M-aş putea trezi în fiecare dimineaţă lângă tine, cu ochii abia mijiţi, cuprinzând suprafaţa de un verde opac a pădurii noastre. De abia începe ziua şi, din secunda în care privirea desluşeşte întreg peisajul, cu ajutorul unor schimbătoare dioptrii, orice rămăşiţă de gând necurat sau coşmar ascuns în adâncurile nopţii se dizolvă treptat în natură vie.
Aş putea sta în fiecare dimineaţă pe terasa noastră, privind drept în ochi pădurea, pătrunzând-o cu auzul şi mirosul, împrumutând de la ea o doză zilnică de perfecţiune. Aş putea închide ochii, să o aud şi să o simt ca şi când ar fi o entitate atotcuprinzătoare, cu care mă contopesc, în care mă risipesc precum parfumul pe pielea unui personaj de roman interbelic. Aş asculta nesfârşita improvizaţie de triluri şi aş încerca să cunosc pe nume fiecare fiinţă înaripată a pădurii, doar pentru amuzamentul de a le ştii caraghioasele denumiri.
Aş putea lua micul dejun împreună cu voioasa mea fetiţă exact aici, zi de zi. Aş împărtăşi cu ea ceasul dimineţii şi armonia acestui loc pentru care nu încetez să fiu recunoscătoare. Aş privi-o câte o oră-odată cum însufleţeşte jucăriile pentru un nou episod, al cărui scenariu îl scrie pe loc. I-aş privi conturul trupului tânăr pe fondul verde uniform al pădurii noastre. Zilnic.
Aş face tot ce mi-aş propune şi aş atinge orice ţel în cursul zilei, doar pentru a mă asigura că la finalul ei mă voi întoarce aici, în acest univers în afara căruia nu aş mai putea trăi. Aş putea fi atât de fericită toată viaţa. Aş putea vorbi despre fericirea mea în toate cârţile pe care le voi mai scrie, detaliind într-un milion de cuvinte cât de surprinzătoare este viaţa, cât de dulce poate fi când încetezi să te mai lupţi cu ea şi cu tine însuţi. Le-aş reciti la răstimpuri de ani, când mi s-ar întâmpla să uit de mine şi de pădurea mea, rătăcită în ipotetice şi probabile labirinturi existenţiale. Ar fi reamintirea acestei zile cea care m-ar readuce la liman, oricât de departe de tărâmul verdelui m-as afla. Ar fi un raspuns în plus la întrebarea de ce ne aflam aici, cu cea mai simpla explicaţie: pentru că frumuseţea şi fericirea ne aparţin şi ne sunt dedicate – trebuie doar să ne dăm drumul, să curgem odată cu zorile, să respirăm amurgul şi să ne hrănim cu miezul zilelor.
