Răspunsul nu ne așteaptă niciodată în exterior

De un an de zile înaintez trimițându-mi gândurile către exterior, cerându-le să se întoarcă înapoi cu răspunsuri despre mine. Le formulez în cele mai mici detalii și le desenez aripi să poată străbate stratul gros de nesiguranță în care sunt înfășurată. Le eliberez în univers convinsă că este suficient de cuprinzator încât să se găsească în el și adevărul meu. Însă n-au găsit. Nu răspunsuri. Ci oameni. Iar oamenii nu sunt răspunsurile pe care le așteptam, ci alte întrebări care își au răspunsurile în mine.

Dinamica acestei înaintări prin timp și spațiu mă leagă de oameni, nu de evenimente, iar revelațiile niciodată nu se petrec independent. Ordinea mi se înfățișează acum printr-o înlănțuire reconfigurată de elemente. Oamenii creează evenimentele în urma cărora se nasc revelațiile și, în cele din urmă, schimbările. Am oameni, evenimente, revelații, schimbări și succesiunea lor naște un ciclu de încredere, care îmi asigură înaintarea și evoluția, de fiecare dată surprinzâdu-mă cu perspectiva care se deschide dinaintea mea.

De cele mai multe ori mă rătăcesc în proces, pierzând imaginea de ansamblu, ca de atâtea alte ori când uit ce m-a făcut să prefer un drum altuia. Uit chiar și ce răspunsuri căutam, mă las consumată de evenimente, influențată de oameni, însă, odată ce ciclul se închide, construind o nouă treaptă pentru pașii mei și lărgindu-mi astfel orizontul, oamenii cu care am interacționat mi se înfățișează drept binecuvântări fără de care evoluția mea nu s-ar fi petrecut. Îmi e la îndemână să îi văd pe ei răspunzători de schimbare și să am falsa certitudine că, dacă nu i-aș fi întâlnit, nimic cu adevărat remarcabil nu s-ar fi petrecut. Uneori și ei îmi împărtășesc convingerea, însă oricum aș privi faptele, eu însămi sunt, de fapt, cea care m-am întâmplat. Restul e decor. Iar forma, cea care își schimba într-adevăr înfățișarea și capacitatea, sunt eu.

Sunt umană și am tendințe arhaice de a căuta răspuns și vindecare în exterior, într-o entitate cu puteri supranaturale. N-am experimentat însă până acum acest soi de salvare, iar ideea de răsplată în ceruri sau de fericire asigurată în viața de apoi mi se pare un mit care și-a consumat amăgirea cu generațiile de dinaintea mea. Singura sursă de adevăr pe care o recunosc și căreia i-am experimentat autenticitatea s-a găsit întotdeauna în spiritul uman – inepuizabil, fascinant și loial posesorului.

Frumos și egal pornește întrebarea din mine, călătorește cale lungă contopindu-se cu fapte și suflete, ca într-un final, niciodată anticipat, să se întoarcă la mine, cu coordonate exacte către răspuns. Dintotdeauna s-a aflat în mine, răspunsul, însă de cele mai multe ori era mult prea greu de îndurat. Îmi place să îmi imaginez acest proces sub forma unei vânători de comori ce aparent mă rătăcește printre oameni și mă confundă cu decorul lor, dar care face găsirea răspunsului cu atât mai intensă și mai încărcată de experiență decât dacă m-aș fi crezut pe cuvânt de la bun început.