Cuvinte suite în cârca altor cuvinte,
Mâzgălite peste caligrafiate,
Roșii și verzi, împărțite de semafoarele punctuației,
Despărțite de barierele cratimelor,
Adunate de bunăvoința cuprinzatoarelor paragrafe.
Cuvinte sonore pe care, citindu-le cu gândul,
Lovesc metronomul timpului trecut.
Cuvinte orbitoare care, privindu-le,
Te aruncă în versiuni infinite ale viitorului.
Cuvinte mici, ascuțite, stringente
Precum mușcătura pofticioasă dintr-o căpșună coaptă.
Cuvinte calde, moi,
Pe care îți poți rezema capul și adormi în voie.
Foarte rar scriu poezii, poate una la cinci ani. Majoritatea au rimă albă și, poate cu excepția uneia despre bradul de Crăciun, toate sunt despre scris. Da, scriu poezii despre scris. Este de departe subiectul meu preferat. Dacă ar fi să descriu fluxul gandirii mele de-a lungul unei zile, îmi imaginez cum culeg cuvinte de-a lungul orelor într-un ghem de fraze nesfârșite. Știu, apogeul ăsta de toamnă mă face să mă gândesc la lână, andrele și pături călduroase. De cele mai multe ori instinctul mă împinge să le ordonez în paragrafe îndesate, apoi în pagini numerotate și, câteodată, între coperți. Alteori mă simt mai indulgentă si vreau să le văd lejere, tolănite în versuri necenzurate de rimă. Presimt că asta s-a întâmplat și acum cinci ani când am scris poezia de mai sus, doar că era primăvară, iar rima era verde, nu albă.
P.S. Câteva cuvinte culese de-a lungul săptămânii dintr-un plic venit de peste un ocean și câteva granițe.
