Listen to American Vacation

 

I am so incredibly happy and proud to announce that my beautiful book is now available in paperback and as an eBook on Amazon and Barnes & Noble. As of today, you can also listen to the Audiobook. Thank you, Google Books! I have to tell you, this adventure just gets better and better.

The entire process of traveling, keeping a journal, transforming the notes into an actual book, publishing, translating, promoting, and now turning it into an audiobook has been an all encompassing experience for me as a writer. It has been a wonderfully comforting process for me. I had the opportunity to expand my horizons and see where my endeavor can take me if I am really committed to it. Knowing my book is out there in all formats, ready to take readers on a unique escapade by familiarizing locals with their amazing surroundings or foreigners with far away lands, makes me believe I really did my best and can soon move on to my next project.

Having to listen to the entire book and get the content of the audiobook ready for publishing, gave me the chance to revisit all the travel my husband and I did four years ago. And every time I reread, and now listen to it, I always react the same way – like it was both unreal and strikingly real at the same time. The overwhelming feeling of having actually hiked deserts and climbed mountains is forever present, as if to remind me that people are capable of surprising themselves and that includes me. The fact that I was lucky to visit all those wonders of the natural world is also a reminder of how full of surprises life is. For at least these two reasons alone, I trust that American Vacation is a joyride worth taking by readers.

So, read or listen to American Vacation, travel and push past your limits, experience the beauty of this world, and always trust that life has endless resources to amaze you if only you have an open heart.

 

LISTEN TO AMERICAN VACATION

 

Make Yourself Comfortable and Escape into “American Vacation”

As small and vulnerable as this world has been for the last year and a half, it still kept its beauty intact. It is isolated in parts and deprived of people’s unrestricted joy, but their absence does not make it less extraordinary. The prospect of this life seems more vulnerable than ever, in my characteristic naive way, I’m struggling with a whole new sense of helplessness. But I’m stubborn not to give in. I can’t wait for the resolution of this pandemic to revive the simple delights of this life. I am constrained, I know, in many ways. But I adapt.

What has kept me sane this past year and a half was focusing on the few things that never fail to bring me hope – my family, friends, nature, reading, and writing. Quarantine took a lot from most of us but also gifted us with time. That is why I partially forgive this pandemic. I had the luxury of diving into a project that involved both nature and writing while bringing me close to old friends and closer to new ones. For a year, our friendship and love of books drew us together via email, Zoom, and WhatsApp messaging. Our collective spare time allowed us to give my last book, VACANȚĂ AMERICANĂ. 20.000 de km în vestul sălbatic, a chance at an English speaking public. Never have I ever thought or dreamed of my books being read in a language other than Romanian. 

Translating a book (then having the chance to set it free into a whole other world than the one I’m used to) has been one of my few joys in these rigid times. Publishing AMERICAN VACATION. 12,000 Miles Into the Wild West has been even sweeter as I can taste it after a long time and a lot of work. I miss the perks of launching a new book, the events, and the attention around it. I especially miss having my family and friends there to cheer me on. But, just like everyone else in this world at the moment, I am learning to live without the things that I am used to and creating new opportunities out of what I have available. 

Relocating to the States and starting a life here made me realize that my book deserves to be read in the language of my adoptive land too. Another reason for my endeavors was that most of the natives I have met here aren’t familiar with the Wild West at all. So, translating my travel book turned out to be desirable, achievable, and worth it.

My AMERICAN VACATION lasted 45 days, took me 12,000 miles through the American West. Only now, after having written and translated a book about it, is it starting to feel real to me. The summer in which M. and I hiked over 170 miles through 7 forms of relief, from 260 feet below sea level and up to 14,000 feet of altitude, through 35 national, tribal, and state parks, is now more palpable for me after revisiting every inch of its existence.

M. is the one who imagined this trip in all its complexity and who turned it into reality, giving me the most valuable gift ever received and the material for an entire book. My gratitude knows no bounds! Matilda is the one who allowed me 45 days of absence, which, as I had suspected, carried in them a longing that only a mother knows. Aurora, Rick, Danell, and Christina helped me adapt my translation and give it an American familiarity.

So, sit back and travel with me! Leave behind the apartment and social distancing, and lose yourselves for 45 days in spectacular landscapes, which took hundreds of millions of years to complete their flawless beauty of today. Let’s be hopeful that this pandemic will end soon, and we will be able to enjoy nature again. Then, we can check off all the places on our lists that have been waiting for us to discover them. Just a hint: you could start with the American West!

Get the book on Amazon!

Dacă iarna pe uliță, atunci vara pe lac

Sunt gata pentru toamnă. Am întors foaia verii după întoarcerea din Tennessee, curățând casa și pregătindu-mi copilul pentru școală. Ca de obicei, mă dedic schimbărilor inevitabile, precum cele ale anotimpurilor, și încerc să contribui la venirea lor cu amănuntele vieții mele, pentru a crea intimitate.

Am profitat de căldura verii din plin, mai mult decât îmi imaginam că o voi face atunci când pandemia părea să-mi fure inclusiv bucuriile simple.

Am citit în curtea casei noastre în fiecare dimineață senină, până ce căldura începea să moleșească orice lucru viu din jur. Între capitole sau total aleator, făceam pauze pierzându-mi privirea printre copaci săriți de veverițe și cântați de prihori și cardinali. Uneori chiar îmi țineam respirația urmărind colibri cum împunge fiecare floare roșie în căutare de nectar. Am citit la umbra copacilor din curtea casei de pe lac, pe terasa de la etaj, cu râul Cumberland reflectându-se în lentilele ochelarilor de soare, precum un alt cer. Am citit pe o plajă a lacului Michigan în Wisconsin, pe cea a lacului Crystal Lake și Three Oaks, în timp ce copilul meu plonja repetitiv sub apă în căutarea elixirului veșnicei vacanțe de vară. Am citit mai mult ca niciodată.

Raluca Barbu

Am crescut flori din semințe și le-am privit cum se umplu de soare și de apă și devin liane de tulpini și flori și frunze intens pigmentate. Am udat aproape în fiecare seară grădina și câteodată povesteam la telefon cu o piteșteancă dragă, de aici din preajmă. Am făcut pesto din busuiocul crescut de mine, clafoutis de cireșe și salată de vinete. Am copt porumb pe grătar și am mâncat pepene roșu. Am stat pe însearat în fața focului de tabără, am povestit în șoaptă și am mâncat vestitele smores, senvișuri cu marshmallows lipicioase turtite între biscuiți și ciocolată.

Mi-am găsit coafura perfectă dintr-o pură întâmplare, am purtat rochițe de vară și pantaloni scurți, am făcut brățări din mărgele, am adunat scoici și în trei dimineți magice am privit răsăritul peste același lac unde seara privisem apusul.

Mi-am urmărit fetița trăind bucăți savuroase de copilărie alături de prietena ei cea mai bună. A înotat în lacuri și râuri, s-a bălăcit în piscine gonflabile, s-a bronzat, a dormit în cort, a construit o căsuță pentru păsări, a înălțat un zmeu. Cel puțin. Îmi imaginez că vara asta va fi una de referință pentru ea, atunci când va privi înapoi la anii copilăriei. Sunt atât de fericită că a existat vara asta. Pentru amândouă.

Am înotat și m-am bronzat ca pe vremea verilor petrecute la ștrand pe malul Argeșului, acum câțiva zeci de ani. Am descoperit o întreagă lume pe apă, de existența căreia nu eram în niciun fel conștientă și am îmbrățișat-o ca pe un cadou. Zeci de lacuri din zonă sunt navigate de primăvara până toamna de mii de bărci cu motor de toate mărimile, dimensiunile și culorile, de dimineața până la apus. Există un cod rutier special pentru bărci, cu semne de circulație și limite de viteză. Am trecut pe lângă baruri accesibile doar de pe apă și magazine pescărești în fața cărora îți parchezi barca și poți merge la cumpărături.

Am simțit duritatea apei abia ținându-mi echilibrul pe barcă în plină viteză, țipând până la răgușeală de frică amestecată cu adrenalină, cu vântul pieptănându-mi părul într-o nouă coafură și cu apa stropind insistent din față, ciupindu-mi pielea cu răceală. M-am desfătat în valuri domoale, în lumina câtorva apusuri, dar am trăit și clipe de o nesiguranță dezarmantă, când barca abia înainta prin furtună și întuneric.

Ne-am infiltrat într-o petrecere pe lac, undeva unde bărcile sunt ancorate în semicerc și, pentru că apa este foarte mică și atingi fundul lacului cu picioarele, toți coboară într-un fel de ring de dans, să zicem, unde dansează, beau, aruncă mingi de fotbal american de la unii la alții și se poartă de parcă ar fi cel mai firesc lucru din lume pentru ei să petreacă, pe lac, la amiaz. Majoritatea malurilor sunt țesute strâns cu case de vacanță ce stârnesc admirație și invidie în proporții inegale, iar unele canalele, ce unesc lacurile

unele de altele, aduc mult a Amsterdam, plus o socializare firească între cei de pe țărm și cei din bărci.

Le mulțumesc încă odată prietenilor noștri, posesori de barcă, pentru toate zilele absolut memorabile navigate pe Chain O’Lakes, Cumberland și Mississippi.

Raluca Barbu

Încet-încet toamna dă semne subtile de existență și iubesc să le observ în gând – câteva frunze roșii în copacii pe lângă care trecem în plimbarea zilnică, mijlocul iazului eliberat de mătasea broaștei, crizanteme mărunte și dese plantate în câteva curți din cartier, prihorii nord-americani deja plecați în țări cu climă mai blândă, dimineți răcoroase în ciuda zilelor încă fierbinți și umede. Nu vreau să o ignor, nici să îi doresc să se împotmolească altundeva pentru a prelungi o vară absolut neașteptat de generoasă. O vreau aici, cu toate vechile ei trucuri, cu mirosuri pământene și culori păstoase. Să vină! Deși pe aici toamna nu apucă să se așeze prea confortabil, pentru că iarna nu vine niciodată subtil, nu își anunță intrarea cu finețe, ci cu bocancul.

 

Raluca Barbu

Efortul de a nu trăi în prezent

 

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Vi se întâmplă des să trăiţi în prezent? Mie mi se întâmpla rar, acum tot mai adesea şi vă spun cu bucurie că am descoperit, pe pielea mea, cât este de fascinant. Gândul meu nu e obişnuit să stea pe loc, să se agaţe de ceea ce văd ochii şi chiar dacă o face, de cele mai multe ori se conectează cu lucruri, locuri şi sentimente similare peste care dă aruncând o privire spre trecut, căutând ceva familiar sau spre viitor, unde ar vrea mai repede să ajungă.

Fericită să fiu din nou în mijlocul naturii, cu cort, grătare, prieteni, foc de tabără, frontaliere, spate înţepenit dimineaţa la sculare, rouă rece ascunsă în iarbă, copii zburdând haotic în toate direcţiile. Fermecată de miresmele pământului când e încălzit de soarele văratic, îmbibându-mi nările cu aroma mugurilor de brad şi parfumul sălbatic al florilor de câmp sau limpezindu-mi tâmplele cu aer rece şi pătrunzător, când răsăritul încă doarme şi doar vântul s-a trezit şi-a apucat a cutreiera petecul de natură pe care-l cuprind cu ochii.

Surprinsă cum lucrurile se aşează singure dacă nu mai depun efort şi dacă nu le oblig să se întâmple conform aşteptărilor mele. De fapt, când nu le forţez să se potrivească proiecţiilor mele, se aranjează singure şi încă într-un fel armonios, firesc, predestinat. Efortul îl resimt acum. Lipsa lui mai degrabă. Şi mi-e atât de clar că acest moment, în care simţurile îmi sunt îmbrăţişate de un prezent pe care nu mi l-as fi putut imagina şi nici n-am făcut-o de altfel, e mult prea perfect să fi fost o fabricaţie a minţii mele.

Am ajuns în drumul meu în locul în care efortul nu este necesar. E chiar un semn al rătăcirii. A păstra cursul drumului nu necesită efort, din contră, presupune detaşare şi încredere deplină în ceea ce urmează. Nici nu vreau să-mi imaginez, nici măcar efortul acesta nu mi-e necesar, pentru că oricum, tot ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Imaginaţia mea ar fi doar un efort în plus în a-mi crea viitorul pe hârtie. Nu m-a ajutat niciodată. Faptul că eu l-am creat din gânduri nu l-a determinat să se petreacă întocmai. Rare ori s-a suprapus realităţii.

Drumul, în grandoarea lui, nu are început şi sfârşit, nu poate fi văzut în întregime şi nu i se poate intui direcţia. Mi se pare că nu mai este vorba despre a ajunge undeva sau de a-mi aminti de unde vin. Mereu a fost vorba despre călătorie, o ştie şi înţeleptul, de aceea a lăsat moştenire umanităţii acest adevăr adresat călătorului, tocmai pentru că se rezumă la Prezent. Drumul înseamnă doar locul în care mă aflu Acum.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

Mai exact acum sunt sunt la altitudine considerabilă faţă de oraş, înconjurată de pădure de conifere, cu pârâu în privire, auz şi nări, cu caietul pe genunchi, pierdută în rânduri care există doar în momentul în care ajung în vârful peniţei mele. Nu ştiu ce voi face mai târziu, când soarele va inunda valea cu lumină şi căldură şi când populaţia corturilor alăturate se va trezi şi o va umple cu voci pestriţe. Nu trebuie încă să aflu. Vreau să profit de acest moment ca de un exerciţiu de prezenţă.

E atât de simplu, de fapt, să renunţ la toate gândurile care mă trag după ele într-un viitor fictiv sau într-un trecut reinterpretat la fiecare vizită. Cu alte cuvinte, renunţ la efort. A fi doar acum, aici, înseamnă linişte deplină, acceptare că viaţa mea este exact aşa cum trebuie să fie, iar efortul meu ar strica singurul lucru real, Prezentul.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Vacanța se servește pe o insulă grecească

 

© Raluca Barbu

Zi luminoasă pe insula grecească, din zori în asfințit. Cât timp soarele și-a urmat eterna traiectorie, desenând cu aur un arc de cerc, orele mele pământești mi-au fost pline de culoare. Nuanțe de albastru nisipiu, azur, bleumarin, închideau cromatic bolta, unindu-se cu orizontul într-un contrast liniștitor. Verde copt și alb orbitor răcoreau tâmplele mării, făcându-mă să clipesc leneș. Desfătare.

Spuma de dantelă albă îmbrăca stâncile statornice și trupurile arămii în veștminte desuete. Picioare energice împiedicau valurile domoale să-și împlinească neobositul pepretuum mobile. Ochi nesătui se umpleau de peisaj marin, stâncos împădurit, păstrând pentru mai târziu secretul creației desăvârșite. Răcoarea fluidă îmi deschidea porii la umbra coniferelor seculare și mi-i răcorea cu albastru infinit sub pojghița permeabilă a întinderii de apă.

Om și natură se contopeau, cu origini comune și destine nescrise încă. Viața fragedă în mâini de copii frământa nisipul, modelandu-l în forme imprevizibile. Trupuri de femei își lăsau amprenta voluptoasă în malul neted, primitor. Tălpile ardeau pe nisipul de jaratic într-un dans fără echilibru. Pielea întisă sau îmbătrânită strălucea auriu printre raze translucide.

Avioanele aterizau pe aeroportul insular aducându-mi în dar muze, cu contradicții ce-mi adăugau noi puncte cardinale într-o busolă a timpului. Mă retrăgeam din preajma prietenilor, să-mi pot auzi gândurile, să le așez artizanal în decor, să îmi aduc astfel omagiile unei zile nemuritoare. Îmi aprindeam țigara și fumul îmi purta respirația prin atmosfera îmbibată de sare. Inspiram apoi aerul cu miresme, nuanțe și trăiri atât de limpezi, încât întreaga mea ființă devenea una cu tabloul viu.

Pluteam pe apă, oferindu-i soarelui chipul cu ochi mijiți de plăcere, în timp ce ascultam cu respirația întretăiată bătăile inimii mele și ecoul ei în lumea subacvatică. Înotam cum n-am făcut-o din vremea altei tinereți și mă lăsam parcă pradă unui ocean inițiatic.

M-am lăsat apoi purtată de serpentine, urcând și coborând printre livezi de măslini, salutând chiparoși neînduplecați și schimbându-mi albastrul ochilor cu rozul dafinilor sălbatici. Mi-am lăsat privirea să rătăcească dincolo de geamul mașinii, încercând să prind cu coada ochiului fiecare petec de mare ce se arăta de pe după vreo colină sau pui de munte.

Am traversat cătune uitate de vreme, cu case văruite în alb, străjuite de ficuși uriași, cu taverne unde bătrânii satului beau ouzo din pahare mici, ciobite și mănâncă pâine cu măsline, privind fără curiozitate parada turiștilor ce invadează de secole insula. Mă așteptam să-l văd pe Zorba, povestind zgomotos și gesticulând energic la una dintre mese.

Am încheiat rotund aceasta zi, urmând soarele către cealaltă parte a insulei, acolo unde seară de seară întinează albastrul-gri al orizontului cu roșu-sângeriu. Parcă abia atunci am expirat, după o zi în care respirația mi s-a confundat cu adierea domoală ce înfioară țărmul.

© Raluca Barbu

 

 

Vine. O simt. Primăvara

 

© Raluca Barbu

 

O variațiune de titluri pe aceeași temă universală, repetabilă, inepuizabilă.

Simt cum se apropie primăvara. Vine de undeva din adâncul pământului, din îndepărtarea cerească, din miezul ființei umane. Îi simt pulsul abia perceptibil cum ține un ritm doar intuit acum, dar care, în curând, îmi va inunda inima cu sânge proaspăt, cu viață nouă. O simt cum trezește ființa naturii la viață, cum îi reîntinerește pielea, cum acoperă uscăciunea lăsată în urmă de neglijenta iarnă, cu acuarele întinate în soare.

O simți nu doar în fragedul mugur sau în ascuțimea firului de iarbă abia mijit pe barba netunsă a răposatului anotimp, ci și în ciripitul eterogen ce animă pădurea, în graba zborului pe care aripile îl foșnesc parcă tot mai sprinten și în zumzetul care te însoțește mai nou în drum spre ziua ce te așteaptă încă de ieri. Ființe noi se nasc parcă din pământ, păstrându-i textura, din frunzele copacilor, etalându-și ținuta de un verde vioi și parcă din aer, aducând cu ele prospețime de deasupra lumii știute.

Se simte cum vine de departe, de cel puțin un an terestru și știi sigur că vine, pentru că aduce cu ea lumină. Deschide cu câteva tonuri albastrul cerului, griul norilor îl dizolvă în raze translucide de soare și adaugă pigment peste fiecare părticică de lume, pe care, așa zglobie, îți tot vine să o privești. Cumva totul părea uitat și trecut cu vederea, pentru că ochii ne erau avizi căutători de refugiu, de acoperiș, de confort creat de mâna omului pentru el însuși, ferit de natura despuiată de veștmânt. Însă acum, când primăverile din cele patru colțuri ale lumii și-au dat întâlnire în pădurea din fața lojei apartamentului nostru, tot ce le iese în cale se îmbibă în culoare și energie.

Și așa, cu toată această paradă pusă în scenă, parcă-ți vine să-ți lași ochii să cutreiere deasupra crengilor înmugurite și în adâncul pădurii, să îți încarce ființa cu prezent, iar simțurile să-ți fie trezite de fiorul noii vieți, precum mâinile ferme ale unui bărbat pot în sfârșit cuprinde trupul femeii iubite.

© Raluca Barbu

 

Ochi de pădure

 

© Raluca Barbu

 

Mi-am imaginat perfect pădurea pe care aș putea s-o privesc zi și noapte, fără să mă satur și, într-un fel miraculos, uman, explicabil și totuși greu de înțeles (fire încâlcite, împletite și descurcate de degetele delicate ale universului), pădurea a ajuns să se trezească și să adoarmă în fața casei mele, în fața ochilor mei uimiți, care nu contenesc să o caute din toate colțurile încăperilor.

Da, așa mi se pare că ar fi mult mai credibil, ca pădurea să fi ajuns aici decât eu față în față cu ea. Aceasta este amploarea sentimentelor mele, la inceput de an. Îmi las ochii să rătăcească prin labirintul trunchiurilor desfrunzite, în timp ce 2015 se desprinde ușor de prezent și face loc unui an nou, cu eticheta ruptă, să își găsească locul în viața noastră.

 

 

Bacalaureatul şi luna plină

 

 

De ceva vreme mă gândesc la luna mea din Piteşti, cea din dormitorul meu. Luna aceea era în stare să scoată din mine o paradă de cuvinte deloc modeste la adresa ei însăşi, prin stiloul meu. Mă scotea pe pervazul ferestrei de câte ori era plină în toiul verii. Uneori reuşea să o scoată şi pe buna mea prietenă, P. , să-şi arate cârlionţii pe geam, să mi se alăture în adoraţia lunatică. Nicio întâlnire cu luna aceea nu scăpa de fumul cultural al ţigărilor More, cele lungi, maro, subţiri, feminine, clandestine, eliberat nopţii. Recunosc, acum aş fuma una, măcar aşa, de dulce amintire, în cinstea luminoasei mele adolescenţe.

Nu ştiu cum sunt acum fetele de 18 ani sau cum erau pe vremea când eu eu şi P. ne găseam în preajma majoratului, dar noi, în nopţile verii dintre absolvirea liceului şi examenul la facultate, obişnuiam să îmbinăm studiul cu plăcutul. Pervazul ferestrei mele din Piteşti, alt Piteşti decât cel de azi, ne era martor, ne ştia ritualul. De cum se întuneca, ne asculta cum recitam Voiculescu, Stănescu, Eminescu şi cum P. îmi servea pe scurt şi pe înţelesul meu Preda. Literatura română părea să fie cea mai potrivită pentru serile ce ne apropiau una câte una de studenţie.

Chiar şi petrecerile ni se păreau propice recapitulării materiei pentru bacalaureat. Îmi vine în minte o petrecere în vecini, în C13+B2, unde simboliştii francezi au rămas în istorie – a mea şi a P.-ei, desigur. Alcoolul nu avea putere să ne scoată din mood-ul studiu, din contră, înlesnea oratorilor din noi o dulce incursiune în lumea simţurilor traduse prin vers. Nu reuşeam să ne ţinem bine echilibrul, însă puteam lejer dezvălui intențiile literare ale lui Baudelaire, cu maiestrie de virtuoz, cu voce tare, deranjând cupluri timide ce căutau un loc retras pentru intimitate.

Să tot fie 18 ani de atunci şi nici amintirea verii de după bacalaureat, nici luna aceasta călătoare nu şi-au pierdut intensitatea. Poate că paharul de vin roşu mi-a deschis mai tare apetitul pentru descrieri juvenile ale lunii adolescenţei mele, poate doar, în plinătatea ei, luna mi-a luminat trecător un capitol care pentru totdeauna va fi înrudit cu orice lună, de pe orice cer. În orice caz, noroc, P..

 

 

Peisaj corporatist suprarealist

 

© Raluca Barbu

“Peisajul este pe atât de rar întâlnit de mine în ultimul timp, pe cât de des l-am descris în textele mele.

Senin ce acaparează cerul, o lună conturată perfect în ultimul pătrar, luceafăr solitar în colţul tabloului. Eu, confortabil legănându-mă într-un balansoar pe balcon, la al patrulea etaj al unui hotel de patru stele, admir puzderie de făclii pe cerul selenic. Nimic de adăugat, totul firesc, cu atât mai mult cu cât eu remarc această scenă mai veche decât lumea, în rest aparent nesemnificativă.

Întotdeauna un astfel de peisaj mă îndeamnă la analiză, mă forţează să iau o decizie: sunt eu suficient de concretă, de plină, să pot cuprinde această întindere dumnezeiască? Mă transform în contemplaţie doar când simt sub picioare pământ străin? Sunt eu însămi sau cer întăriri (ex. muze, alcool, nostalgie) când ar trebui inventaţi termeni noi pentru nesfârşita noutate ce mă înconjoară? Neimportant. Atâta timp cât sunt fericită, nu contează dacă văd prin propria putinţă sau am împrumutat de la tine un binoclu.

Mi se poate întâmpla ca într-un decor proaspăt descoperit să găsesc de cuviinţă a impersona pe altcineva. Fantezia titrează scena cu versuri, regizorul pretinde intonaţie, atitudine, iar pijamaua se transformă într-un costum extravagant. Personajul Eu îmi pare prea mărunt să joace în această piesă, doar un actor cu cel putin un Oscar mi se pare mai potrivit să ocupe locul din balansoar. Inutil. De fapt, nu merită să consum timp şi energie pentru alegerea celui mai potrivit personaj capabil să admire. Nu-mi pasă cine, ce, cum sunt eu, atâta timp cât mă simt împlinită impersonându-mă pe mine.

Oricât de puţin familiară aş fi cu lumea în care trăim, de fiecare dată când un nou loc mi se dăruieşte în întregime, fără rezerve, recunosc în această întâmplare Universul care cooperează cu universul meu (a se nota ca Universul cel mare este cu majusculă şi universul meu, mai umil, cu literă mică). E răbdător, nu-l grăbeşte niciun cronometru, aşteaptă cu pasu-i măsurat să deschid ochii şi să văd. Aceasta este partea culminantă. Ridic privirea şi devin conştientă de ce se află chiar în faţa mea. Nu trebuie să străbat întreg mapamondul ca să ajung să-l apreciez.

Rezolvăm ecuatii cu multe necunoscute, ne folosim de teorii contradictorii, facem scheme întortochiate despre cer şi pământ, ca să mai tragem încă o concluzie. Toate câte le vrem şi le cerem sunt deja acolo, în aceeaşi piesă familiară, scrisă de cel mai talentat dintre necunoscuţi. Trebuie doar să ne revendicăm partea, să trăim ca şi când am fi primit deja rolul, iar mulţumirile noastre devin aplauze neîncetate în cinstea acestei capodopere.

De fiecare dată când părăsesc universul meu fizic, fie şi pentru o noapte, mă aştept la o minune cât de mică. De obicei primesc mai mult decât cer. Peisaje numai bune de pictat în cele mai cuprinzătoare cuvinte, oameni plini de viaţă şi mister, eu de o altă vârstă, cuvinte care animeaza ecranul, chiar dacă nu în scopuri precise, ci cel mult pentru a înlesni o confesiune.”

© Raluca Barbu

Acest text a fost scris în urmă cu şapte ani, la etajul al patrulea al Hotelului Apollo din Sângeorgiul de Mureş, într-o noapte luminoasă, după o şedinţă prolifică de vânzări a managerilor din Ardeal. Eram încă manager pe vremea aceea, visam să scriu cândva încă o carte, habar nu aveam că voi scrie una fix despre seri ca şi aceea. Eram corporatist fără viză într-o lume pe care nu o căutasem, dar care se poticnise în drumul meu spre maturitate. Mult timp a opus rezistenţă, stând neclintită pe harta mea.

 

 

Povestea nescrisă a frăguţelor

Nu ştiu dacă vreodată le-au fost închinate frăguţelor câteva pagini de literatură, însă ştiu sigur că le voi dedica eu câteva rânduri, acum, în timp ce gustul lor încă se mai confundă cu o muză a simţurilor.

Niciodată, în toate plimbările mele în natură şi pe munte în particular, n-am avut parte de asemenea spectacol de dulci arome şi pigmentate creaturi (cu siguranţă nu m-am plimbat eu suficient). Da, creaturi, pentru că frăguţele mi-au părut reprezentarea idilică a feminităţii în natură.

fragute

Până astăzi, credeam că frăguţele sunt nişte fructe rare, întâlnite în cele mai surprinzătoare locuri şi cresc maxim câte zece într-un loc, atât cât să te bucuri ca un copil care a gasit în noiembrie cadoul de Crăciun pitit de mama printr-un cotlon al casei, să le simţi dulceaţa şi să te întristezi că n-ai găsit mai multe. Prin dimensiunea lor, vor parcă să te convingă să le laşi să mai crească şi, prin locurile alese parcă intenţionat să crească, te provoacă la un joc de v-aţi ascunselea.

Mai devreme am ajuns în acest petec de rai, împădurit cu brazi simetrici şi neclintiţi, udat de un pârâu neastâmpărat de munte, cu malurile literalmente acoperite de tufe de fraguţe.  Pe primele pe care le-am zărit, fiica mea şi mama ei, le-am mâncat pe nerăsuflate, ca pe un cadou lăsat de natură în semn de bun venit. Ne-am simţit nişte norocoase cu asemenea primire, însă curând ne-am dat seama că eram nişte răsfăţate. Oriunde ne îndreptam privirea, alte zeci şi zeci de surori frăguţe îşi arătau culoarea de sub pălării asortate cu însăşi pădurea.

Întreaga zi și-a schimbat sensul pentru mine, mutându-mi gândul de la citit și contemplat pădurea, la compania neașteptată a frăguțelor. Am renunțat la toate așteptările de agrement ale week-end-ului și am pornit, eu și o găletușă, într-o parfumată aventură. Le zăream roșul aprins pe sub streșini de frunze, le urmam tufă după tufă, prin locuri abrupte, pe malul pietros, fără să-mi dau seama cum piciorul îmi aluneca printre bolovani, cum pielea mi se ardea sub soarele de cuptor, cum urzicile îmi zgâriau brațele în expediția mea pe tărâmul frăguțelor. Paznici sute, cu lănci subțiri și aripi transparente protejau parcă de intruși domnițele frăguțe, împungând haotic orice se apropia de fragilul lor așezământ.

La finalul unei seri și al unei dimineți, am sfârșit cu câteva găletușe de frăguțe captive, cu brațele urzicate, cu nasul ars de soare, cu spatele pișcat de insecte pădurețe și cu o poveste dulce despre niște fructe fermecate.

 

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram