Conjugarea timpului la prezent

 

Raluca Barbu

Negrăbit este timpul în tic-tac-ul său. Măsurat, egal, uniform își trece vremea peste tot ce este viu. Nu grăbește soarele spre apus pentru a-i face un favor nopții și a-i îngădui mai multe ore de întuneric; nu suflă frunzele din coafura pădurilor mai lent pentru a amâna inevitabilul îngheț. Nu bate la ușa nimănui pentru a-i aduce vești din viitor – fiecare și-l află atunci când timpul își va fi trecut vremea peste ce a fost, iar tic-tac-ul ajunge deasupra fiecărui acum. Și se întâmplă la fel la nesfârșit, egal, măsurat, negrăbit.

Acum. Acum apune soarele, acum vine vara, acum e deja anul viitor.

 

Acolo zace o parte din suferința noastră – în speranța sau mai degrabă iluzia că, dacă am da timpul înapoi, am putea fi fericiți sau dacă viitorul ar începe mai devreme, tristețea și-ar găsi sfârșitul și am putea trăi cu adevărat. Practic nu reușim să o facem deplin niciodată, pentru că mereu suntem ocupați să ne imaginăm o altă viață decât cea care se petrece acum. Nu suntem aici, suntem plecați în variante închipuite ale existenței noastre; în combinații ale trecutului care, prin metode misterioase, ne-ar fi adus într-un altfel de prezent, evident glorios, nu ca acesta ce se desfășoară acum; în infinite posibilități ale viitorului care, tot prin căi enigmatice, ne-ar duce pe culmile unei vieți magnifice, cât mai departe de acest prezent incomplet.

Ne aflăm pe parcursul unei călătorii, însă, în mod constant și paradoxal, ne dorin fie să o luăm de la capăt și să facem totul altfel, fie să aflăm destinația și să ne tragem răsuflarea. Dar noi știm. Le știm pe toate. Suntem înțelepți. Știm că timpul nu se grăbește, că nu poate fi dat înapoi. Știm că trecutul s-a sfârșit, iar viitorul încă nu a început. Elementar. Cu toate acestea, fugim în continuare de chipul din oglindă, amânând să-l iubim până într-un viitor în care va fi mai tânăr, mai suplu, mai încrezător; fugim de ce avem pentru a ne imagina posesiuni care nu se știe dacă ne vor aparține vreodată; fugim de viața pe care o putem, realmente, trăi acum, pentru a ne păstra pentru o alta, mai satisfăcătoare decât cea reală – și pe bună dreptate: imaginația nu are limite.

Nu spun nimic nou. Reformulez idei vechi, vechi pentru omenire. Îmi pun astfel ordine în propriile gânduri, convingându-mă cu același efort de acest adevăr: exist doar acum. Eu din trecut sunt pură imaginație, la fel și eu din viitor. Ireala. Eu, cea adevărată, nu cea pe care ți-o amintești de la vreo petrecere sau cea pe care-ți imaginezi că o vei întâlni la o cafea săptămâna viitoare, eu reală, scriu cu laptopul în brațe într-un fotoliu, în timp ce cărți împrumutate de la bibliotecă și o cană de cafea așteaptă pe măsuța de alături. Bradul de Crăciun, pe care-l văd cu coada ochiului în timp ce tastez, este proaspăt împodobit, în parte cu ornamente dintr-o viață pe care am trăit-o demult și cu altele care au împodobit brazi din trecutul unor oameni pe care nu-i voi cunoaște vreodată. Dincolo de fereasta prin care ziua luminează interiorul acestei case care acum se numește acasă pentru mine, domnește o iarnă  senină peste un oraș dintr-o tară atât de îndepărtată încât nici chiar vasta mea imaginație nu a știut să o închipuie în viitorul meu.

Datorită marilor intersecții și micilor cotituri din drumul meu am ajuns, sper suficient de devreme, la concluzia că nu voi știi niciodată ce e mai bine pentru mine, cu atât mai puțin pentru alții, că în fiecare clipă voi fi cea mai bună variantă a mea, mereu mă voi afla exact unde trebuie și întotdeauna voi avea doar ce am nevoie. Acoladele ce încep cu dacă și poate le păstrez pentru textele literare pe care încă îmi doresc să le scriu. Așadar dorința mea pentru acest apus de an este să fiu recunoscătoare pentru fiecare acum, pentru că niciun atunci nu va fi vreodată mai bun pentru mine.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: