Primăvara aceasta, care abia îşi scoate timid nasul de sub căciula monocromă a iernii, nu este doar anotimpul căruia i-a venit rândul să îşi joace rolul pe scena închiriată pe un an de un demiurg nevăzut, ci este mai degrabă o nouă viaţă pentru mine.
Am trăit un anotimp fără nume şi graniţe temporale, în care tot ce am reuşit să fac, demn de notat, a fost să mă ridic după fiecare căzătură, aşa mai târâş, mai pe brânci, convinsă că, ridicându-mă, voi cădea din nou. Dar m-am ridicat oricum. Orice anotimp mi-ar fi decorat zilele împiedicate, toate erau desprinse dintr-o iarnă oarbă, naufragiată într-un spaţiu atemporal.
Nu ştiu, poate că am travesat controversata criză de la mijlocul vieţii, poate doar m-am rătăcit în lume urmând îndeaproape indicaţiile trendurilor vremii, fără să le găsesc un loc în mine şi făcându-le loc în viaţa mea, dându-mă chiar pe mine la o parte. M-am privit pe dinafară şi dinăuntru şi nu mai găseam sensul acestui înveliş schimbător şi nici locul şi nici vocea. Şi după ce le-am găsit pe toate, pe jos – şi nici nu era de mirare, la cât de mult căzusesm – n-am ştiut ce să fac cu ele, nu-mi puteam reaminti de unde se desprinseseră, să le pot pune la loc sau dacă fuseseră vreodată doar ale mele.
Tot pe jos am găsit dorinţe niciodată exprimate în cuvinte sau forme descriptive ale imaginaţiei, aspiraţii retezate de la rădăcină şi plantate cu forţa în ciment proaspăt şi, cel mai grav, o identitate în străină de persoana mea. Se întâmplă, am auzit des, că oamenii cu greu ajung să se cunoască cu adevărat şi că această cunoaştere este cel mai greu lucru pe care îl au de făcut traversând aceste finite anotimpuri. Şi da, sunt de acord. Privind în urmă, nu rătăcirea a fost extenuantă, ci drumul neştiut al regăsirii.
Părea să nu aibă capăt, popas, răgaz, iar fărâma de răbdare pe care o mai aveam în mine, mi-o drămuiam ca pe ultima sticlă cu apă în deşert. Supranatural, exact atunci când decisesem că pentru mine anotimpul anonim va fi unic în toţi anii ce vor urma, exact în acelaşi fel în care Chuck Noris salvează omenirea în ultimul minut al filmului, chiar înainte ca meteoritul să distrugă pământul pe veci (poate că nu el era actorul vizat, dar sigur ar fi făcut faţă unui astfel de rol, în cazul în care nu era chiar meteoritul), am auzit primul tril şi am ştiut că era, fără îndoială, prima pasăre călătoare întoarsă doar pentru primăvara mea.
Nu dau fapte, nu dau nume, nici vise, nici exemple de deznădejdi, pentru că, sunt absolut sigură, toţi aţi simţit, poate nu doar odată, cât de greu este să fii om, câtă determinare îţi trebuie pentru a înfrunta viaţa. Ce pot da, încă odată, este verdictul că viaţa nu uită să surprindă niciodată.
Timid, primăvara îşi dezgoleşte cu graţie frumoasele rotunjimi, iar eu o urmăresc neruşinată de la fereasta mea cea largă, cu vedere la pădurea care de acum este martora uimirii mele zilnice. Stau în fotoliul meu cel verde, îmi golesc capul de imaginea blocurilor gri, îmi destup urechile de rumoarea unui oraş grăbit şi privesc, prin ochelarii mei cei noi, capătul drumului, cel care m-a adus direct în propriile-mi braţe. Urmăresc cum griul prinde culoare, cum întinderea cerului se animează, cum pădurea devine acasă pentru atâtea vietăţi şi cum viaţa mea se conturează chiar mai bine decât o proiectasem eu în anonimul anotimp mai sus menţionat.
Tot ce mi-am dorit a fost spaţiul meu şi al familiei mele, dreptul de a fi aşa cum nici nu îndrăznisem să mă imaginez şi răgazul de a contempla această schimbare de peisaj. Am primit în schimb bonus prieteni noi, care habar nu au câtă fericire îmi aduc (o sa le o spun oricum) şi care ridică această primăvară la rangul de anotimp favorit!
Ce pot să mai spun, în sfânta Zi a Fericirii, decât că vă doresc să cuprindeţi cu sufletul măcar atâta fericire câtă respir eu chiar acum!
