare și cunoaștere. Cu atât mai mult o fac cele spontane, care își strecoară drumul sub picioarele noastre fără să avem habar, fără să observam că direcția s-a schimbat și odată cu ea noi înșine.

Night train to Lisbon, ecranizarea romanului omonim al scriitorului elvețian Pascal Mercier, te pune exact într-o astfel de pereche de pantofi călători, care schimba destine. Este o poveste în care te abandonezi pe deplin încă de la început, având încredere că te afli pe mâini bune.

MV5BNDE5OTkxNzMxNl5BMl5BanBnXkFtZTgwMjQ4NjY3MDE@._V1_SY317_CR8,0,214,317_

Așa cum Alice se lasă pradă curiozității urmărind grabitul iepure alb și abandonează realitatea pentru a cutreiera fără hartă o lume onirică, Jeremy Irons, distins profesor universitar, o variantă căruntă și erudită a micuței Alice, lasă totul baltă pentru a se arunca el însuși în necunoscut. Iepurele este de data aceasta întruchipat de o tânără portugheză, înveșmântată în roșu, grabită să părăsească viața pe scurtătura plonjării definitive într-un râu. Profesorul împiedică acest sfârșit al viitorului, pășind cu bună știință în însuși trecutul Portugaliei, căutând răspunsuri pe strazile Lisabonei.

Călătoriile aduc schimbare atât pentru vizitatori, cât și pentru cei vizitați – poate pentru că două lumi își suprapun temporar culturile și trecutul, dând naștere noului, poate pentru că străinul aduce cu el curiozitate și entuziasm, stârnind apele domoale ale localnicilor. Niciun călător din istoria omenirii nu a știut ce îl așteaptă odată ce a închis ușa în urma lui. Ceva, undeva, cândva, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, scoțând la suprafață omul gata de schimbare, pentru a face față provocării. De cele mai multe ori nici nu suntem conștienți că un astfel de om locuiește în noi, până când cineva sau ceva nou îl forțează să se arate.

Asta se întâmplă și cu singuraticul nostru profesor elvețian, odată ce se regăsește în rândurile unui poet-medic ce trăise în timpul complicatei Revoluții a Garoafelor. Tumultul acelor vremuri neclare și clandestine îl dezbracă de obișnuit, îl întinerește și îl învestește cu abilități de detectiv. Se familiarizează cu destinul câtorva oameni care luaseră în propriile mâini destinul Portugaliei, luptându-se alături de armată împotriva regimului fascist ce dominase țara timp de 54 de ani; descoperă o iubire ce se născuse si murise in 1974 între doi revoluționari, care nu reușiseră să existe ca și cuplu în afara fermentului războiului; începe să simtă din nou nevoia de a trăi deplin și de a iubi la rândul lui.

Părăsise Geneva și universitatea sperând să găsească tânăra salvată și autorul cărții care vorbea parcă despre propriile lui întrebări interioare și sfârșește prin a se regăsi pe sine și a se lua din nou în stăpânire.

Îngăduiți-vă binecuvântarea de a fi călător și drumul vostru nu se va opri înaintea niciunui urcuș, în fața niciunei intersecții, ci mereu va găsi o cale de a vă duce mai departe, mult mai departe decât ați visat.

Sursa articol LaPunkt

Sursa imagine

 

Parenting la intersecția dintre dragoste și despărțire – At Middleton

Doi străini își petrec o zi în campusul Universității Middleton, în timp ce copilul fiecăruia încearcă să simtă gustul studenției promis de distinsa instituție. George (Andy Garcia) și Edith (Vera Farmiga), într-o combinație eterogenă de personalitate și vocație, reușesc să transforme dureroasa zi ce prevestea desparțirea de copiii lor, într-o renaștere, într-o nouă primăvară a vieții.

ATMIDDLETON_M

Ce lasă impresia a fi o antipatie la prima vedere între cei doi, sfârșește prin a fi exact opusul. Fiecare își însoțise copilul în acest tur de facultate sperând să se împace cu iminenta desparțire, asigurându-se că îi vor lăsa pe mâini bune și că ceea ce au încercat să le insufle timp de 18 ani și-a găsit un loc permanent în conștiința lor de oameni maturi în formare.

Deși importanți în aceasta scenă ar fi trebuit să fie cei doi adolescenți, soarele și reflectorul lui văratic îi urmărește pe părinții lor, mai derutați și mult mai neîncrezători în viitor decât proprii lor copii. Euforia vizitei pentru viitorii studenti îi cuprinde într-o îmbrățișare plină de vitalitate pe cei doi adulți. Străbătând acest spațiu al începutului de drum, reîntorcându-se într-un timp al destinului încă nedecis, își reamintesc să trăiască, să riște și să muște cu poftă dintr-o zi atât de darnică.

Filmul lasă impresia unui rom-com cu final compromis, însă mie mi-a parut mai mult o poveste de parenting. Probabil că depinde foarte mult cine este spectatorul. Eu am simțit parcă durerea aceea, de care sigur nu voi fi scutită, când copilul meu își va îndesa viața într-un geamantan și va căuta un alt loc unde să și-o despacheteze, considerând că părinții și-au făcut numărul și e timpul să devină doar martori.

Dacă aș fi văzut filmul acum 5 ani, când încă nu plănuiam să devin mamică, le-aș fi povestit cu entuziasm prietenelor mele despre dragostea la prima (poate a treia) vedere care ia foc în campusul din Middleton, între un cochet și tipicar  Garcia și exuberanta Farmiga, amândoi treziți la viață după o lungă negare de sine.

Sursa articol: La Punkt

Sursa foto: http://bit.ly/1m6Lh2O

Philomena – O palmă peste fața bisericii catolice

Poveste adevărată și asta spune totul. Și o spune atât de bine precum o palmă peste fața religiei care neagă însăși credința și credinciosul. Dacă Dumnezeu iartă, biserica se crede mai presus și alege să nu o facă.

Décor irlandez, anii ’50. Mănăstire catolică – loc al pedepsei mai degrabă decât al mântuirii, descris destul de concludent printr-o zicală dinamică: “afara-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Maternitate accidentală, păcat de neiertat – de către biserică, desigur. Aventura Philomenei începe și se tremină în același punct. Cerc închis.

PHILOMENA_M

Au fost vremuri când maternitatea la adolescente le plasa pe acestea în aceelași rând cu delincvenții, dând celor preacuvioși prilej de discriminare, asuprire și batjocură, condamnând femeia, fapta și copilul. Chiar dacă maternitatea în sine este o binecuvântare, este leaganul umanității, a fost și probabil în unele zone ale planetei încă mai este un subiect tabu, datorita vârstei, absenței tatalui sau a legăturii oficiate de biserică.

Philomena fusese și ea o mamă adolescentă, ținută în spatele pereților imaculați ai mănăstirii, tratată ca o infractoare, încarcerată, pusă la muncă silnică, maternitatea ei fiind considerată o crimă. Copilul, suflet nevinovat venit pe lume ca un orfan, deși avea încă o mamă, fusese vândut pe bani grei unei familii americane înstărite. Același tratament îl primeau toate ușuraticile care erau aduse de părinți cu tot cu pruncii lor la mănăstire. Un plan de afaceri foarte productiv pentru niște măicuțe cu frica lui Dumnezeu. Le condamnau pe fete, apoi profitau de pe urma rodului aceluiași păcat.

Philomena își caută copilul pierdut, Martin – jurnalistul – îi înlesnește această căutare, fiecare încercând să găsească un sens pentru anii deja trăiți: unul să facă pace cu sine, cu copilul pierdut în urmă cu 50 de ani și cu Dumnezeu, altul salvându-se prin însăși această poveste.

Philomena străbate literalmente lumea pentru a-și căuta fiul – și tot ce găsește este prea puțin pentru a putea răscumpăra 50 de ani de penitență, însă suficient pentru a se împăca cu soarta. Păcatul cu adevărat de neiertat este orbirea, minciuna călugărițelor, refuzul de a oferi iertare, deși iertarea nu fusese niciodată a lor să o ofere.

Sursa LaPunkt.

Sursa foto: http://bit.ly/1fBSrJZ

How I live now – doar al III-lea război mondial ar putea salva lumea

Meg Rosoff, autoarea cărţii ce stă la baza filmului How I live now, adună toată presiunea pe care societatea actuală o aruncă în spatele individului şi o transformă într-un destin insuportabil – un destin care ar putea fi uşurat, salvat, doar printr-un nou război mondial.

Saoirse Ronan, de care m-am ataşat încă de când am vazut-o în Atonement, o interpretează fără pată pe emo-puştoaica în faţa căreia destinul pur şi simplu explodează, la propriu şi la figurat. Chinuită de angoasa de abandon, de propria imperfecţiune, în permanentă comparaţie cu standardele feminine tot mai exagerate şi nerealiste pe care societatea le fabrică atât de brual în media, Daisy ajunge să trăiască ziua când niciuna dintre aceste motive de psihanaliză intensă nu mai însemnau nimic. În faţa perspectivei războiului, a exterminării, toate celelate nevoi dispar, se ascund în spatele uneia singure: supravieţuirea. Şi în cazul de faţă, singura motivaţie pentru a supravieţui este iubirea – ca în majoritatea poveştilor de dragoste, iar în situaţia de faţă despre asta este vorba.

elle-01-how-i-live-now-mdn

Interesant expusă ideea fragilităţii comunicării tehnologice, cum simpla întrerupere a curentului electric ar întoarce lumea înapoi 100 de ani. Simbolic, prin eliminarea elementului sursă – curentul – se şterge de pe ecranele orbitoare ale device-urilor de comunicare toată goana după un sine ideal, fabricat, parametrizat, redându-ne, umani şi imperfecţi, prezentului.

Atât de dificilă devine viaţa pentru cei care caută, crezând că vor găsi, răspunsul în vocea obsedantă a gurului de self-help, încât doar un şoc puternic le mai poate întoarce ochii către aripile ce îşi regăsesc zborul, către copilul din noi, către natura care încă ne mai poate învăţa totul.

Din ce în ce mai mulţi caută azi mângâiere întorcându-se la natura, la elementar, prea obosiţi de ritmul nebun în care se învârte lumea noastra. În cazul lui Daisy şi în viziunea lui Meg Rossof, doar un nou război mondial ar putea readuce omul faţă în faţă cu creatorul său.

Sursa articol LaPunkt.

Sursa foto http://bit.ly/1hG29cx

Edinborough, here I come!

Nu există un musical mai fermecător pe lume decât unul care te ia prin surprindere, aşa cum a făcut-o Sunshine on Leith cu mine în seara asta! Ce Grease, ce Mamma Mia, ce Hairspray! … Scoţia m-a cucerit printr-o distribuţie surprinzătoare şi extrem de talentată, un scenariu uman, credibil şi printr-un umor scos din mânecă precum un AS. S-a terminat demult filmul şi zâmbetul meu este încă arcuit înspre urechi, iar privirea mi-a rămas undeva pierdută în film, scotocind imagini pe care abia aştept să le văd pe viu.

Mă aşezasem comod pe canapea, cu gândul ca voi vedea încă un film cu George MacKay, categoric reîncarnarea lui Heath Ledger, după ce îl văzusem săptămâna trecută în How I live now. Când mă ataşez de vreun actor sau de vreo actriţă care mi se par promiţători, îi urmăresc fără investigaţii, să nu mă las influenţată de nicio părere. De aceea am şi rămas cu gura căscată când mi-am dat seama că mă paşte un musical scoţian, neavând habar că George cânta şi că filmul a fost filmat în Edinborough…

Aşa că m-am lăsat dusă pe străzi şi în puburi pe muzica celor de la The Proclaimers (care apar preţ de trei secunde în film) şi m-am lăsat răsfăţată de surpriza pe care mi-o pregătise soarta pentru o seară de marţi, după o zi întunecată din toate direcţiile. Mesajul a fost simplu: Edinborough mă aşteaptă la fel de tare cum aştept eu să îl văd pe el! Mi-a spus-o singur, printr-un film întreg.

Şi cum în aproximativ o lună voi vedea împreună cu iubitul meu toate locurile unde a fost filmat, m-am lins pe bot şi am zis “Mulţumesc pentru desert”!

 

 

The book thief – sau cartea care a salvat hoțul

După două filme despre ororile sclaviei (The butler & 12 years a slave), 2014 ne îngăduie o lărgire a paletei de sentimente controversate, aducându-ne aminte despre ororile celui de-al II-lea război mondial. De data aceasta despre umanitatea nemților. A celor care au suferit la un loc cu națiille stigmate asuprirea unui Führer atotdistrugător.

Deși decorul amintește perfect despre vremurile în care scopul suprem al omului era supraviețuirea, iar visele se țineau ascunse adânc într-o cămăruță intimă încuiată cu grilaj, zăvor și lacăt, niciodată pe buze sau în cuvinte ușor de interceptat, The book thief este de fapt un omagiu adus omului și locului pe care îl sfințește cu propriul lui spirit.

the-book-thief-756499l
Liesel, o fetiță dată spre adopție de către o mamă care nu mai făcea față greutăților, duce cu ea în necunoscut durerea de a fi fost abandonată, groaza de a-și fi văzut fratele murind și dorința de a evada dintr-un scenariu impus. O familie de nemți fără copii, primind o alocație lunară, își asigură supraviețuirea adoptând fetița, cu tot cu spirirul ei. Un băiat blond, cu ambiții atletice într-o lume în care performanța putea să existe doar în slujba armatei naziste, își joacă rolul vieții și al morții pe strada care începuse de curând să poarte pașii lui Liesel către o aventură încă nescrisă.

Întâlnire cu destinul la mare înălțime sau The secret life of Walter Mitty

Contopit până și în respirație cu natura nealterată, liberă, omul dă dovadă de cea mai copleșitoare puritate. Atât de rar mai întâlnim oameni sau locuri pure, atât de rar încât trăim cu certitudinea că niciunul nu a supraviețuit acestui prezent acaparator. Cu atât mai puțin noi înșine.

Cu gândul la prea-discutatul destin, care te surprinde și te trezește la o realitate pe care nu o credeai (sau nu îndrăzneai să o crezi) a ta, chiar în secunda în care erai sigur că uitase de tine, descoperi cât este de ușor să îți găsești și accepti destinul dacă transferul de energii se petrece în natura cea mai pură.

Din orice unghi alegem să o măsurăm, soarta ne este custom made, chiar dacă noi, printr-o neîncredere caracteristic umană, vrem să știm neapărat dacă ea a fost făcută după asemănarea noastră sau noi după a ei. De parcă ar mai avea vreo importanță. Până nu devenim una cu ea, suntem goi, veșnic în căutare de o nouă modă.

Sunt recunoscătoare să fi avut ocazia să văd un film care a sporit cu încă o infinitate uimirea mea față de natură. De data asta, față de natura umană.

M-am așezat în față televizorului cu așteptări firești în ceea ce-l privește pe Ben Stiller, presimțind o comedie de nișă, așa cum eram obișnuită. În schimb, m-am trezit în martoră unei lecții de viață de o subtilitate surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât lecția era predată departe de civilizație, în creierii Hymalayei, de personajul nonconformistului Sean Penn.

Before midnight, watch the sunrise, kiss the sunset

Nu puteam să las să treacă pe lângă mine ultima parte a sensibilei trilogii fără să dau cinemaului ce merită, apreciere și elogii. În cazul de față vreau să i le ofer pe toate, în primul rând pentru că nu m-a dezamăgit și apoi pentru că n-a fost previzibilă. De obicei sequel-urile lasă de dorit și, cele mai multe dintre ele, se împotmolesc în gloria primei părți.

Auzind de premiera Before midnight, cu câteva luni în urmă, mă simțeam de parcă cineva îmi făcea un cadou neașteptat, fără să fie Crăciunul. Am îmbrățișat nerăbdătoare cadoul, ideea de a mă revedea cu Jesse și Celine, sperând să-mi satisfac curiozitatea: au rămas împreună sau au consumat încă o noapte de amor înainte de a-și vedea din nou de propriul drum?

Astfel promise răspunsurile la întrebări, am purces a-mi reîmprospăta memoria cu răsărituri și apusuri, ca să curgă frumos povestea prin simțuri, să nu fie inoportunata de lapsusuri din primele două părți. Mi-am alocat deci timp suficient pentru aceasta aventură și m-am întors în timp în 1995, când povestea transeuropeană mi s-a înfipt în suflet definitiv, transformandu-se într-o referință de care m-am folosit în repetate rânduri.

photo (2)

A fost ca și când am urmărit pentru prima dată  răsăritul, pentru că nimic din ce am revăzut nu rezona cu amintirile mele. De obicei îmi plac senzațiile acestea, îmi confirmă cumva că filmul își merită aplauzele, dacă la distanță de 18 ani încă reușește să surprindă. Însă surpriza era alta, am băgat eu de seamă, anume că acum 18 ani eram o puștoaică de vreo 16-17 ani care din tot filmul reținuse dulcegăriile: doi străini se cunosc pe tren, se plimbă apoi sub cupola metropolitană a Vienei, când se lasă noaptea se iubesc clandestin în parcul rozelor, după ce consumă o sticlă de vin rosu; se despart a doua zi cu gândul că se vor revedea peste o jumătate de an, cu inimi fragile de îndrăgostiți.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram