Răspunsul nu ne așteaptă niciodată în exterior

© Raluca Barbu

De un an de zile înaintez trimițându-mi gândurile către exterior, cerându-le să se întoarcă înapoi cu răspunsuri despre mine. Le formulez în cele mai mici detalii și le desenez aripi să poată străbate stratul gros de nesiguranță în care sunt înfășurată. Le eliberez în univers convinsă că este suficient de cuprinzator încât să se găsească în el și adevărul meu. Însă n-au găsit. Nu răspunsuri. Ci oameni. Iar oamenii nu sunt răspunsurile pe care le așteptam, ci alte întrebări care își au răspunsurile în mine.

Dinamica acestei înaintări prin timp și spațiu mă leagă de oameni, nu de evenimente, iar revelațiile niciodată nu se petrec independent. Ordinea mi se înfățișează acum printr-o înlănțuire reconfigurată de elemente. Oamenii creează evenimentele în urma cărora se nasc revelațiile și, în cele din urmă, schimbările. Am oameni, evenimente, revelații, schimbări și succesiunea lor naște un ciclu de încredere, care îmi asigură înaintarea și evoluția, de fiecare dată surprinzâdu-mă cu perspectiva care se deschide dinaintea mea.

De cele mai multe ori mă rătăcesc în proces, pierzând imaginea de ansamblu, ca de atâtea alte ori când uit ce m-a făcut să prefer un drum altuia. Uit chiar și ce răspunsuri căutam, mă las consumată de evenimente, influențată de oameni, însă, odată ce ciclul se închide, construind o nouă treaptă pentru pașii mei și lărgindu-mi astfel orizontul, oamenii cu care am interacționat mi se înfățișează drept binecuvântări fără de care evoluția mea nu s-ar fi petrecut. Îmi e la îndemână să îi văd pe ei răspunzători de schimbare și să am falsa certitudine că, dacă nu i-aș fi întâlnit, nimic cu adevărat remarcabil nu s-ar fi petrecut. Uneori și ei îmi împărtășesc convingerea, însă oricum aș privi faptele, eu însămi sunt, de fapt, cea care m-am întâmplat. Restul e decor. Iar forma, cea care își schimba într-adevăr înfățișarea și capacitatea, sunt eu.
© Raluca Barbu

Sunt umană și am tendințe arhaice de a căuta răspuns și vindecare în exterior, într-o entitate cu puteri supranaturale. N-am experimentat însă până acum acest soi de salvare, iar ideea de răsplată în ceruri sau de fericire asigurată în viața de apoi mi se pare un mit care și-a consumat amăgirea cu generațiile de dinaintea mea. Singura sursă de adevăr pe care o recunosc și căreia i-am experimentat autenticitatea s-a găsit întotdeauna în spiritul uman – inepuizabil, fascinant și loial posesorului.

Frumos și egal pornește întrebarea din mine, călătorește cale lungă contopindu-se cu fapte și suflete, ca într-un final, niciodată anticipat, să se întoarcă la mine, cu coordonate exacte către răspuns. Dintotdeauna s-a aflat în mine, răspunsul, însă de cele mai multe ori era mult prea greu de îndurat. Îmi place să îmi imaginez acest proces sub forma unei vânători de comori ce aparent mă rătăcește printre oameni și mă confundă cu decorul lor, dar care face găsirea răspunsului cu atât mai intensă și mai încărcată de experiență decât dacă m-aș fi crezut pe cuvânt de la bun început.

 

Feminitate şi şuetă

 

© Raluca Barbu

A fi norocoasă intră în CV-ul meu uman, chiar dacă uneori am impresia că alerg după noroc vânturând un lasou ameninţător în urma lui şi adeseori capturându-l cu forţa. Deseori când soarta face casă bună cu mine mă întreb dacă am fost într-adevăr norocoasă sau doar perseverentă.

Aleg întotdeauna să mă consider norocoasă, pentru că, în urmă cu 35 de ani, tatăl meu m-a binecuvântat cu această urare şi, de fiecare dată când norocul mă priveşte drept în ochi, îmi amintesc de rândurile pe care mi le dedicase pe când aveam doar un an. E mai plină de farmec această variantă şi mă apropie de copilul tatălui meu. Perseverenţa presupune multă muncă, convingere şi încredere obositoare, iar relatările despre înfruntarea obstacolelor nu sunt niciodată coborâte din rândurile unei poveşti ci mai degrabă dintr-un volum de selfhelp. Parcă mai degrabă îţi vine să crezi o poveste;)

Feminitate şi şuetă, două cuvinte care îmi plac deopotrivă, mai întâi pentru că par a fi compuse din note muzicale, nu din litere, apoi pentru că merg perfect împreună şi, cel mai important, pentru că au devenit atât de rare încât sunt de-a dreptul preţioase. Apoi, în combinaţie cu urarea cu care mă mândream mai devreme, iată un motiv în plus să mă simt atât de norocoasă, tocmai pentru că sunt femeie.

Primăvara sunt mai uşor de surprins

 

© Raluca Barbu

 

Primăvara aceasta, care abia îşi scoate timid nasul de sub căciula monocromă a iernii, nu este doar anotimpul căruia i-a venit rândul să îşi joace rolul pe scena închiriată pe un an de un demiurg nevăzut, ci este mai degrabă o nouă viaţă pentru mine.

Am trăit un anotimp fără nume şi graniţe temporale, în care tot ce am reuşit să fac, demn de notat, a fost să mă ridic după fiecare căzătură, aşa mai târâş, mai pe brânci, convinsă că, ridicându-mă, voi cădea din nou. Dar m-am ridicat oricum. Orice anotimp mi-ar fi decorat zilele împiedicate, toate erau desprinse dintr-o iarnă oarbă, naufragiată într-un spaţiu atemporal.

Nu ştiu, poate că am travesat controversata criză de la mijlocul vieţii, poate doar m-am rătăcit în lume urmând îndeaproape indicaţiile trendurilor vremii, fără să le găsesc un loc în mine şi făcându-le loc în viaţa mea, dându-mă chiar pe mine la o parte. M-am privit pe dinafară şi dinăuntru şi nu mai găseam sensul acestui înveliş schimbător şi nici locul şi nici vocea. Şi după ce le-am găsit pe toate, pe jos – şi nici nu era de mirare, la cât de mult căzusesm – n-am ştiut ce să fac cu ele, nu-mi puteam reaminti de unde se desprinseseră, să le pot pune la loc sau dacă fuseseră vreodată doar ale mele.

Things will never be the same

 

© Raluca Barbu

 

Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene.

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Încă de când eram mică obişnuiam să reîmprospătez atmosfera în preajma unei schimbări. Îmi amintesc clar, când venea iarna (sau alt anotimp, dar în special când începea să ningă, cea mai dragă perioadă din an) schimbam tot ce aveam putere să mişc în cameră, mutam biroul cu vederea către geam, înlocuiam borcanul în care-mi ţineam ustensilele de scris, pictam ceva în ton cu momentul, toate astea de bucurie că de atunci încolo începea iarna, iar eu delimitam în acest fel două anotimpuri. De câte ori îmi aducea tata din “străinătate” haine, cărţi, culori, dulciuri sau ce altceva se obişnuieşte, rearanjam tot prin dulap şi sertare, aruncam tot ce mi se părea vechi şi fără folos şi le înlocuiam cu noile lucruşoare, pe care le puneam la loc de cinste, să simt cu adevărat că m-am înnoit. La fiecare început de an şcolar începeam un caiet pe care-l intitulam “Poezii dragi”, în care transcriam versurile cele mai drăgălaşe pe care le citeam. Nu aş fi putut face acest caiet în nicio altă perioadă, nu şi-ar fi avut rostul.

© Raluca Barbu

Când venea vacanţa de vară mă mutam în altă cameră, să dorm în alt pat. De ce aş fi dormit în acelaşi pat în care am dormit când mergeam la şcoală?… Când dădeau zăpezile sau înfloreau zarzării, în afară de înlocuitul hainelor groase cu cele subţiri şi invers, le probam pe toate, încercam să găsesc fiecare variantă de asortare, ca să-mi dau seama câte posibilităţi de ţinută aveam (oricum, făceam asta pentru că aveam doar câteva). Dar niciodată după aceea nu mai nimeream să le potrivesc la fel. Acestea se petreceau până maxim la vârsta de optsprezece ani. Atât îmi amintesc acum. După aceea nu mai ţin minte dacă am respectat ritualul sau nu îmi mai dau seama, însă ştiu că toate marile schimbări ce au urmat au fost încununate cu toată imaginaţia mea pusă în practică, astfel încât să simt cu adevărat că ceva s-a schimbat. Nu sunt pregătită acum să punctez aceste momente, însă vreau să spun că ceea ce schimbam în jurul meu, copil fiind, în exterior, nu şi-a păstrat ponderea. Acum evidenţiez totul prin ceea ce fac şi gândesc, prin atitudinea pe care-o adopt faţă de schimbare. Şi asta e o încercare mult mai grea.

În continuare mă influenţează ceea ce mă înconjoară şi asta nu cred că se va schimba vreodată. Simplul fapt că am pus aici o măsuţă şi un scaun şi sunt numai pentru mine, mă face să scriu mai des decât atunci când trebuia să improvizez ceva să am unde scrie, chiar dacă la prima vedere inspiraţia e cea care ar trebui să mă îndemne s-o fac. Cred că exemplul ăsta nu era dintre cele mai nimerite, însă este o dovadă vie că eu însămi provoc schimbări, ajut lucrurile să ia o altă întorsătură. Nu doar viaţa schimbă culoarea din ochii mei, o fac şi eu, prin decizii bune sau nu, iar atunci când se întâmplă, ajut tot universul meu sa fie gata de drum, să-mi înlesnească un alt început.

 

 

Iubire înseamnă acasă

 

© Raluca Barbu

Cu tărie cred că iubirile care ne consumă, care ne transformă, nu sunt cele adevărate. O iubire nu e cea care ne schimbă cursul vieţii, care ne răneşte şi ne vindecă, care ne sufocă şi ne aeriseşte, ci una care ne împlineşte, care accentuează viaţa din noi, care subliniază ceea ce suntem. O iubire ne ridică în ochii noştri, ne face puternici, simplifică înţelesurile şi înlesneşte răspunsurile, nu complică, nu tulbură, nu înjoseşte.

Pot fi şi sunt iubiri tragice, sfâşietoare, dar nu sunt cele care durează, sunt cele care ne învaţă ce vrem, cum vrem să le trăim pe cele ce vor veni. O iubire nu ne transformă în visul altcuiva, nu ne face părtaş la el. Ci e cea care luminează, ne împinge spre rostul nostru. Ştiu că iubire înseamnă linişte, înseamnă pace. E comunicarea dintre doi oameni care se completează, diferiţi fiind, e certitudinea că am ajuns acasă…

O iubire care rezistă nu e una care ne duce la extrem, care stoarce şi ultima picătură de viaţă din noi, care ne arde şi apoi ne îngheaţă zâmbetul. Toate aceste lucruri care nu definesc o dragoste sunt pasiuni, sunt instincte care se manifestă necontrolat din disperare, din dezechilibru şi din fericire le experimentăm cu toţii, ca să putem vedea dincolo de ele, dincolo de prăpastia în care suntem pe cale să cădem când nu mai găsim speranţă, când puterea e primul lucru pentru care ne rugăm, să putem îndura haosul.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram