Am fost norocoasă vara asta să mă împotmolesc în muzică bună şi parcă pentru prima dată, muzica a venit la pachet cu un film bun. Din când în când dau peste un film proaspat, cum este cel de faţă, însă tot mai des dau de filme vechi cărora abia acum le descopăr coloana sonoră ca fiind condimentul definitoriu.
Mereu am crezut despre mine că posed atenţie distributivă şi că e puţin probabil să-mi scape detalii, mai ales când vine vorba de cinema. Constat însă că am fost surdă până acum, lipsindu-mi abilitatea de a trăi filmul dincolo de imagine, mesaj, interpretare. N-am avut urechi să ascult în timp ce deja vedeam. Astfel, printr-o deducţie logică, atenţia distributivă pare a fi unul dintre acele lucruri care se îmbunătăţesc cu vârsta şi am în acest caz un motiv bun să mă bucur că îmbătrânesc (deocamdată este singurul motiv).
Am aşteptat ceva vreme până să-mi fac curaj să văd acest film, tocmai pentru că îl presimţeam cu o puternică încărcătură emoţională. Şi exact aşa a fost. M-a purtat prin toată adolescenţa şi mi-a amintit de dramatismul acela autentic, original, pe care îl purtam ca pe un parfum scump. Orice îmi trecea prin cap trebuia analizat la modul cel mai serios, orice gând ducea fie direct fie cu serpentine ocolitoare la viitoarea mea viaţă studenţească, amintirile se judecau după regula scrisului (dacă meritau să fie scrise, însemna că fuseseră speciale), timpul se petrecea alături de prieteni până la refuz, până nu ne mai suportam mutrele, chiulul de la ore era ca o pauză prelungită să putem fuma contemplativ, iar muzica era mai presus de orice.
