Poveste adevărată și asta spune totul. Și o spune atât de bine precum o palmă peste fața religiei care neagă însăși credința și credinciosul. Dacă Dumnezeu iartă, biserica se crede mai presus și alege să nu o facă.
Décor irlandez, anii ’50. Mănăstire catolică – loc al pedepsei mai degrabă decât al mântuirii, descris destul de concludent printr-o zicală dinamică: “afara-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Maternitate accidentală, păcat de neiertat – de către biserică, desigur. Aventura Philomenei începe și se tremină în același punct. Cerc închis.
Au fost vremuri când maternitatea la adolescente le plasa pe acestea în aceelași rând cu delincvenții, dând celor preacuvioși prilej de discriminare, asuprire și batjocură, condamnând femeia, fapta și copilul. Chiar dacă maternitatea în sine este o binecuvântare, este leaganul umanității, a fost și probabil în unele zone ale planetei încă mai este un subiect tabu, datorita vârstei, absenței tatalui sau a legăturii oficiate de biserică.
Philomena fusese și ea o mamă adolescentă, ținută în spatele pereților imaculați ai mănăstirii, tratată ca o infractoare, încarcerată, pusă la muncă silnică, maternitatea ei fiind considerată o crimă. Copilul, suflet nevinovat venit pe lume ca un orfan, deși avea încă o mamă, fusese vândut pe bani grei unei familii americane înstărite. Același tratament îl primeau toate ușuraticile care erau aduse de părinți cu tot cu pruncii lor la mănăstire. Un plan de afaceri foarte productiv pentru niște măicuțe cu frica lui Dumnezeu. Le condamnau pe fete, apoi profitau de pe urma rodului aceluiași păcat.
Philomena își caută copilul pierdut, Martin – jurnalistul – îi înlesnește această căutare, fiecare încercând să găsească un sens pentru anii deja trăiți: unul să facă pace cu sine, cu copilul pierdut în urmă cu 50 de ani și cu Dumnezeu, altul salvându-se prin însăși această poveste.
Philomena străbate literalmente lumea pentru a-și căuta fiul – și tot ce găsește este prea puțin pentru a putea răscumpăra 50 de ani de penitență, însă suficient pentru a se împăca cu soarta. Păcatul cu adevărat de neiertat este orbirea, minciuna călugărițelor, refuzul de a oferi iertare, deși iertarea nu fusese niciodată a lor să o ofere.
Sursa LaPunkt.
Sursa foto: http://bit.ly/1fBSrJZ