Heidi Eliason – Raluca Barbu Interview

Things usually fall into place whenever I move them around. Make your own destiny kind of approach. I learned long ago that waiting for things to happen on their own is both effortless and useless no matter how patient one may be. Especially when one is looking for results. There is something about being in motion that keeps the blood flowing. And creative juices too. Let’s say I get an idea like wanting to contact the author of Confessions of a Middle-Aged Runaway after having read her book (since it has so much in common with my own travel book) and, instead of doing nothing and letting the thought pass into oblivion, I act on it, email the author, give the book a review, and, mainly, set things in motion. Heidi, the author, considers my approach, and then elevates the initial idea (of two authors sharing their writing and travel experiences) by proposing an interview. This is how nothing turns into something. Where there was once just a thought there is now a beautiful collaboration between two writers and an interview to prove it. I am not going to brag that I always act on my ideas (some of them are not worth it) but I am going to admit that, when it comes to writing, I have tried out most of them. There were plenty of times when nothing came of my my ideas but that never made me stop thinking of new ones and trying them out. It’s a simple action-reaction type of lesson that keeps me moving whenever I carry it out. What I love the most about it is that my initial idea is not the limit – once the things are set in motion, they are out of my control and the limit moves farther and farther, allowing for better outcomes to occur. It’s like motion itself takes my idea to a new level I wasn’t even aware of. I think you got the idea. I’ll stop elaborating.

Check out the interview HERE.

Dependent de lectură

 

© Raluca Barbu

Sunt într-o goană continuă după timp, pauze, minute petrecute între cărţi. Orice călătorie implică un interval temporal care permite lectura. Fiecare pauză de masă este un moment oportun pentru a-mi rezema cartea de tavă şi de a-mi servi prânzul cu garnitură bogată în literatură. Autobuzul transcende mijlocului de transport în comun de câte ori mă despart mai mult de cinci staţii de cea unde trebuie să cobor, pentru că devine o invitaţie directă să-mi deschid cartea şi să parcurg cât mai multe pagini/km. Demult a încetat să mă mai deranjeze aşteptatul în gări, staţii, aeroporturi, cabinete medicale, pentru că aşteptarea-mi permite să mai iau o gură de aer literar.

Ce-mi determină această perpetuă intenţie este un instinct inexplicabil până acum. Se manifestă cu aceleaşi simptome de câte ori mă găsesc singură într-o cafenea sau restaurant. Mi se pare cel mai firesc lucru de făcut, să citesc în timp ce beau o cafea sau aştept o prietenă. Nu m-am gândit niciodată ce anume îmi provoacă această sete de a citi. Ştiu doar că de fiecare dată când nu-mi fac loc pentru cărţi, mă simt vinovată şi am senzaţia că timpul trece incriminator pe lângă mine. Dincolo de a-mi pune mintea în mişcare, de a o ţine alertă pentru toate lucrurile pe care vreau să le transmit, cititul este un antrenament al cuvintelor şi al ideilor din care se nasc propriile mele cuvinte şi idei. Este decorul potrivit pentru cunoaştere, este însăşi dovada că-mi accept ignoranţa. Este cel mai prolific anturaj pentru aspiratiile mele, atunci când lumea din jurul meu refuză să mă înveţe ceva nou, ba din contră, îşi poartă cea mai superficială dintre măşti.

Lectura este o oază la care pot ajunge de fiecare dată când deschid o carte şi singurul obstacol către ea este protectoarea copertă. Este mai degrabă o pauză decât un refugiu, pentru că viaţa mea este într-adevăr plină şi senină. Daca aş avea nevoie de un alt scenariu, cu siguranţă m-aş retrage într-o sală de cinema, pentru că un film se explică pe sine, se derulează înaintea ochilor mei fără niciun efort din partea mea.

Privind lectura din prisma copilăriei mele, mă întreb, fără prefăcută curiozitate, cum de am ajuns să am astfel de preocupări, cum de am răspuns unei chemări care nu are nimic în comun cu sportul?! N-am fost un copil studios, un elev model sau premiant care-şi făcea mereu temele şi citea în plus faţă de bibliografia obligatorie. Pe vremea aceea, nu numai că nu citeam, însă nu aveam nici cea mai vagă intenţie să fac aşa ceva.

La un moment dat, de-a lungul anilor, am început să citesc din proprie iniţiativă. Îmi place să spun că lectura m-a chemat la tablă abia atunci când am fost pregătită. Din momentul în care am început să citesc cu adevărat, să iau notiţe, să copiez citate, am început şi să scriu. Nu ştiu în ce măsură scrisul meu îmi reflectă lecturile sau dacă o fac, însă în mod cert au fost o reacţie la ideile pe care le-am citit în rândurile altora. Simpla existenţă a cărţilor era cea mai convingătoare încurajare pentru a mă exprima, era declaraţia cea mai bine argumentată că am dreptul să scriu ceea ce simt şi că mărturia mea este la fel de îndreptăţită şi de valoroasă ca a oricărui alt scriitor.

© Raluca Barbu

Uneori mi se întâmplă să citesc ceva ce am gândit la rândul meu sau chiar am scris înainte de a intra în mintea vreunui scriitor. Este o minune şi un blestem. Se sparge balonul de săpun când aflu că nu sunt prima să descopar acea idee, că ea exista deja acolo, între miliardele de pagini, mult înainte ca eu să fi învăţat să citesc – minune pentru că îmi validează în mod indirect asemanarea cu oamenii pe care îi apreciez. Este un marcaj explicit pe drumul meu în ţara cuvintelor încă nescrise.

Experienţa mea de cititor m-a învăţat un lucru pe care încă îl fac cu toata dăruirea: dacă descopăr cumva un autor care a scris parcă numai pentru mine, îmi dedic toată atenţia operei lui, până la ultima frază.

Întreaga mărturie de mai sus a fost scrisă cu aproximativ şapte ani în urmă, timp în care foarte multe s-au schimbat în viaţa mea, însă nu şi dependenţa de lectură. De aceea am şi lăsat textul neschimbat, pentru că încă este valabil pentru mine, indiferent de vârstă.

 

 

The book thief – sau cartea care a salvat hoțul

După două filme despre ororile sclaviei (The butler & 12 years a slave), 2014 ne îngăduie o lărgire a paletei de sentimente controversate, aducându-ne aminte despre ororile celui de-al II-lea război mondial. De data aceasta despre umanitatea nemților. A celor care au suferit la un loc cu națiille stigmate asuprirea unui Führer atotdistrugător.

Deși decorul amintește perfect despre vremurile în care scopul suprem al omului era supraviețuirea, iar visele se țineau ascunse adânc într-o cămăruță intimă încuiată cu grilaj, zăvor și lacăt, niciodată pe buze sau în cuvinte ușor de interceptat, The book thief este de fapt un omagiu adus omului și locului pe care îl sfințește cu propriul lui spirit.

the-book-thief-756499l
Liesel, o fetiță dată spre adopție de către o mamă care nu mai făcea față greutăților, duce cu ea în necunoscut durerea de a fi fost abandonată, groaza de a-și fi văzut fratele murind și dorința de a evada dintr-un scenariu impus. O familie de nemți fără copii, primind o alocație lunară, își asigură supraviețuirea adoptând fetița, cu tot cu spirirul ei. Un băiat blond, cu ambiții atletice într-o lume în care performanța putea să existe doar în slujba armatei naziste, își joacă rolul vieții și al morții pe strada care începuse de curând să poarte pașii lui Liesel către o aventură încă nescrisă.

Crezi în fapte sau în vorbe?

© Raluca Barbu

Am început să citesc cu adevărat către finalul copilăriei, când adolescența bătea cu pumnii la ușa personalității mele, gata-gata să dea buzna peste naivitatea mea longevivă. N-am avut niciun îndrumar de lectură, nimeni să-mi compună o listă de bifat de-a lungul curiozităților mele literare. Era deja prea târziu să o iau de la capăt cu bibliografiile de vacanță din școala primară, așa că m-am bazat doar pe dorința de a citi și pe biblioteca generoasă a familiei. Depășisem deja vârsta corespunzătoare pentru savurarea basmelor, așa că am urcat două trepte deodată și am ajuns direct la Charles Dickens, cel despre care toată lumea spunea că știe cel mai bine care-i treaba cu copiii. Și așa am debutat eu, cu oarbă încredere în penița autorului britanic, în universul pestriț al literaturii, începând să cunosc lumea care fusese odată ca niciodată.

Înghițeam volumele cu neașteptată poftă și mult mai curând decât aveam pretenția de la mine, parcursesem deja lista de titluri cunoscute, lăsându-i în urmă pe David, Oliver, Nicholas, Martin, Pip și Estella. M-am trezit față în față cu provocarea de a continua cu un titlu dificil – Hard Times – și nu pentru că timpurile în care trăisera celelalte personaje fuseseră mai puțin grele, ci pentru că primul paragraf din carte mi-a atras atenția și m-a forțat să iau atitudine și să fiu împotrivă. Sună (selectiv) ceva de genul acesta:

“— Fapte, iată ceea ce doresc eu! Învăţătura pe care le-o vei da băieţilor şi fetelor de aici să cuprindă numai Fapte, în viaţă n-ai nevoie decît de Fapte. Să nu sădeşti nimic altceva, şi toate celelalte smulge-le! Numai cu ajutorul Faptelor poţi forma mintea unui animal cugetător; nimic altceva nu le poate fi de folos vreodată! Aşa că rămîi strict la Fapte, domnule!”

Secrete, natură, magie și legi ale atracției

Bine ați venit în Gradina secretă.

“În fiecare secol, încă de la începutul lumii, au fost descoperite lucruri minunate.”                 ” La început, lumea a refuzat să creadă că un lucru nou şi ciudat poate fi făcut, apoi au început să spere că poate fi făcut, apoi este făcut şi toată lumea se întreabă de ce nu s-a făcut cu secole în urmă. Unul dintre lucrurile noi pe care oamenii au început să le afle în ultimul secol a fost că gândurile, doar gândurile simple, sunt la fel de puternice ca și bateriile electrice – la fel de bune precum e soarele și la fel de rele ca otrava. Să laşi un gând trist sau rău să-ţi intre în minte este la fel de periculos cum ai lăsa un microb să-ţi intre în corp.”

“Magia lucrează cel mai bine atunci când lucrezi tu însuţi.”

Toți alegem să credem în ceva la un moment dat. În copilărie suntem influențați de alegerile părinților, tindem să ne încredem (sau să ne temem) în aceleași sisteme de valori sau credințe și, dacă la un moment dat experimentăm o trezire spirituală, fiecare după nevoile și aspirațiile propii, abia atunci putem vorbi despre o anume credință. Trebuie să existe mai întâi o alegere ca apoi să avem o credință.

Ești mândru să fii român?

 

© Raluca Barbu

O pragmatică recenzie a volumului „Fără ideal”, spunea că romanul se referă la faptul că oamenii, spre sfârșitul secolului trecut, își pierduseră patriotismul, că nu mai puteau vedea dincolo de propria persoană, de propria ratare sau potențial succes – lucruri care păreau a fi singurele din lume să le poată stârni interesul. Nu mai aveau dorință și voință să vadă mai departe de universul lor pentru a realiza ceva extern lor, ceva care să slujească alte cauze dar care să îi împlinească implicit și pe ei. Sienkiewicz, deși a scris romanul cu cel puțin o viață de om în urmă, s-a referit, într-un mod vizionar, la starea de lucruri actuală, când oamenii au învățat să trăiască fără rădăcini.

Și chiar dacă în cazul meu și în cazul textului de față nu intentionez să mă refer neaparat la patriotism, cel mult la naționalism, lipsa lui în România actuală este la fel de adevărată precum cea din Polonia contemporană lui Sienkiewicz. Puțini oameni își mai identifică propriile ambiții cu direcția în care o societate ar avea nevoie să se îndrepte, cu frumosul, adevărul și binele din țară lor și să fie totodată împliniți personal. Sau poate există mulți și minunați astfel de oameni, însă vocile lor nu răzbesc de zgomotul asurzitor al non-valorilor cărora mass-media le pune la dispoziție megafoane asurzitoare.

Vești bune: concursul găzduit de ralucamarchis.ro are trei câștigători

Bine v-am regăsit, dragii mei prieteni și cititori!

Concursul găzduit de ralucamarchis.ro s-a încheiat ieri la un moment dat, după ce numărătoarea lăsase în urmă cele 10.000 de vizite stabilite ca limită de participare.

Am adunat LIKE-uri, ordonat nume, m-am familiarizat cu RANDOM.ORG și trei frumoși câștigători s-au prezentat în fruntea listei de înscriși.

Vector_winter_illustration_ViewIllustrator_1017 (1)

Felicitări, mulțumiri zgomotoase și lectură fără frână!

Castigatori concurs

Vă mulțumesc pentru prezență tuturor și vă doresc ședere plăcută la ralucamarchis.ro.

P.S.

Am vești bune și pentru cei dezamăgiți că nu ați câștigat un exemplar al “Corporatistului”, întrucât puteți cumpăra unul dintre cele câteva rămase din prima ediție. Dați-mi de veste printr-un mesaj pe Facebook și se rezolvă.

Vă îmbrățișez cu drag pe toți și ne auzim/vedem/citim curând chiar aici.

Concurs aniversar în prag de iarnă

Cu încântare am băgat de seamă că  site-ul meu se apropie vertiginos de o răscruce şi m-am gândit că ar fi înţelept din partea mea să o marchez cum se cuvine. În social media aşa se procedează şi vreau să fiu măcar din acest punct de vedere în pas cu vremurile.

ralucamarchis.ro a găzduit peste 9.600 de vizite, iar eu sunt întotdeauna bucuroasă de oaspeţi.

Concurs 4 copy

Entuziasmată de curiozitatea cititorilor mei, am decis să îi răsplătesc, tot prin lectură.

Astfel că, din acest moment şi până se vor fi adunat 10.000 de vizualizări, toţi cei care vor intra pe site-ul meu şi vor da Like la pagina principală (dreapta sus) sau pe pagina de Facebook, vor participa la un mic concurs. Prin tragere la sorţi, trei musafiri vor fi premiaţi cu câte un exemplar al romanului meu, “Corporatistul“. Cu autograf, desigur!

Pentru că se poartă concursurile de toate felurile, iar cititorii pasionaţi sunt mereu bucuroşi să primească o carte cadou, invit amatorii să mă viziteze. Promit lectură antrenantă pe site şi cel puţin controversată în rândurile cărţii.

Mulţumesc şi vă aştept cu drag!

Dansând cu Zorba

“Citesc o carte ca Zorba grecul şi-mi dau seama ce înseamnă să scrii, să redai amănunţit viaţa, culoarea, puterea ce zace în om, să vezi atât de limpede dincolo de înveliş şi să simţi pulsul, să guşti esenţa a ceea ce înseamnă trăire.

O carte mai adevărată nu cred că am citit vreodată, nu cred că există. Am văzut omul-natură, omul care trăieşte, respiră, emană, cântă natură. Cele două lucruri se contopesc şi nimic altceva nu mai contribuie la această comuniune perfectă. Seamănă puţin cu “ziua mea perfectă”, în care mă contopesc cu verdele, mă dezbrac de uniforme şi cifre. Sunt. Şi asta e suficient. Înţeleg ce sentiment, aproape prea măreţ să-l pot cuprinde în suflet, îmi poate da natura crudă, libertatea.

Cititul, o haină demodată pentru generaţia actuală

Pornind de la ideea că oamenii au în general aceleaşi nevoi şi dorinţe (mă refer la cele de pe la mijlocul piramidei lui Maslow), întotdeauna am crezut că în aceeaşi categorie intră şi nevoia de a citi. Constatările pe care le-am făcut recent în jurul meu şi care m-au determinat să îmi revizuiesc atitudinea faţă de oameni şi lectură sunt, aşa cum nu m-aş fi aşteptat, diferite de ce am gândit eu toată viaţa. Un lucru pe care îl credeam unanim valabil a devenit fără preaviz doar o variantă a unei teorii cu multe variabile în practică.

Cititul înseamnă pentru mine a învăţa ceva nou sau a-mi reaminti ceva ce am uitat; a mă informa despre lumea înconjurătoare; a petrece timpii morţi, transformându-i astfel în ceva util; a evada din prezent într-o lume paralelă sau fictivă; a descoperi natura umană aşa cum a fost văzută în secolele trecute şi cum a evoluat; şi mai presus de toate, a mă descoperi pe mine prin filtrul cuvintelor, poveştilor şi experienţelor altora. Cititul mi s-a părut mereu un instrument fără de care n-aş putea face nimic din toate astea. Şi am presupus că oamenii în general îşi doresc să cunoască, să înveţe, să descopere, exact aşa cum îmi doresc eu. Însă m-am înşelat.

Discutam cu câteva studente şi, aducând în discuţie cărţile pe care vreau să le citesc, pe care vreau să le cumpar sau să le împrumut de la bibliotecă şi pe care urmează să le citesc în concediu, pe plajă, au ieşit la iveală câteva păreri contrariante vizavi de preocupările mele caduce. Au început să scotocească în memorie ultima carte pe care au cititi-o, demult, cu ani în urmă, o carte pe care probabil au fost obligate să o citească la şcoala sau în primii ani de facultate. Nu-şi aminteau cu nostalgie acea lectură, ci mai degrabă cu incomoditatea

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram