Dependent de lectură

 

© Raluca Barbu

Sunt într-o goană continuă după timp, pauze, minute petrecute între cărţi. Orice călătorie implică un interval temporal care permite lectura. Fiecare pauză de masă este un moment oportun pentru a-mi rezema cartea de tavă şi de a-mi servi prânzul cu garnitură bogată în literatură. Autobuzul transcende mijlocului de transport în comun de câte ori mă despart mai mult de cinci staţii de cea unde trebuie să cobor, pentru că devine o invitaţie directă să-mi deschid cartea şi să parcurg cât mai multe pagini/km. Demult a încetat să mă mai deranjeze aşteptatul în gări, staţii, aeroporturi, cabinete medicale, pentru că aşteptarea-mi permite să mai iau o gură de aer literar.

Ce-mi determină această perpetuă intenţie este un instinct inexplicabil până acum. Se manifestă cu aceleaşi simptome de câte ori mă găsesc singură într-o cafenea sau restaurant. Mi se pare cel mai firesc lucru de făcut, să citesc în timp ce beau o cafea sau aştept o prietenă. Nu m-am gândit niciodată ce anume îmi provoacă această sete de a citi. Ştiu doar că de fiecare dată când nu-mi fac loc pentru cărţi, mă simt vinovată şi am senzaţia că timpul trece incriminator pe lângă mine. Dincolo de a-mi pune mintea în mişcare, de a o ţine alertă pentru toate lucrurile pe care vreau să le transmit, cititul este un antrenament al cuvintelor şi al ideilor din care se nasc propriile mele cuvinte şi idei. Este decorul potrivit pentru cunoaştere, este însăşi dovada că-mi accept ignoranţa. Este cel mai prolific anturaj pentru aspiratiile mele, atunci când lumea din jurul meu refuză să mă înveţe ceva nou, ba din contră, îşi poartă cea mai superficială dintre măşti.

Lectura este o oază la care pot ajunge de fiecare dată când deschid o carte şi singurul obstacol către ea este protectoarea copertă. Este mai degrabă o pauză decât un refugiu, pentru că viaţa mea este într-adevăr plină şi senină. Daca aş avea nevoie de un alt scenariu, cu siguranţă m-aş retrage într-o sală de cinema, pentru că un film se explică pe sine, se derulează înaintea ochilor mei fără niciun efort din partea mea.

Privind lectura din prisma copilăriei mele, mă întreb, fără prefăcută curiozitate, cum de am ajuns să am astfel de preocupări, cum de am răspuns unei chemări care nu are nimic în comun cu sportul?! N-am fost un copil studios, un elev model sau premiant care-şi făcea mereu temele şi citea în plus faţă de bibliografia obligatorie. Pe vremea aceea, nu numai că nu citeam, însă nu aveam nici cea mai vagă intenţie să fac aşa ceva.

La un moment dat, de-a lungul anilor, am început să citesc din proprie iniţiativă. Îmi place să spun că lectura m-a chemat la tablă abia atunci când am fost pregătită. Din momentul în care am început să citesc cu adevărat, să iau notiţe, să copiez citate, am început şi să scriu. Nu ştiu în ce măsură scrisul meu îmi reflectă lecturile sau dacă o fac, însă în mod cert au fost o reacţie la ideile pe care le-am citit în rândurile altora. Simpla existenţă a cărţilor era cea mai convingătoare încurajare pentru a mă exprima, era declaraţia cea mai bine argumentată că am dreptul să scriu ceea ce simt şi că mărturia mea este la fel de îndreptăţită şi de valoroasă ca a oricărui alt scriitor.

© Raluca Barbu

Uneori mi se întâmplă să citesc ceva ce am gândit la rândul meu sau chiar am scris înainte de a intra în mintea vreunui scriitor. Este o minune şi un blestem. Se sparge balonul de săpun când aflu că nu sunt prima să descopar acea idee, că ea exista deja acolo, între miliardele de pagini, mult înainte ca eu să fi învăţat să citesc – minune pentru că îmi validează în mod indirect asemanarea cu oamenii pe care îi apreciez. Este un marcaj explicit pe drumul meu în ţara cuvintelor încă nescrise.

Experienţa mea de cititor m-a învăţat un lucru pe care încă îl fac cu toata dăruirea: dacă descopăr cumva un autor care a scris parcă numai pentru mine, îmi dedic toată atenţia operei lui, până la ultima frază.

Întreaga mărturie de mai sus a fost scrisă cu aproximativ şapte ani în urmă, timp în care foarte multe s-au schimbat în viaţa mea, însă nu şi dependenţa de lectură. De aceea am şi lăsat textul neschimbat, pentru că încă este valabil pentru mine, indiferent de vârstă.

 

 

Confruntare cu excesul de cuvinte

 

© Raluca Barbu

Sunt consumatoare de cuvinte și devorată de ele în același timp.

Am obosit să alerg după cuvinte, să le caut cu pixul, cu tastatura, cu ochii. De câte ori le permit, îmi invadează mintea și timpul. Le citesc și parcă lumea întreagă este făcută din ele: castele, oceane și constelații născute din cuvinte care vor atenția mea. Neapărat. Un infinit de cuvinte reprodus la infinit

Câteodată este atât de apăsător să trăiesc într-o lume în care totul se rezumă la cuvinte, cu atât mai greu pentru mine, cu cât doar de ele mă pot folosi atunci când scriu. Cuvintele nu sunt fidele, sunt peste tot, la îndemâna oricui, în slujba oricărui subiect, faptă sau om. Mă doare să le văd irosite în contexte frivole, în afirmații inutile, așa cum mă încântă să le descopăr în fraze atât de fantastic imaginate, de parcă n-ar fi menite să fie citite sau rostite, ci doar inhalate.

De când deschid ochii dimineața și până când sunt prea obosiți să mai cuprindă în privirea lor încă o noțiune, de orice fel, cuvintele împânzesc întreaga mea lume, iar ochii și mintea mea sunt cele mai expuse lor. Vorbesc cuvinte, aud cuvinte spuse, cântate, șoptite, strigate și uneori mimate. Citesc cuvinte, gândesc în cuvinte, îmi imaginez cuvinte reprezentate de lucruri. Fac schimb de cuvinte când lucrez sau negociez orice. Ating cuvintele de pe ambalajul alimentelor, cântăresc cuvinte când analizez gânduri și, destul de des, desconsider oameni pe seama cuvintelor pe care le aleg în exprimare.

N-am cum să-mi închid ochii, să nu mai văd cuvinte scrise, pentru că orice văd, nescris fiind, are o denumire, o definiție, o istorie. Și toate acestea se fac cunoscute tot prin cuvinte. Mintea, o moară care funcționează cu cuvinte pe post de combustibil, vrea uneori o pauza, cel puțin mintea mea asta îmi cere.

Însă, paradoxal, dacă tot sunt suprasaturată de armatele de litere care își tot schimbă poziția pentru a forma alte și alte cuvinte, miliarde de înțelesuri în zeci de limbi, doar de ele mă pot folosi pentru a mă exprima. Sunt blocată într-un cerc vicios în care am ajuns datorită cuvintelor și din care pot ieși doar dacă le voi folosi cu îndemânare.

Enjoy the silence!

 

The book thief – sau cartea care a salvat hoțul

După două filme despre ororile sclaviei (The butler & 12 years a slave), 2014 ne îngăduie o lărgire a paletei de sentimente controversate, aducându-ne aminte despre ororile celui de-al II-lea război mondial. De data aceasta despre umanitatea nemților. A celor care au suferit la un loc cu națiille stigmate asuprirea unui Führer atotdistrugător.

Deși decorul amintește perfect despre vremurile în care scopul suprem al omului era supraviețuirea, iar visele se țineau ascunse adânc într-o cămăruță intimă încuiată cu grilaj, zăvor și lacăt, niciodată pe buze sau în cuvinte ușor de interceptat, The book thief este de fapt un omagiu adus omului și locului pe care îl sfințește cu propriul lui spirit.

the-book-thief-756499l
Liesel, o fetiță dată spre adopție de către o mamă care nu mai făcea față greutăților, duce cu ea în necunoscut durerea de a fi fost abandonată, groaza de a-și fi văzut fratele murind și dorința de a evada dintr-un scenariu impus. O familie de nemți fără copii, primind o alocație lunară, își asigură supraviețuirea adoptând fetița, cu tot cu spirirul ei. Un băiat blond, cu ambiții atletice într-o lume în care performanța putea să existe doar în slujba armatei naziste, își joacă rolul vieții și al morții pe strada care începuse de curând să poarte pașii lui Liesel către o aventură încă nescrisă.

Cititul, o haină demodată pentru generaţia actuală

Pornind de la ideea că oamenii au în general aceleaşi nevoi şi dorinţe (mă refer la cele de pe la mijlocul piramidei lui Maslow), întotdeauna am crezut că în aceeaşi categorie intră şi nevoia de a citi. Constatările pe care le-am făcut recent în jurul meu şi care m-au determinat să îmi revizuiesc atitudinea faţă de oameni şi lectură sunt, aşa cum nu m-aş fi aşteptat, diferite de ce am gândit eu toată viaţa. Un lucru pe care îl credeam unanim valabil a devenit fără preaviz doar o variantă a unei teorii cu multe variabile în practică.

Cititul înseamnă pentru mine a învăţa ceva nou sau a-mi reaminti ceva ce am uitat; a mă informa despre lumea înconjurătoare; a petrece timpii morţi, transformându-i astfel în ceva util; a evada din prezent într-o lume paralelă sau fictivă; a descoperi natura umană aşa cum a fost văzută în secolele trecute şi cum a evoluat; şi mai presus de toate, a mă descoperi pe mine prin filtrul cuvintelor, poveştilor şi experienţelor altora. Cititul mi s-a părut mereu un instrument fără de care n-aş putea face nimic din toate astea. Şi am presupus că oamenii în general îşi doresc să cunoască, să înveţe, să descopere, exact aşa cum îmi doresc eu. Însă m-am înşelat.

Discutam cu câteva studente şi, aducând în discuţie cărţile pe care vreau să le citesc, pe care vreau să le cumpar sau să le împrumut de la bibliotecă şi pe care urmează să le citesc în concediu, pe plajă, au ieşit la iveală câteva păreri contrariante vizavi de preocupările mele caduce. Au început să scotocească în memorie ultima carte pe care au cititi-o, demult, cu ani în urmă, o carte pe care probabil au fost obligate să o citească la şcoala sau în primii ani de facultate. Nu-şi aminteau cu nostalgie acea lectură, ci mai degrabă cu incomoditatea

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram