Infuzie de natură

Sunt crescută la oraş, însă dependenţa de natură mi-a fost administrată în doze mici sau mari, superficiale sau consistente, de către ambii părinţi, pe parcursul întregii copilării. Nu m-am gândit niciodată la natură ca fiind o dependenţă până să termin facultatea, pentru că natura mă aştepta imediat după ce clopoţelul anunţa sfârşitul fiecărui semestru. Vacanţa a însemnat mereu evadare în natură, iarna la munte, vara la mare. La fel, concediile care au înlocuit (insuficient, ce e drept) vacanţele, au fost şi sunt motiv de evadare către orice colţ de natură, fie ea autohtonă sau solicitantă de paşaport.

Nici nu mi-am dat seama până de curând, când m-am trezit poftind cu jind la o gură de natură, având în vedere că în ultimii ani natura mi-a fost mai casă decât casa. Da, maternitatea poate face un astfel de lucru unei mame, abandonând-o parcurilor şi uitând-o în ele anotimpuri întregi. Recentele şi interminabilele ploi au trezit în mine devoratoarea de natură şi au instigat-o la revoltă. Pereţii, covoarele şi din ce în ce mai imensul LCD nu prea pot concura cu formele de relief scăldate într-o imensă şi aerisită atmosferă. Clima asta tot mai nehotărâtă cred că poartă vina intermitenţei cu care pot uita de mine sub cerul liber, însă tot după mofturile ei trebuie să mă ghidez mereu, fie că dependenţa este conştientă, fie că îmi roade pe ascuns virtutea răbdării.           Pe masură ce ziua se apropie de finalul orelor de lucru, iar săptămâna îşi târăşte ultimul apus către zânele Sâmbătă şi Duminică, încep să vizualizez unde ne-ar sta mai bine paşii, mie şi sufleţelului buclat. Variantele, deşi limitate în cursul săptămânii la parcuri, se extind în weekend către păduri, lacuri, munţi, dealuri sau oraşe surori. Şi dacă vremea are bunul simţ să-şi păstreze frustrările pentru ea, lăsând orăşenii să părăsească temporar împrejurimile familiare, orice destinaţie devine câştigătoare în detrimentul confortului urban.

Săptămâna trecută am avut revelaţia naturii provocatoare de dependenţă, când mă plimbam pe o potecă de munte îmblânzit, urmărindu-mi cu mândrie şi justificată admiraţie copilul cum inspectează curios fiecare mugur de brad sau gândăcel aterizat întâmplător pe bluziţă. O priveliste 100% natural-umană, natura umană descoperind mama natură. Brazi zgarie-nori şi un omuleţ caraghios privindu-i fascinat, întrebând în răstimp de ce se suie furnicuţele pe ei sau de ce fluturaşii nu stau să-i putem mângâia. Dacă până acum căutam natura pentru propriile mele nevoi şi tânjiri, acum o doresc nespus mai mult pentru spectacolul pe care un copil, lăsat în voia lui în mijlocul ei, îl oferă de la primul contact cu o potecuţă de munte sau cu un val liniştit la malul mării.

Probabil asta este singura dependenţă pe care nu mi-o reneg, pe care chiar o alimentez cu imaginaţie liberă şi planuri de viitor scăldat sub cer clar de vară. Îmi amintesc perfect de o senzaţie interesantă pe care o trăiam des când eram fumătoare, când, în timp ce fumam o ţigară, simţeam nevoia să îmi mai aprind încă una.  Acelaşi sentiment l-am avut weekend-ul trecut în timp ce sub picioare aveam pămîntul, în nări miros de brad, în ochi verde. M-aş fi multiplicat de câteva ori să îmi pot mări capacitatea de a inspira aerul, de a cuprinde cu privirea întreaga scenă şi de a o duce cu mine, să pot reveni la ea de câte ori aş închide ochii.

O ştiu deja de câţiva ani, dar îmi place să mă gândesc adesea la faptul că a fi mamă readuce în prim plan propria copilărie. De aceea consider natura un catalizator perfect pentru contopirea noastră, a mea cu copilăria, a fiicei mele cu natura, a naturii cu ziua noastră care devine astfel perfectă.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: