Cartea, un nod rutier descâlcit de scriitor

 

© Raluca Barbu

În urmă cu mulți ani, mai mult de cincisprezece, când încă nici nu îndrăzneam să-mi imaginez că scrisul meu s-ar materializa vreodată într-o carte, inspirația pentru pagini adresate doar mie se năștea doar când zilele trăite meritau să fie păstrate în amintirea paginii. Însă deliciile unui text cu adevărat de impact pentru mine apăreau în urma pietrelor aruncate în oglinda apei. Așa îmi imaginam atunci viața, o întindere de apă adâncă în care îmi priveam reflexia, iar schimbările, pietrele lovind suprafața lucioasă și uniformă, mă forțau să-mi identific chipul printre zecile de cercuri concentrice. Le urmăream liniile perfecte înșirând cuvinte de jur împrejurul centrului, până când înlocuiam fiecare cerc cu rânduri ce mă oglindeau recompusă, nouă.

De când am devenit mamă, am părăsit spațiul acvatic pentru cel terestru, iar drumul îmi e noua oglindă. Mă închipui o călătoare către viitor. Poveștile mele sunt acum abrupte, uneori fără marcaje și, la intervale tot mai haotice, ajung în zone accidentate. Abia apuc să-mi mai trag sufletul. Pauzele mă așteaptă acum doar în pagină și cuvintele mi-au devenit vitale ca aerul. Revelațiile nu-mi mai încap în caiete secrete, se vor între coperți. Când drumul pare să se sfârșească, să nu-i mai pot intui continuarea și GPS-ul îmi repetă monoton “traseu inexistent”, reconfigurarea se manifestă invariabil într-o nouă carte.

Mă aflu acum în punctul acela de pe hartă, căruia i se spune nod rutier, doar că eu mi-l imaginez exact așa, înnodat, nu ca pe un mănunchi de drumuri care se întâlnesc și apoi merg fiecare în direcții diferite, ci încâlcit și fără ieșire. În privința denumirilor, căile de acces îmi par mult mai potrivite să descrie înaintarea mea de adult: intersecție, capăt de drum, acces interzis cu excepția riveranilor, serpentină, pantă, drum forestier, autostradă, cu indicații de genul limitei de viteză și depășirea interzisă. Ce e drept, nici apele nu-s mai puțin sugestive. Toate vin și toate duc undeva. Toate își poartă aventura în nume.

© Raluca BarbuSă pot reconfigura traseul, am o singură soluție: voi lua fiecare drum în parte, îmi voi reaminti de unde a pornit și unde speram eu să mă ducă. Le voi măsura distanțele în fraze și dificultatea rutelor în capitole noi. Asemenea rândurilor, le voi citi liniar, egal, cu viteza pulsului, până voi ajunge la ultima pagină a noului meu roman, iar nodul se va asemăna atunci cu cel complicat și sigur al alpiniștilor. Atunci mă voi afla deja la o altitudine considerabilă față de punctul acesta de pe hartă, pe care îl voi vedea cu alți ochi și oricum, va fi rămas demult în urmă.

 

 

Tu pe ce drumuri rătăceşti? Unde vrei să ajungi?

 

© Raluca Barbu

Drumuri. Iubesc drumurile. Dinspre şi către.

Drumurile îmi amintesc de perioade din viaţă în care eram cineva, apoi altcineva, mereu eu călătoare. Îmi amintesc de confruntările mele cu viaţa şi de paşii cu care am măsurat durerea sau fericirea, adunându-i în hărţi ale vârstelor trăite.

Drumuri către şcoală şi liceu, străbătute la pas, privindu-mi reflexia în vitrinele magazinelor, cu popasuri la librărie pentru un stilou nou sau un caiet în care să-mi scriu gândurile sau la cofetărie pentru o prăjitură Egreta. Drumul către bazin, îndurat cu atâta răbdare de dragul tatălui meu, în dimineţi întunecate de iarnă, cu câini vagabonzi ieşindu-mi în cale chiar înainte să ajung la antrenamente şi în după amiezi grăbite dinspre şcoală, cu ciudă faţă de copiii care se jucau în faţa blocului în timp ce eu urma să înot kilometri plictisiţi de craul, spate, fluture sau bras. Drumuri ţinute secret, neştiute de părinţi, furate nopţilor de vară în căutarea unui sărut şi a unei îmbrăţişări de băiat curios.

Drumul către Cluj, dinspre Piteşti, lung de 310 km cu maşina său dublu cu trenul, ocolind arcul carpatic pe la Piatra-Olt. Drumul către facultate, de pe Dorobanţilor până la BCU, tihnit cu troleul sau cu bătături când n-aveam bani de bilet. Drumuri către cele patru joburi corporatiste, cu pauze îndelungi în cafenele unde aveam masa mea preferată, unde îmi îngăduiam răgazuri în paginile lui Jeni Acterian, ale lui Grigore Băjenaru, Ion Minulescu, Gib Mihăescu şi Mihail Sebastian. Drumuri dinspre acele joburi, cu mintea încărcată de vocile şi atitudinile sutelor de oameni cu care interacţionasem peste zi, către weekenduri şi sărbători furate.

Drumuri planificate cu luni de zile în avans, către lumea largă, nesfârşită, către oameni a căror limbă îmi va fi mereu străină sau pe care, docil, am ajuns să o stăpânesc; către mări şi munţi ce au devenit decoruri ale paginilor tinereţii mele; către ţări îndepărtate care doream să-mi devină Acasă; şi către casa aceasta, care m-a chemat parcă dintotdeauna şi de pe terasa căreia cuvintele îmi curg în pagină cald şi domol precum sângele.

Cele mai multe au fost drumuri care s-au repetat de atâtea ori cât a fost suficient să pot ajunge într-unul care m-a dus mai departe, lăsând în urmă bucăţi de hartă tocită, greu descifrabilă, părăsindu-mă copil, adolescent, tânăr, adult.

Au urmat apoi drumuri în tandem cu copilul meu, împiedicate, ţopăite, alergate, fragile şi treptat stăpâne pe paşi şi definite ca direcţie. Am reînvăţat să merg de-a lungul acelor drumuri sau am reinventat scopul deplasării, fără să mai fie importantă destinaţia. De fapt, am început să oserv în ele frumuseţea de mă află în mişcare, de a nu rămâne pe loc şi aşa am ajuns să cred că viaţa trebuie întâmpinată mereu în acţiune, niciodată în aşteptare.

Ar fi demne de menţionat toate drumurile simbolice, care traversează anii precum ridurile ce-mi încadrează firav chipul, însă la ele mă voi gândi doar. Sunt mult prea abstracte să le dau acum o formă şi nici nu am starea necesară unei asemenea provocări. Vreau să ajung mai repede la drumul care îmi împrejmuieşte această vară coaptă. O altă vară.

© Raluca Barbu

E vorba de o potecă ce împarte pădurea în două, cu deal în stânga şi vale în dreapta, separandu-mi “a fost odată” de tot ce mă aşteaptă de acum înainte: urcare, coborâre, popas. E verde drumul meu şi mă întâmpină acum împlinit, după ce luni de zile mi-a fost uscat, trecut, incolor. Îmi bucură ochii cu brazi, urechile cu păsări soprane şi nările cu miresme de iarbă grasă, şoc şi tei. E un drum care nu mă duce nicăieri, doar mă întoarce mereu acasă. Mă plimbă prin mine şi paşii mei sunt gânduri greu de urcat, apoi lesne de coborât, ca şi când mergându-le, le iscodesc sensul, iar revenind acasă le pot da drumul înapoi în pădure, unde nimeni nu le mai are grija. Nici n-ar avea de ce să le-o aibă. Pornesc încărcată şi cu fiecare pas mă descarc de tot ce nu-i al meu, ajungând într-un final acasă doar cu mine, fără frici şi aşteptări. Drumul ăsta mă întroarce la mine. Eu sunt destinaţia, eu sunt călătoria, eu sunt popasul.

 

Vacanța se servește pe o insulă grecească

 

© Raluca Barbu

Zi luminoasă pe insula grecească, din zori în asfințit. Cât timp soarele și-a urmat eterna traiectorie, desenând cu aur un arc de cerc, orele mele pământești mi-au fost pline de culoare. Nuanțe de albastru nisipiu, azur, bleumarin, închideau cromatic bolta, unindu-se cu orizontul într-un contrast liniștitor. Verde copt și alb orbitor răcoreau tâmplele mării, făcându-mă să clipesc leneș. Desfătare.

Spuma de dantelă albă îmbrăca stâncile statornice și trupurile arămii în veștminte desuete. Picioare energice împiedicau valurile domoale să-și împlinească neobositul pepretuum mobile. Ochi nesătui se umpleau de peisaj marin, stâncos împădurit, păstrând pentru mai târziu secretul creației desăvârșite. Răcoarea fluidă îmi deschidea porii la umbra coniferelor seculare și mi-i răcorea cu albastru infinit sub pojghița permeabilă a întinderii de apă.

Om și natură se contopeau, cu origini comune și destine nescrise încă. Viața fragedă în mâini de copii frământa nisipul, modelandu-l în forme imprevizibile. Trupuri de femei își lăsau amprenta voluptoasă în malul neted, primitor. Tălpile ardeau pe nisipul de jaratic într-un dans fără echilibru. Pielea întisă sau îmbătrânită strălucea auriu printre raze translucide.

Avioanele aterizau pe aeroportul insular aducându-mi în dar muze, cu contradicții ce-mi adăugau noi puncte cardinale într-o busolă a timpului. Mă retrăgeam din preajma prietenilor, să-mi pot auzi gândurile, să le așez artizanal în decor, să îmi aduc astfel omagiile unei zile nemuritoare. Îmi aprindeam țigara și fumul îmi purta respirația prin atmosfera îmbibată de sare. Inspiram apoi aerul cu miresme, nuanțe și trăiri atât de limpezi, încât întreaga mea ființă devenea una cu tabloul viu.

Pluteam pe apă, oferindu-i soarelui chipul cu ochi mijiți de plăcere, în timp ce ascultam cu respirația întretăiată bătăile inimii mele și ecoul ei în lumea subacvatică. Înotam cum n-am făcut-o din vremea altei tinereți și mă lăsam parcă pradă unui ocean inițiatic.

M-am lăsat apoi purtată de serpentine, urcând și coborând printre livezi de măslini, salutând chiparoși neînduplecați și schimbându-mi albastrul ochilor cu rozul dafinilor sălbatici. Mi-am lăsat privirea să rătăcească dincolo de geamul mașinii, încercând să prind cu coada ochiului fiecare petec de mare ce se arăta de pe după vreo colină sau pui de munte.

Am traversat cătune uitate de vreme, cu case văruite în alb, străjuite de ficuși uriași, cu taverne unde bătrânii satului beau ouzo din pahare mici, ciobite și mănâncă pâine cu măsline, privind fără curiozitate parada turiștilor ce invadează de secole insula. Mă așteptam să-l văd pe Zorba, povestind zgomotos și gesticulând energic la una dintre mese.

Am încheiat rotund aceasta zi, urmând soarele către cealaltă parte a insulei, acolo unde seară de seară întinează albastrul-gri al orizontului cu roșu-sângeriu. Parcă abia atunci am expirat, după o zi în care respirația mi s-a confundat cu adierea domoală ce înfioară țărmul.

© Raluca Barbu

 

 

Răspunsul nu ne așteaptă niciodată în exterior

© Raluca Barbu

De un an de zile înaintez trimițându-mi gândurile către exterior, cerându-le să se întoarcă înapoi cu răspunsuri despre mine. Le formulez în cele mai mici detalii și le desenez aripi să poată străbate stratul gros de nesiguranță în care sunt înfășurată. Le eliberez în univers convinsă că este suficient de cuprinzator încât să se găsească în el și adevărul meu. Însă n-au găsit. Nu răspunsuri. Ci oameni. Iar oamenii nu sunt răspunsurile pe care le așteptam, ci alte întrebări care își au răspunsurile în mine.

Dinamica acestei înaintări prin timp și spațiu mă leagă de oameni, nu de evenimente, iar revelațiile niciodată nu se petrec independent. Ordinea mi se înfățișează acum printr-o înlănțuire reconfigurată de elemente. Oamenii creează evenimentele în urma cărora se nasc revelațiile și, în cele din urmă, schimbările. Am oameni, evenimente, revelații, schimbări și succesiunea lor naște un ciclu de încredere, care îmi asigură înaintarea și evoluția, de fiecare dată surprinzâdu-mă cu perspectiva care se deschide dinaintea mea.

De cele mai multe ori mă rătăcesc în proces, pierzând imaginea de ansamblu, ca de atâtea alte ori când uit ce m-a făcut să prefer un drum altuia. Uit chiar și ce răspunsuri căutam, mă las consumată de evenimente, influențată de oameni, însă, odată ce ciclul se închide, construind o nouă treaptă pentru pașii mei și lărgindu-mi astfel orizontul, oamenii cu care am interacționat mi se înfățișează drept binecuvântări fără de care evoluția mea nu s-ar fi petrecut. Îmi e la îndemână să îi văd pe ei răspunzători de schimbare și să am falsa certitudine că, dacă nu i-aș fi întâlnit, nimic cu adevărat remarcabil nu s-ar fi petrecut. Uneori și ei îmi împărtășesc convingerea, însă oricum aș privi faptele, eu însămi sunt, de fapt, cea care m-am întâmplat. Restul e decor. Iar forma, cea care își schimba într-adevăr înfățișarea și capacitatea, sunt eu.
© Raluca Barbu

Sunt umană și am tendințe arhaice de a căuta răspuns și vindecare în exterior, într-o entitate cu puteri supranaturale. N-am experimentat însă până acum acest soi de salvare, iar ideea de răsplată în ceruri sau de fericire asigurată în viața de apoi mi se pare un mit care și-a consumat amăgirea cu generațiile de dinaintea mea. Singura sursă de adevăr pe care o recunosc și căreia i-am experimentat autenticitatea s-a găsit întotdeauna în spiritul uman – inepuizabil, fascinant și loial posesorului.

Frumos și egal pornește întrebarea din mine, călătorește cale lungă contopindu-se cu fapte și suflete, ca într-un final, niciodată anticipat, să se întoarcă la mine, cu coordonate exacte către răspuns. Dintotdeauna s-a aflat în mine, răspunsul, însă de cele mai multe ori era mult prea greu de îndurat. Îmi place să îmi imaginez acest proces sub forma unei vânători de comori ce aparent mă rătăcește printre oameni și mă confundă cu decorul lor, dar care face găsirea răspunsului cu atât mai intensă și mai încărcată de experiență decât dacă m-aș fi crezut pe cuvânt de la bun început.

 

Întâlnirea scriitoarelor anonime

 

© Raluca Barbu

Se întâmplă întotdeauna, fără excepţie, să fiu luată prin surprindere de hazardul care mă aduce laolaltă cu oameni diferiti social şi profesional, însă atât de asemănători în spirit. Se iveşte ocazia sau evenimentul, iar cei vizaţi de pasiunea pentru scris, în cazul nostru, sunt atraşi ca de un magnet unii către alţii, pentru o experienţă nouă.

Evenimentul era Atelierul de Creative Writing, momentul se desfăşura seara trecută, iar cei implicaţi în fenomenul inexplicabil al atracţiei de care spuneam ajunseseră în acelaşi loc, cu aşteptări diferite, însă deschişi pentru orice era aşternut dinaintea lor. Am constatat că eram doar femei în cercul creativ, iar atmosfera de început aducea cu întâlnirile alcoolicilor anonimi. Eram doar câteva scriitoare anonime, fiecare cu povestea ei despre scris, iar destăinuirile noastre semănau perfect cu confesiunile celor ce încearcă să scape de viciul alcoolului – doar că noi ne mărturiseam motivele pentru care nu vom renunţa la scris.

“Bună seara. Mă numesc Povestitoare, scriu de când mă ştiu şi n-am de gând să abandonez vreodată acest meşteşug”. De şapte ori aceeaşi prezentare, în care numele, experienţa şi scopul scrisului difereau, însă în care dorinţa pentru exprimare era aceeaşi. Vreau să scriu un blog, vreau să-mi limpezesc gândurile, vreau să scriu despre oamenii din comunitatea mea, vreau să încep un nou roman, vreau să aflu cum să-mi provoc elevii să scrie, vreau să mă disciplinez şi să respect un program strict de scris, vreau să evoluez şi să învaţ cât mai multe despre procesul de scriere.

© Raluca Barbu

Nici eu nu ştiam la ce să mă aştept venind la atelier. Ştiam doar că voi descoperi ceva nou, iar Natalia (apropo, eşti o comoară), ca o mamă improvizată, ne-a scos din gândurile noastre, ne-a unit energiile, ne-a provocat să adoptăm personaje vitrege şi să le creştem ca fiind ale noastre. Le-am plimbat prin lumea largă, le-am confruntat cu temeri, pe care apoi le-au depăşit cu graţie şi ni s-au înfăţişat în final drept posibile şi complexe fiinţe pe care le-am putea găsi în preajma noastră sau chiar în noi însene.

Elementele cu adevărat fascinante au fost emoţiile ieşite la suprafaţă odată cu personajele proprii. Bănuiesc că de mult timp îşi căutau o cale de eliberare şi, constrânse fiind să fie exprimate într-un grup al scriitoarelor anonime, au profitat de oportunitate şi şi-au făcut apariţia în cel mai neaşteptat şi fascinant mod.

Vă îmbrăţişez cu drag şi vă doresc caligrafie nouă!

 

Citeşte-mi în cafea

 

© Raluca Barbu

În cana de cafea mi se adună o faună fantastică, cu animale din desene animate și păsări din filme de groază. Pisici cu atitudine de câini, cerbi salvatori și tauri bineintenționați stau și-mi păzesc casa, acolo sus lângă toartă. Balauri cu ochi pătrunzători ies din negura sufletului, de pe fundul cănii, și mă amenință prin simpla lor înfățișare, prevestind sumbru viitor.

Cărările-mi sunt întortocheate, cu sens unic sau interzis. Unele cu acces doar pentru riverani. Merg pe contrasens, să pot ajunge dincolo de casă, departe, pe peretele ceștii unde mă așteaptă aventura. Ochi curioși mă privesc ca pe un personaj, ca pe un one-woman-show. Nu vor să participe, nici să emită judecăți, vor doar să urmărească jocul meu de scenă. Le permit o doză domoală de voyeurism, pentru că, sincer, asta fac și eu de câteva săptămâni. Mă privesc, detașată parcă de mine, și mă fascinez cu fiecare rând scris și zi trăită.

Oameni noi apar de pretutindeni în cana mea, din contururi intuite doar de cititor, însă se materializează în realitate în carne și oase, surprinzându-mă cu cât de atent și-au ales momentul să mă regăsească. Existau latent în viața mea, dinainte să-și arate chipurile criptate în zațul de cafea, însă acum,  în acest context de vârtejuri ce-mi vântură părul și-mi animă dorințele, prezența lor a devenit imperios necesară. N-am știut-o și n-am cerut-o, dar, cum spuneam, viața nu uită niciodată să mă surprindă și îi sunt recunoscătoare încă odată.

Pe marginea cănii, acolo unde buzele mele au sorbit viitorul prevestit în cafea, se ridică turnuri de fortăreață, în spatele căreia îmi pot ține la adăpost trăirile, ca pe niște fenomene ale naturii care încă n-au forță suficientă să se dezlănțuie. Le încurajez timid, apoi le domolesc și le promit eliberare. Nu-mi sunt încă supuse, nu le pot încă domestici, însă îmi recunosc vocea când le rog să aibă răbdare cu mine și mă mai păsuie încă o zi. Și apoi încă una.

Apăs cu degetul mare în negrul eterogen al cănii și amprenta lăsată este o hartă fără legendă. Cititorul, probabil curios să afle evenimente viitoare, scormonește după înțelesuri printe formele indescifrabile ale destinului meu. Nu știu dacă e lizibil sau dacă există deja într-un univers paralel de unde cineva mi l-ar putea povesti la o cafea, însă mi se pare fascinant cum cafeaua pe care o beau mă poate cunoaște atât de bine:)

© Raluca Barbu

 

Viața nu uită să mă surprindă niciodată

 

© Raluca Barbu

 

Trăim în era descoperirii de sine și acesta pare să fie domeniul de maxim interes pentru toți înțelepții avizați sau aspiranți. Subiectul, atât de rumegat încă din antichitate, atinge astăzi cote maxime de definire, prin cele mai colorate forme de exprimare lingvistică, stilistică și fizică.

Omul acestui secol şi-a îndepărtat demult privirea dinspre religie. Nu o mai consideră leac atunci când suferă şi nici încurajare atunci când speranţa e pe cale să se stingă. A trecut vremea când îşi imagina viaţa de apoi drept răsplată pentru o existenţă trăită după litera bibliei şi nu mai crede că există cineva acolo, în înalturi, care îi urmăreşte fiecare pas, ghidându-l sau pedepsindu-l atunci când îşi pierde calea. Mă refer la omul tânăr, care nu mai serveşte de-a gata cutumele evului mediu şi la adultul echilibrat, social şi apt să-şi poarte de grijă.

Omul de astăzi a devenit realist şi, pentru că dovezile unei vieţi de apoi şi o răsplată în ceruri exista doar la nivel imaginar, niciodată dovedită, şi-a concentrat atenţia asupra sa. El, homo sapiens, trebuie să fie răspunsul. El există, gândeşte, posedă liberul arbitru, împlineşte ceea ce îşi doreşte şi ştie să ceară atunci când are nevoie. Nu mai aşteaptă o rezolvare divină când sufletul îi este greu, ci încearcă să găsească resurse concrete în fantastica lui voinţă de a trăi pentru a supravieţui. Se bazează pe cele două mâini pentru a-şi construi un loc al său pe lume, pe ambiţia sa, pentru a depăşi obstacole şi pe spiritul său pentru a-şi găsi fericirea.

© Raluca Barbu

Atât cât am reuşit să descopăr eu din filosofiile noii ere, am aflat multe variante tămăduitoare. Una spune că cel mai bun timp pentru a te simţi împlinit cu adevărat, este acum, iar singura persoană responsabilă pentru această realizare, eşti tu. E inutil să ai aşteptări din partea celorlaţi oameni, pentru că puterea stă în tine şi în energia pe care o transmiţi către univers. Cumva pedeapsa iadului din viitorul apropiat îţi este promisă prin prisma gândurilor tale: dacă eliberezi gânduri negative către acest univers, atunci ele se vor întoarce la tine însutit, la fel de negative şi ai toate şansele să suferi. În schimb, dacă te concentrezi cât poţi de tare şi îţi controlezi gândurile, menţinându-le pozitive, acelaşi univers, imparţial de altfel, îţi va împlini orice vis.

Gândurile, în locul rugăciunilor, sunt purtătoare de pedepse şi uşurare şi ele par a fi lama cu două tăişuri cu care trebuie să jonglăm în fiecare zi. Totul depinde de noi să tăiem urâtul şi neîmplinirea din viaţa noastră, dar cu grijă, să nu cumva să ne tăiem pe noi înşine, prin neglijenţa cu care invităm gândurile în mintea noastra.

Alta teorie spune că suferinţa, cândva dovada supremă a fericirii câştigate, este acum unica stare inutilă şi nenecesară pentru om. Acesta, cred alţii, s-a născut cu tot ce are nevoie pentru a fi fericit, iar suferinţa este nu doar o piedică în calea fericirii lui, dar şi o boală a sufletului. Există teorii care te pot feri de această boală sau mai bine zis proceduri elaborate, pe care, dacă le urmezi îndeaproape, vei ţine suferinţa la distanţă.

Prezentul, ca spaţiu temporal unic în care existăm, este unicul loc în care ar trebui să trăim, am aflat din alte surse. Nu în trecut, scormonind după amintiri ale unor vremuri stinse şi nici în viitor, după împliniri, pentru că nu ar avea, tot temporal vorbind, posibilitatea să împlinească acest prezent. Cu cât trăim mai mult în prezent, bucurându-ne de ceea ce ni se întâmplă acum, de ceea ce avem acum, fericirea noastră are şanse să existe cu adevărat, să ne răsplătească pentru formidabila forţă de meditaţie, de a ne fi păstrat aici şi de a nu ne fi rătăcit acolo.

© Raluca Barbu

Se spune că suntem responsabili pentru tot ce ni se întâmplă pe acest pământ, că suntem unicii capabili să ne provocăm durere şi că nimeni şi nimic nu are această putere asupra noastră. Suntem, in concluzie, propriii demoni şi îngeri care creează sau ne distrug destinul. Nicio altă fiinţă umană nu poate, intenţionat sau involuntar să ne facă rău sau bine. Cum vă sună toate astea?

Personal, căutându-mă pe mine de-a lungul timpului şi dorind să aflu răspunsuri cât mai credibile despre natura umană, am gustat din toate aceste poţiuni şi, cu toate acestea, confuzia mea persistă, deşi nu mă împiedică să experimentez autentice stări de împlinire şi pierdere în aceeaşi măsură. Aş putea lua câte puţin din fiecare, atât cât îmi convine, pentru a-mi asigura o doză de confort, însă toate acele reversuri ale medaliei, pe care aceste revoluţii spirituale le prevestesc, mă lasă în aceeaşi nesiguranţă în care trăiesc dintotdeauna. Ceritudinile mele se tranformă în ipoteze fragile în faţa lor, iar gândurile, care îmi populează permanent mintea îşi cresc coarne ameninţătoare.

Voi în ce vă găsiţi consolarea atunci când viaţa voastră derapează pe drumuri fără marcaje? În familie, copii, iubiţi, ţigări, alcool, filme, socializare excesivă, uitare? Ce vă readuce pe drumul bun şi vă reasigură că totul va fi bine până la urmă? Sfatul unui prieten bun, încrederea în voi, existenţa unui destin, energiile universului, meditaţia, terapia, natura, soarele, arta, creativitatea, cursurile de dezvoltare personală? Dacă toate par la locul lor, sunteţi siguri că aceea este ordinea în care trebuie să fie? Dacă le este deranjata presupusa ordine, sunteţi siguri că nu s-a întâmplat spre binele vostru? Vă întreb, pentru că aş vrea să aflu poate încă alte variante salvatoare, însă dezavantajul este că ar fi atât de personale, încât nu m-aş putea identifica cu ele.

© Raluca Barbu

Singurul lucru categoric pentru mine, care până acum nu s-a abătut de la a se întâmpla, a fost promptitudinea cu care viața nu a uitat niciodată să mă surprindă. Așa cum ea, viața, îmi dă drumul în văi, tot ea mă împinge spre culmi. N-a fost niciodată altfel pentru mine. E drept, uneori se ascunde de mine cu insistență, ca apoi, când încrederea mea în surprinderea ei începe să se șteargă, invariabil, apare la orizont mai frumoasă0 și mai generoasă ca până atunci. De obicei ia forma oamenilor pe care îi întâlnesc, cei cu care rezonez fără explicație, care par să aibă o vedere mai bună sau o vorbă mai clară ca a mea și atunci mă pot folosi de gura și ochii lor pentru a decoperi ceea ce eu, cu propriile dotări, nu eram în stare să o fac. Nu-i o religie, nici n-aș vrea să o tratez ca pe una. E doar credința mea că, deși ne naștem și murim singuri, atâta timp cât suntem în viață, suntem în permanență însoțiți.

Prezentul, gândurile, energia, meditația, rugăciunea și toate cursurile de dezvoltare personală, niciunele nu au efectul pe care îl poate avea un om, cu simpla lui umanitate asupra mea. După fiecare astfel de surprinderi, evoluez, mă transform într-o nouă ființă și pot parcurge apoi mii de kilometri de viață fără să îmi mai tune sau cel puțin fără să îmi mai pese că tună.

 

 

Vine. O simt. Primăvara

 

© Raluca Barbu

 

O variațiune de titluri pe aceeași temă universală, repetabilă, inepuizabilă.

Simt cum se apropie primăvara. Vine de undeva din adâncul pământului, din îndepărtarea cerească, din miezul ființei umane. Îi simt pulsul abia perceptibil cum ține un ritm doar intuit acum, dar care, în curând, îmi va inunda inima cu sânge proaspăt, cu viață nouă. O simt cum trezește ființa naturii la viață, cum îi reîntinerește pielea, cum acoperă uscăciunea lăsată în urmă de neglijenta iarnă, cu acuarele întinate în soare.

O simți nu doar în fragedul mugur sau în ascuțimea firului de iarbă abia mijit pe barba netunsă a răposatului anotimp, ci și în ciripitul eterogen ce animă pădurea, în graba zborului pe care aripile îl foșnesc parcă tot mai sprinten și în zumzetul care te însoțește mai nou în drum spre ziua ce te așteaptă încă de ieri. Ființe noi se nasc parcă din pământ, păstrându-i textura, din frunzele copacilor, etalându-și ținuta de un verde vioi și parcă din aer, aducând cu ele prospețime de deasupra lumii știute.

Se simte cum vine de departe, de cel puțin un an terestru și știi sigur că vine, pentru că aduce cu ea lumină. Deschide cu câteva tonuri albastrul cerului, griul norilor îl dizolvă în raze translucide de soare și adaugă pigment peste fiecare părticică de lume, pe care, așa zglobie, îți tot vine să o privești. Cumva totul părea uitat și trecut cu vederea, pentru că ochii ne erau avizi căutători de refugiu, de acoperiș, de confort creat de mâna omului pentru el însuși, ferit de natura despuiată de veștmânt. Însă acum, când primăverile din cele patru colțuri ale lumii și-au dat întâlnire în pădurea din fața lojei apartamentului nostru, tot ce le iese în cale se îmbibă în culoare și energie.

Și așa, cu toată această paradă pusă în scenă, parcă-ți vine să-ți lași ochii să cutreiere deasupra crengilor înmugurite și în adâncul pădurii, să îți încarce ființa cu prezent, iar simțurile să-ți fie trezite de fiorul noii vieți, precum mâinile ferme ale unui bărbat pot în sfârșit cuprinde trupul femeii iubite.

© Raluca Barbu

 

Terapie prin scris

Interesant cum titlul Terapie prin scris m-a ales pe mine, m-a făcut să-l pun în fruntea blogului şi-a aşteptat atâta vreme să îi găsesc un rost sau un motiv pentru avantajoasa lui poziţionare.

În ultimul timp scrisul a fost urechea care mi-a ascultat gândurile atunci când nu era nimeni în preajmă să mă audă, iar vocea nu mai avea
sens să articuleze rând pe rând definiţiile stărilor mele de spririt.

Foaia de hârtie sau pagina de pixeli nu m-au judecat niciodată, ci m-au invitat răbdătoare să le împărtăşesc, în fraze cât mai clare, mai detaliate, forfota interioară, înainte să mă asurzească. De multe ori am scăpat teafără pentru că foaia mi-a luat prin scris durerea şi a păstrat-o departe de mine, în caiete cu coperţi cartonate, colorate, uitate în cutii ale trecutului.

Scrisul, prin inexplicabilul fel în care ia fiinţă de câte ori ating cu buricele degetelor tastatura sau când peniţa începe să întineze elegant o coală albă, mi-a păstrat intacte cele mai sincere bucurii ale vieţii mele adulte. Sunt zeci de mii rânduri în care mi-am vărsat uimirea faţă de această lume fascinantă, în care am descris cu lumină cerul stăpânit de stele, cu galben nehotărât luna ce le însoţea, cu fir de cerneală albastrul adânc din fundal. Le pot reciti oricând, iar cerul, cu toţi pionii pe de tabla lui, îmi vor apărea dinaintea ochilor la fel ca atunci când le-am luat de pe cer, le-am modificat consistenţa şi le-am turnat în rezervorul stiloului meu.

Scrisul ascultă, ziceam. Şi aşa, de felul lui, este, pe lângă un bun ascultător, un martor al vieţii celui care îl scrie. Mă pot contrazice eu pe mine fără să-mi dau vreo şansă, însă nu ajung prea departe cu judecata, pentru că paginile cu inconfundabilul meu scris pledează în favoarea mea de fiecare dată. Dacă e scris, înseamnă că a fost gândit, simţit, aruncat în lume sau cyber-lume.

Scrisul (tot el) este, în mare parte, personajul principal în două din cărţile pe care le-am publicat. Vanitos din fire, se strecoară în pagină iniţial ca un musafir nepoftit şi sfârşeşte prin a fi ales frumoasa balului la care toate celelalte personaje se zgâiesc dizgraţios. Da, chiar ca Cenuşăreasa! Dispare când e balul în toi şi apoi se plânge că şi-a pierdut cerneala printre rânduri. Mă învinovăţeşte pe mine, mă şantajează până cedez şi scriu din nou despre el, exact cum fac acum. Poate aş fi avut altceva de scris astăzi, însă, dacă nu scriu despre el, apelează la conştiinţă şi mă torturează ca pe un delincvent, ca pe un hoţ de încălţăminte.

Avem o relaţie complicată, scrisul şi cu mine. Ne curtăm, ne respingem, ne reproşăm că nu suntem mereu la nevoie unul pentru celălalt, ne jurăm iubire veşnică, ca la scurt timp după să suferim o mică amnezie şi să pierdem sensul avut de fiecare în existenţa celuilalt. Insă, în general, cred că scrisul dă formă vieţii mele şi face asta de mai bine de 20 de ani. Tot ce s-a petrecut major în tot acest răstimp se regăseşte fidel în pagini datate. Nu cred să fi scăpat vreun sentiment trăit de mine de radiografia indiscretă a cuvintelor. Mă îndoiesc. În schimb, există dovezi clare ale unor perioade pe care nu mi le mai amintesc sau recunosc, pe care pagini ce-mi poartă caligrafia mi le înfățișează de parcă s-ar fi petrecut ieri.

Scrisul e memoria mea.

Ce este scrisul pentru tine?

 

 

 

Suntem consumatori de momente

 

© Raluca Barbu

Da, asta simt de multă vreme şi abia acum reuşesc să identific sentimentul aceasta de foame atât de greu de satisfăcut.

Aş vrea să generalizez foamea, să îi dau un caracter general, social, însă este atât de puternic prezentă în mine, încât chiorăitul maţelor mi-ar acoperi orice discurs la persoana întâi plural. Personal, consum zile la pachet, ofertă specială 5 în 1 (săptămâna de lucru) şi cheltui tot ce am, răbdare, dorinţe şi aşteptări nemăsurate pe cele 2 zile de final de săptămână, pe care le tratez ca fiind nesfârşite.

Câteodată reuşesc să consum literatură, aşa, între două coperţi, cu sentimente stârnite, cu păreri împărtăşite şi flash-uri memorabile din text, rătăcite de-a lungul săptămânilor post-lectură. Însă, de cele mai multe ori, consum articole, păreri, informaţii, recenzii, critici, toate de-odată, despre orice subiect se nimereşte să fie postările prietenilor mei pe Facebook, indiferent de autenticitate, veridicitate şi mai ales indiferent de conţinut. Informaţiile defilează prin faţa ochilor mei din zori şi până-n noapte, agăţându-se de privirea mea prin cele mai inovative tehnici de marketing online, offline, on-the-line. Tot ce fac este să dau click pe fiecare mănunchi de pixeli care rezonează cu curiozitatea mea şi, de ce să nu admit, cu fricile mele – uneori dau click gândindu-mă că, dincolo de titlul perfect îmbibat în SEO, aş putea găsi răspunsul la toată drama umanităţii şi, implicit la măruntele mele scenarii filosofice.

© Raluca Barbu

Consum marile realizări ale omenirii în aceeaşi măsură în care consum tragediile politice autohtone sau ultimele descoperiri despre reala sau conspirata încălzire globală (mai devreme Leonardo DiCaprio zicea că e reală:). Mă entuziasmez de un individ care a reprodus impecabil “Feeling good” al lui Buble la Vocea României în aceeaşi manieră în care aflu despre promoţia de săptămâna viitoare de la Lidl. Entuziasm domol şi măsurat pentru canapeaua colorată cu care mi-am decorat de curând livingul şi pentru amintirea unor vremuri dragi alături de nişte oameni dragi. Atenţia mi-e solicitată atât de constant, atât pentru fleacuri cât şi pentru lucruri potenţial valoroase, încât cred că mintea mea nu le mai poate trata diferentiat.

Mi-am pierdut consistenţa şi constanţa. Am uitat ce-mi doream să realizez, pentru că toate realizările, în general, ale oricui, despre orice, mi se par consumate cât sunt fierbinţi şi apoi uitate, de parcă nu s-ar fi întâmplat. La fel consum şi eu, acum, pe loc, şi mâine nu-mi voi mai aminti cu ce informaţii mi-am alimentat ziua. Un infinit de fapte, gânduri, revelaţii animă omul acestui prezent, iar el, multiplicat la nesfârşit vorbeşte despre dorinţele sale, aspiră la ele şi le săvârşeşte mai mult sau mai puţin cu succes, ca apoi să arunce înapoi în spaţiu feedback, sfaturi, metode, cum să şi cum să nu, cu imagini, grafice, video, audio, liste, link-uri către şi dinspre toţi cei asemenea lui, încât mi-e practic imposibil să nu ajung şi eu să am o părere despre tot şi despre nimic. Iar toate astea se petrec online.

Nu ştiu dacă există viaţă offline. Mă întreb cine o poate trăi după ce a fost cândva online. Da, am auzit de sabatical şi de retrageri din urban în rural tocmai pentru a pierde legătura cu viciosul wifi, însă nu mi-aş putea asuma aşa ceva decât pentru mine, nu şi pentru urmaşii mei. Eu trăiesc din vremea când online era de domeniul filmelor SF, însă acum sunt conectata în toate privinţele la acest secol, wireless, desigur.

Analizând cele de mai sus, constat că tot acest consumerism se petrece la nivelul minţii, nu la nivelul întregii fiinţe umane. Nici nu mă mir de cumplita cantitate de oboseală pe care o duc cu mine seară de seară către o odihnă idealizată şi atât de imposibil de asimilat.

© Raluca Barbu

Norocoasă cum sunt, am şansa de a mă întoarce în timp, la rădăcina acestui eu obosit şi obositor, acolo unde îşi are originea, în copilărie, atunci când abia mijisem ochii şi începeam să definesc rând pe rând fiecare stare, nevoie şi descoperire. Prin copilul meu, desigur, care tocmai a aflat ce înseamnă o silabă, existenţa mai multor limbi străine şi faptul că cifre sunt doar zece, îmi încetinesc ritmul haotic şi îi voi impune un tempo cu care să pot ţine pasul. Ar fi atât de neobişnuit să pot valsa această primăvară, fără ca muzica să mi-o ia înainte, lăsându-mi piruetele fără coloană sonoră. Îmi voi menţine atenţia câtre un singur lucru, pe rând, dând ocazia infinitelor voci ce se cer ascultate să vorbească doar celor ce au nevoie să le audă. La fel şi eu, voi scrie doar pentru cei ce-mi caută rândurile. Voi lăsa această primăvară să se înrudeasca încă odată cu primăvara lui Hemingway (“But you knew there would always be the spring, as you knew the river would flow again after it was frozen.”), iar eu, cu ochi, urechi, nas şi gură, mă voi gândi numai la ea. Pentru o vreme… Până când mă voi sătura, până mă voi odihni.

 

 

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram