Un chip. Mai multe feţe

 

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Un om cu şapte priviri într-un singur chip. O femeie cu şapte voci şi o singură gură. O oglindă în care se reflectă şapte capete, toate ale mele, suprapunându-se într-o armonie haotică. Şapte trăiri contradictorii îmi cotropesc sufletul, lăsând mereu în urmă un om nou, în continuă definire.

S-a nimerit ca eu să identific şapte laturi ale personalităţii mele. Poate unele din ele le cuprind pe altele. Nu ştiu. Nu e important. Poate am scăpat din vedere altele mai vechi, care există acum în vreo formă latentă şi care, în vreun viitor încă nescris, vor ieşi la suprafaţă cu pretenţii neimaginate. Nici asta nu-i important. Tot ce înţeleg acum este că nu s-a întâmplat vreodată să nu fiu eu, nici chiar în situaţiile în care ipotetic aş fi putut face sau spune altceva şi tot ipotetic drumul meu ar fi cotit într-o altă direcţie decât cea în care am ajuns astăzi. Înţeleg că sunt în multe feluri, unele contradictorii, altele în tandem şi toate la un loc mă reprezintă fidel în umanitatea mea.

Femeia

Interesant cum prima care mi-a venit în minte este Raluca Femeia, poate pentru că femeia din mine a ieşit la suprafaţă ultima, e cea mai proaspătă cunoştinţă a mea. Definirea de sex a fost mereu acolo, în buletin, în numele pe care îl port, în pronumele pe care îl folosesc vorbind despre mine la persoana a treia. Însă esenţa unei femei, cea care face referire la feminitate, senzualitate şi erotism, mi-a fost străină, mi-a fost incomodă şi, în general, a fost latura pe care n-am avut niciodată ochi să o văd eu însămi în mine. Gândindu-mă la bărbaţii din viaţa mea, care mi-au dorit trupul şi mi-au iubit sufletul, îmi dau seamă că ei au cunoscut-o într-o oarecare măsură, însă în ochii niciunuia dintre ei nu am citit nimic despre ea, ceva care să mă convingă că ar fi o rezidentă permanentă a fiinţei mele. Poate tot din acest motiv nu am ştiut să mă dăruiesc deplin, pentru că n-am ştiut că aş avea ceva atât de delicat de dăruit.

Mă fascinează forţa cu care şi-a făcut triumfala apariţie, atenţia pe care mi-o pretinde şi impactul pe care îl are în jurul meu. Mi s-a înfăţişat mai întâi ca o puştoaică de 16 ani, pentru că la acea vârstă am devenit femeie şi cumva a vrut să parcurgă traseul către vârsta mea actuală pornind de la origini. A depăşit rapid şi dureros toate formele de exprimare a infatuării specifice acelei vârste, cu călcâie aprinse, fluturi în stomac, inconştienţă, nerăbdare şi nesiguranţă. Le trăisem pe toate în tinereţea mea, însă nu mă trecuseră graniţa către feminitate. Probabil rămăsesem blocată undeva pe drum, poate doar cu câţiva paşi înainte de vamă. Acum însă i-am intuit malurile, pentru că mi-o imaginez că pe o insulă exotică, şi înot spre ea relaxată, cu muşchi neobosiţi şi trup întins pe val, către un ţărm care-mi va deveni acasă. Sunt foarte aproape, simt deja cu palmele nisipul răscolit de tumultul apei, adâncimea se micşorează, iar cu coada ochiului intuiesc formele voluptoase ale plajei.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Mama

Pe această Ralucă o cunosc foarte bine de şase ani şi jumătate. A avut întâietate în faţa soţiei şi a îndepărtat-o pe acesta până a scăpat definitiv de ea. Am chemat-o exact când am avut nevoie de ea şi a venit fără să se lase aşteptată. Mi-a adus în dar, odată cu bulgărele de aur care este copilul meu, fascinaţie, uimire, inspiraţie, grijă, teamă şi o doză incredibilă de putere. Mi-a mai adus alte femei-mame pe care le am acum în preajmă ca prietene, însă cel mai valoros dar pe care mi l-a oferit este legătura dulce-inexplicabila pe care o trăiesc cu fiica mea, atât de strânsă încât uneori am sentimentul că ea sunt eu, că mă cresc pe mine, că sunt martoră propriei mele evoluţii în paşii mici şi siguri ai copilului meu. De existenţa şi autenticitatea acestei Raluci nu m-am îndoit niciodată, din prima clipă când din una am devenit două.

Scriitoarea

O, asta e Raluca-Fata Morgana, cea care mă convinge că e reală, ca apoi să mă facă să mă îndoiesc că a existat vreodată în pielea mea. Intensitatea cu care credeam ambele variante era sfâşietoare, însă, după sute de pagini de memorii, un blog, trei cărţi publicate şi încă una ce musteşte în mine, nu mai am niciun dubiu că e adevărată, în carne şi oase, cu degete deprinse cu tastele, cu gândul mereu plecat în căutarea exprimării povestii in care traiesc.

Este Raluca cea mai surprinzătoare, pentru că e atât de diferită de cea pe care o vezi, cea manifestată fizic. O priveşti şi îţi lasă impresia unei femei telurice, palpabile, plină de viaţă şi atât de aiurită încât n-ar fi capabilă de profunzimi. E posbil să fi crezut chiar eu această demonstraţie superficială a inexistenţei unei scriitoare înăuntrul meu, luându-mă după aparenţe şi după dezaprobarea făţişă sau secretă faţă de dorinţă şi nevoia mea de a scrie a multor oameni din viaţa mea de până acum. Neavând interesul şi susţinerea lor, m-am convins, destul de neconvingător ce e drept, că e posibil să iau scrisul prea în serios, el fiind, desigur, doar un moft sau poate un hobby mai special. Abia acum, la 37 de ani, îi acord atenţia cuvenită, l-am ridicat la statutul de chemare, moştenire, dăruire şi am acceptat, sper odată pentru totdeauna, că eu fără el nu sunt întreaga.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Victima

Victima din mine este cea mai competitivă dintre toate eurile mele. A cucerit teritorii întinse din timpul meu, are epoleţii plini de trese, iar pereţii camerei în care locuieşte sunt decoraţi cu nenumărate medalii de aur câştigate în defavoarea mea în concursuri de debate. Este articulată, convingătoare, documentată şi are o voce tunătoare. Nu pot să n-o aud când îşi începe discursul, mereu acelaşi, mereu sfâşietor. Încă n-am reuşit să-i fac faţă, să o conving că se înşeală, să o reduc la tăcere. Ocupă în mine jumătate de inimă, jumătate de suflet şi profită de originile mele pentru a mă anihila ca fiinţă umană imediat ce în mintea mea se strecoară cea mai măruntă formă de îndoială. Întunecă totul în calea ei, îmi fulgeră privirea şi viscoleşte cu gheaţă peste învelişul meu fragil. Mi-a lăsat urme pe trup, le văd în fiecare zi, însă nu pot scăpa de ele, aşa cum nu pot scăpa de Raluca Victimă.

Aflu acum că nici nu trebuie să acap de ea. Trebuie doar să nu mă împotrivesc atunci când deschide gura. N-am unde să mă ascund, nu-mi pot astupa urechile, acoperi ochii, pentru că vorbeşte prin gura mea şi scrie prin degetele mele. Sunt de fapt eu, convinsă pentru perioade inegale că nu sunt bună de nimic şi că nu merit nimic. Mă doare de câte ori argumentează aceste două neadevăruri, pentru că încerc să o contrazic, să-i opun rezistenţă, să o fac să tacă şi să-şi retragă cuvintele. Într-un început de vară am înţeles, în sfârşit, că n-o pot alunga, reduce la tăcere sau nega. Pot să o accept, să o ascult, să o las să-şi încheie disertaţia. Atât. Cred că asta e tot ce vrea, să fie ascultată, iar după ce-şi consumă energia, aparent nesfârşită, se poate retrage epuizată şi răguşită în camera ei muzeu.

Mai cred că apare în mintea mea doar atunci când mă lupt prea mult cu mine, când opun prea multă rezistenţă experienţelor pe care le trăiesc, când sunt atât de obosită încât niciun cuvânt de încurajare nu mai rezonează cu Raluca Puternică.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Puternica

O cunosc demult şi pe ea. E fantastică! E acea Raluca supereroină care îmi menţine încrederea în viaţă şi în surprizele pe care mi le rezervă. Uneori cred că ea este elementul de surpriză pe care i-l aloc vieţii. Nu ştiu cum ia naştere, cum ajunge să se manifeste atât de autentic şi cu atâta graţie. Este o apariţie fenomenală, pe care oamenii din jurul meu o văd imediat, doar privindu-mă sau schimbând câteva cuvinte cu mine. Eu mă văd astfel doar după ce am trecut muntele, după ce l-am lăsat în urmă şi înălţimile cucerite vorbesc de la sine despre forţă care m-a animat. Mă uit înapoi şi văd câte a trăit aceasta Raluca puternică. Îi datorez toate realizările mele, toate visele pe care nu le-am abandonat, ci împlinit.

Are un Nemesis, ca orice supererou, pe Raluca Victimă. Sunt mereu puse pe ceartă, se anulează una pe alta verbal şi faptic, iar câmpul lor de luptă este chipul meu, la suprafaţă şi sufletul meu, pe dinăuntru. Nu le pasă de urmele pe care interacţiunea lor o lăsă în mine, pentru că ambele cred că au dreptate, prin urmare războiul ce-l poartă este pentru binele meu. Le cred de fiecare dată. Mă răzgândesc după fiecare capitulare a victimei sau a învingătoarei. Poate că, punându-le faţă în faţă, ca pe nişte surori vitrege, dar cu aceeaşi mamă, aş reuşi să le fac să se accepte una pe cealaltă. Ştiu, nu sunt realistă, dar, după cum se poate observa, nu există o Raluca Realistă. Acum e la cârmă Raluca Scriitoarea, care găseşte orice posibil în textele ei, chiar şi o alianţă între duşmanii de moarte. Până la urmă nu vreau să fie prietene, vreau doar ca eu să le accept ca fiind amblele ale mele, cu sus şi jos, cu gheaţă şi foc, iar eu să mă poziţionez exact la mijloc, acolo unde apa e caldă, perfectă pentru înotul în noctura. Poate ar trebui să o introduc aici pe Raluca aiurită, doar ea ar găsi un teren neutru, fictiv, în care să mă convingă să cred.

Aiurita

Aiurită, copil, uitucă, naivă. Aceasta este Raluca cea mai dulce, visătoare, credulă, desprinsă de pământ, fără rădăcini, doar aripi. O găseşti în ochii ei albaştii ca marea, în părul ei copilăros, bălai, în neatenţia cu care tratează orice lucru serios, atunci când n-o priveşte direct subiectul. E Raluca pe care o descriu cel mai bine colegii mei şi în care mă regăsesc întocmai. E împrăştiată, mânjită cu pix sau cerneală pe mâini şi câteodată cu cafea sau dulceaţă pe haine. E adorabilă. Nu-i poţi ghici vârsta. E tânără precum pădurea primăvara, toată numai mugur şi floare. Aude păsările când vin să cuibărească vizavi de terasă ei, observă forme caraghiase în conturul norilor şi doar când e foarte prezentă, vede vulpi, veveriţe, iepuri, ciocănitori şi căprioare. E solară, luminoasă, generoasă. Îţi vine s-o iubeşti, s-o îmbrăţişezi şi să-i spui că viaţa va fi o continuă bucurie pentru ea. E entuziastă şi impulsivă, activă. E creativă în cele mai suprinzatoare moduri. Coase broşe şi ornamente colorate din fetru, face cercei curcubeici pentru prietenele ei, găteşte te miri ce supă cremă şi plăcintă cu dovleac. Împodobeşte bradul de Crăciun pentru copilul care se simte încă şi îi povesteşte fetiţei ei despre Zâna Măseluţă de parcă ar crede ea însăşi în vizitele nocture prin dormitoarele copiilor ştirbi de dinţii de lapte. E ţinta glumelor Ralucai Victimă şi a Ralucai Puternice, însă ea nu le ia în seamă. E prea aiurită să creadă că acestea ar putea-o desconsidera în vreun fel.

© Raluca Barbu Terapie prin scris

 

Extrovertita

E primă cu care iei contact atunci când faci cunoştinţă cu ea. E deschisă, sociabilă şi cuvintele le are mereu la îndemână. Îţi zâmbeşte fără să aştepte ceva în schimb. Se oferă în discuţie cu toată fiinţa ei şi îi e greu să se ascundă în spatele altei Raluci atunci când este înconjurată de oameni. Uită de toate surorile ei vitrege şi, cel puţin pe parcursul oricărei interacţiuni, este exact ceea ce vezi la ea. E dependentă de oameni, de aceea nu se manifestă decât în prezenţa lor. E paşnică, nu încearcă să mă convingă că aşa sunt eu în esenţă, pentru că ştie că fără oameni în preajmă nu poate exista.

Am făcut acest exerciţiu după modelul Degeţicilor lui Elif Shafak din “Lapte negru” şi am descoperit ceva valoros despre oameni şi implicit despre mine. Am căutat înăuntrul meu toate piesele de puzzle care mă compun, am pus fiecăreia o etichetă şi dintr-odată nu mi-au mai părut haotic asamblate, ci într-o armonie surprinzătoare. Am găsit şapte, le-am ridicat în dreptul luminii să le văd trăsăturile şi le-am dat prenumele meu. Pe toate le cheamă Raluca.

Tu câţi îngeri şi demoni ai înăuntrul tău? Pe câţi îi recunoşti, pe câţi îi negi? Numeşte-i pe fiecare în parte, admite că-ţi aparţin cu frumoase şi urâte şi întreaga ta fiinţă îţi va părea mai lesne de iubit.

 

Fericire gratis – Timp furat de sărbători

 

© Raluca Barbu

Zilele libere de sărbătorile de iarnă au fost fructul interzis pentru mine timp de zece ani, când lucram într-o multinaţională. Munceam atunci când parcă toţi ceilalţi îşi făceau ultimele cumpărături înainte de Crăciun sau cu câteva ore înainte de petrecerea de Revelion. Multe lacrimi de frustrare am plâns pe portativul lipsei de timp şi cumva de libertate, chiar dacă voluntară.

Zilele acestea am am alte libertăţi, câştigate sau poate primite în dar de la prea-cinstitul destin, care-şi calculează la final de an profitul în timp şi returnează din cel luat pe nedrept sau pe nesimţite. Nu contează, nu-i caut originea. Am primit zile cadou, mulţumesc şi le preţuiesc pe fiecare în parte, ca pe nişte daruri individual împachetate. Le deschid în fiecare dimineaţă, când bălaiul meu copil mă informează de agenda zilei: începe cu micul dejun, ce se cere consumat în timp ce Kevin îşi apără casa de hoţi, fiind Singur acasă şi continuă cu programul divers şi încărcat de joacă împreună cu gaşca de la Citadela.

Între momentele de leneveală, cu ceaşca de cafea în mână şi ochi pierduţi în ceaţa de peste Cluj, cele educative, cu pagini de colorat-decupat-lipit, cele casnice, cu reţete găsite pe Pinterest şi testate sub presiunea nerăbdării şi burticii flămânde a copilului meu şi cele administrative cu liste de cumpărături, şireturi  de legat, încărcat şi descărcat maşina de spălat, trăiesc distincte momente de sinceră recunoştinţă, prin care îmi încarc bateriile şi recuperez parcă energia irosită cu ani în urmă, când astfel de libertăţi, fie ele culinare sau administrative, îmi păreau doar de nasul altora.

© Raluca Barbu

Printre toate clipele pline, reuşesc să fur clipe de contemplare şi le inhalez cu recunoştinţă în timp ce privesc pădurea printre ramurile colorate haotic ale bradului de Crăciun sau urmăresc plină de curiozitate deznodământul unui joc improvizat de copii.

Da, timpul furat este cel mai scump. Cu toate că am primit timp în dar, îl ofer la rândul meu familiei şi casei noastre, însă, din toate orele treze ale acestor zile de final de an, fur, la intervale inegale, minute numai pentru mine, tocmai pentru a putea savura gustul timpului petrecut cu familia, cu oamenii vechi şi noi din viaţa noastră.

 

 

Ce fericire că eu sunt eu şi nu altcineva

 

© Raluca Barbu

O, dacă ar fi să adun la un loc toate înfăţişările pe care le-am adoptat de-a lungul anilor, drept chip sau scut, aş putea interpreta de una singură rolul tuturor personajelor dintr-un roman scris de Garcia Marquez, fără ca acestea să fie înrudite.

Într-un final, nu mai este vorba despre asta atunci când mă privesc într-o oglindă. Atât de obositor a fost să trebuiască să îndepărtez fiecare chip, unul după altul, până să ajung la mine. A fost epuizant până când, odată îndepărtate, nu le-am mai îmbrăcat. Le-am redat trecutului, care mi le vânduse la mâna a doua drept noi-nouţe. Poate mai scoate un ban pe ele dacă le duce la târgul de vechituri!

Acum că tot ce mă preocupă se găseşte în prezent, nu mai am răbdare şi toleranţă pentru episoade depăşite, oricât de atrăgătoare titlurile şi de promiţătoare scenariile. Ceea ce a rămas în oglindă, după fiecare dezgolire, este unicul personaj pe care vreau să îl mai interpretez vreodată şi nicidecum în reecranizări ale trecutului. Exista prea multe resurse de original pentru a mă mai preocupa de a fost odata.

Aş putea fi atât de fericită toată viaţa 

 

© Raluca Barbu

M-aş putea trezi în fiecare dimineaţă lângă tine, cu ochii abia mijiţi, cuprinzând suprafaţa de un verde opac a pădurii noastre. De abia începe ziua şi, din secunda în care privirea desluşeşte întreg peisajul, cu ajutorul unor schimbătoare dioptrii, orice rămăşiţă de gând necurat sau coşmar ascuns în adâncurile nopţii se dizolvă treptat în natură vie.

Aş putea sta în fiecare dimineaţă pe terasa noastră, privind drept în ochi pădurea, pătrunzând-o cu auzul şi mirosul, împrumutând de la ea o doză zilnică de perfecţiune. Aş putea închide ochii, să o aud şi să o simt ca şi când ar fi o entitate atotcuprinzătoare, cu care mă contopesc, în care mă risipesc precum parfumul pe pielea unui personaj de roman interbelic. Aş asculta nesfârşita improvizaţie de triluri şi aş încerca să cunosc pe nume fiecare fiinţă înaripată a pădurii, doar pentru amuzamentul de a le ştii caraghioasele denumiri.

Fericire gratis – Acasă

 

© Raluca Barbu

Pe oricine ai intreba, acasă vine la pachet cu copilăria, cu amintiri părinteşti, frăţeşti, cu miros din bucătăria mamei şi neapărat cu inexplicaţii ale unui Moş Crăciun care a fost odată şi s-a transformat în poveste. Aşa, la prima vedere, acasă înseamnă un spaţiu, cel în care am crescut şi de unde am plecat la un moment dat, unde revenim câteodată cu inima strânsă de emoţia provocată de însuşi locul regăsit sau de oamenii care credeau în povestea cu Moş Crăciun.

Dacă stai puţin şi întorci cuvântul pe toate feţele, vei fi convins că acasă înseamnă sigur mai mult decât un lucru palpabil, cu coordonate GPS şi că l-ai putea, mai degrabă, încadra în categoria sentimentelor. Se întâmplă de multe ori să te afli în natură, în casa unui prieten drag sau chiar într o sală de cinema, vizionând un film creat parcă numai pentru tine sau chiar despre tine şi te încearcă un puternic sentiment de “acasă”. Te poţi simţi atât de confortabil sub cerul liber, în compania unui om drag sau în scenariul unei alte vieţi, încât n-ai mai vrea să pleci de acolo şi acasă ar fi cuvântul cel mai potrivit să îţi descrie starea de spirit.

Fericire gratis – Mai presus de toate, SOARE!

 

© Raluca Barbu

Cum locuim într-o țară cu climă temperată, soarele nu ne este străin, ne este chiar rudă, iar absența lui nu ne îngrijorează într-atât încât să ne îndoim de revenirea lui. Majoritatea zilelor le petrecem unul în compania celuilalt, fără să ne formalizăm cu saluturi politicoase. Noi ne vedem de ziua noastră, iar el face practic același lucru, trimițând de la înălțime câte o rază pentru fiecare. Ni se pare firesc să-l știm deasupra capului și grijilor noastre, la fel cum probabil și el se știe util prin însăși prezența lui. Orice organism viu își îndreaptă mulțumirile către el prin simpla lor naștere și dezvoltare, iar noi, oamenii, îi asimilăm energia și căldura căt să ne ajungă și în zilele când decide să se ascundă după plapuma norilor.

Această colaborare am găsit-o de la sine înțeleasă până în urmă cu vreo două săptămâni, când am experimentat clima britanică, a cărei descriere începe în orice context cu prezența și persistența ploii și lipsa soarelui. Mă aflam în Edinborough, învelită strâns într-o atmosfera rece și lipicioasă, de parcă ar fi fost o pelerină de ploaie purtată pe dos – cu partea udă în interior. Ploaia și ceața nu păreau a fi două fenomene distincte și exterioare mie, ci unul mai complex care mi se strecura pe sub, pe după și prin piele, ca un al doilea al doilea sistem respirator, pe care clima îl punea în mișcare, plămânii mei fiindu-i cu totul nenecesari.

Mai mult decât să observ orașul și să-i descopar renumitul farmec scoțian, am fost preocupată să mă mențin compactă, întrucât vântul îmi pretindea părul, ceața îmi sporea dioptriile, iar ploaia îmi dizolva încet statura într-un permanent flux de apă ce-mi inunda încălțările. A fost o provocare climaterică să îmi pot ignora permanentul disconfort fizic și una supraomenească să văd dincolo de haina sumbră a vremii ce mi-a urâțit până la grotesc orașul unui vis acum neînțeles.

Fericire gratis (II) – Lucruri simple

 

© Raluca Barbu

 

Un proverb chinezesc spune că mai întâi trebuie să goleşti paharul pentru a-l putea umple. Poate că ordinea cuvintelor era alta în înţeleapta zicală, cert e că semnificaţia îşi păstrează perfect intenţia şi în aceasta formă. O dragă prietenă mi-a facut-o cadou la răscrucea de acum doi ani, când tocmai desprinsesem de mine un vagon plin cu zece ani de viaţă, lăsându-l în deriva unui roman. A fost o frază destul de succintă, peste care în orice alt moment aş fi trecut mai lesne, însă, aşa cum a ştiut să se strecoare în urechea mea la timpul potrivit, încă nu şi-a pierdut niciun decibel din intensitate.

Da, cu regularitate trebuie să facem curat în casele noastre, aşa cum ar trebui să o facem în propria existenţă. Dar cine se gândeşte la asta când laitmotivul acestui secol este viteza? Graba către nou, către mai mult! Timpul este valută şi orice oprire din ritmul nebun costă bani. Sau imagine sau vizibilitate. Rareori cineva îşi permite luxul de a se opri şi de a analiza dacă merită să păstreze ceea ce cu atâta muncă a agonisit, material sau spiritual. Mă gândeam că sunt doar două situaţii când cineva ar fi capabil de aşa o faptă: când este forţat de împrejurări sau când este singura lui scăpare – aşa cum s-a întâmplat în cazul meu.

Să te desprinzi definitiv de o parte din trecut, de oameni sau lucruri, pare o treabă dureroasă, însă, dacă toate acestea îţi îngreunează înaintarea, percepţia asupra viitorului, începi să-ţi doreşti cât mai mult spaţiu pentru ceea ce vei avea nevoie în următorul capitol. De când am înţeles cât de sănătos este să mă eliberez din când în când de exces, golitul acesta a ajuns pe lista mea de bune practici şi îi dedic următorul capitol din Fericire gratis: Lucruri simple

Oriunde îmi arunc privirea, mă lovesc de lucruri, mii şi milioane şi tone de lucruri. În casă, în magazine, online, offline, peste tot vederea îmi este îngreunată de un compact front de lucruri nefolositoare. Aveam de gând să dau o listă cu exemple grăitoare, însă mi-am dat seama că aş folosi prea mult spaţiu pe propriul site, pe voi aş risca să vă plictisesc teribil şi m-aş face vinovată fix de fapta pe care încerc atât de stângaci să o arăt cu degetul. Scanez PC-ul şi dau doar de foldere obsolete, mă uit la TV sau navighez netul şi sunt invitată, îmbiată, agasată să cumpar alte şi alte lucruri.

Fericire gratis (I) – Maternitatea

© Raluca Barbu

Viaţa este în toate felurile posibile: minunată, surprinzătoare, previzibilă, explicabilă, uneori greu-interpretabilă şi nu neaparat rar, nedigerabilă. Cu toate acestea, oamenii au abilităţi de supravieţuire şi aproape întotdeauna găsesc un răspuns pentru provocările ei. Chiar dacă de multe ori avem senzaţia că am epuizat bancurile şi resursele pentru un râs sănătos, găsim o cale să lăsăm timpul, natura sau semenii să ne dea motiv să zâmbim din nou.

Sunt omul care se lasă pradă propriilor sentimente, într-atât încât nu mai văd dincolo de drama sau euforia care mă consumă. În fine, de data asta vreau să mă refer la dramă… De aceea, de câţiva ani încoace m-am tot gândit că mi-ar prinde bine să întocmesc o listă de bune practici, la care să apelez atunci când dioptriile nu-mi mai folosesc să trec strada. Am supravieţuit fiecărei tragedii reale sau fictive prin care am trecut, însă la final mereu am simţit că aş fi putut scurta amarul cu puţin dulce, care nu dă niciodată greş.

Adevărul este că fiecare avem câteva constante în viaţă, fără de care am fi destul de rătăciţi. Poate familia, poate prietenii, poate un loc în care să ne putem reface forţele. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre mine. Însă ironia face că, exact atunci când am mai mare nevoie de ele, să simt ceva bine înfipt în pământ sau ceva ce mă defineşte ca supravieţuitoare, sufăr brusc de o miopie atroce care îmi întunecă vederea şi nu mai ştiu unde să caut sprijin. Şi exact aşa, după fiecare vindecare, fericită să văd din nou limpede, mi-am promis că voi întocmi lista despre poţiunile care-mi vor scurta orbirile temporare şi care-mi vor salva măcar câteva milioane de neuroni.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram