Bacalaureatul şi luna plină

 

 

De ceva vreme mă gândesc la luna mea din Piteşti, cea din dormitorul meu. Luna aceea era în stare să scoată din mine o paradă de cuvinte deloc modeste la adresa ei însăşi, prin stiloul meu. Mă scotea pe pervazul ferestrei de câte ori era plină în toiul verii. Uneori reuşea să o scoată şi pe buna mea prietenă, P. , să-şi arate cârlionţii pe geam, să mi se alăture în adoraţia lunatică. Nicio întâlnire cu luna aceea nu scăpa de fumul cultural al ţigărilor More, cele lungi, maro, subţiri, feminine, clandestine, eliberat nopţii. Recunosc, acum aş fuma una, măcar aşa, de dulce amintire, în cinstea luminoasei mele adolescenţe.

Nu ştiu cum sunt acum fetele de 18 ani sau cum erau pe vremea când eu eu şi P. ne găseam în preajma majoratului, dar noi, în nopţile verii dintre absolvirea liceului şi examenul la facultate, obişnuiam să îmbinăm studiul cu plăcutul. Pervazul ferestrei mele din Piteşti, alt Piteşti decât cel de azi, ne era martor, ne ştia ritualul. De cum se întuneca, ne asculta cum recitam Voiculescu, Stănescu, Eminescu şi cum P. îmi servea pe scurt şi pe înţelesul meu Preda. Literatura română părea să fie cea mai potrivită pentru serile ce ne apropiau una câte una de studenţie.

Chiar şi petrecerile ni se păreau propice recapitulării materiei pentru bacalaureat. Îmi vine în minte o petrecere în vecini, în C13+B2, unde simboliştii francezi au rămas în istorie – a mea şi a P.-ei, desigur. Alcoolul nu avea putere să ne scoată din mood-ul studiu, din contră, înlesnea oratorilor din noi o dulce incursiune în lumea simţurilor traduse prin vers. Nu reuşeam să ne ţinem bine echilibrul, însă puteam lejer dezvălui intențiile literare ale lui Baudelaire, cu maiestrie de virtuoz, cu voce tare, deranjând cupluri timide ce căutau un loc retras pentru intimitate.

Să tot fie 18 ani de atunci şi nici amintirea verii de după bacalaureat, nici luna aceasta călătoare nu şi-au pierdut intensitatea. Poate că paharul de vin roşu mi-a deschis mai tare apetitul pentru descrieri juvenile ale lunii adolescenţei mele, poate doar, în plinătatea ei, luna mi-a luminat trecător un capitol care pentru totdeauna va fi înrudit cu orice lună, de pe orice cer. În orice caz, noroc, P..

 

 

Things will never be the same

 

© Raluca Barbu

 

Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene.

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Încă de când eram mică obişnuiam să reîmprospătez atmosfera în preajma unei schimbări. Îmi amintesc clar, când venea iarna (sau alt anotimp, dar în special când începea să ningă, cea mai dragă perioadă din an) schimbam tot ce aveam putere să mişc în cameră, mutam biroul cu vederea către geam, înlocuiam borcanul în care-mi ţineam ustensilele de scris, pictam ceva în ton cu momentul, toate astea de bucurie că de atunci încolo începea iarna, iar eu delimitam în acest fel două anotimpuri. De câte ori îmi aducea tata din “străinătate” haine, cărţi, culori, dulciuri sau ce altceva se obişnuieşte, rearanjam tot prin dulap şi sertare, aruncam tot ce mi se părea vechi şi fără folos şi le înlocuiam cu noile lucruşoare, pe care le puneam la loc de cinste, să simt cu adevărat că m-am înnoit. La fiecare început de an şcolar începeam un caiet pe care-l intitulam “Poezii dragi”, în care transcriam versurile cele mai drăgălaşe pe care le citeam. Nu aş fi putut face acest caiet în nicio altă perioadă, nu şi-ar fi avut rostul.

© Raluca Barbu

Când venea vacanţa de vară mă mutam în altă cameră, să dorm în alt pat. De ce aş fi dormit în acelaşi pat în care am dormit când mergeam la şcoală?… Când dădeau zăpezile sau înfloreau zarzării, în afară de înlocuitul hainelor groase cu cele subţiri şi invers, le probam pe toate, încercam să găsesc fiecare variantă de asortare, ca să-mi dau seama câte posibilităţi de ţinută aveam (oricum, făceam asta pentru că aveam doar câteva). Dar niciodată după aceea nu mai nimeream să le potrivesc la fel. Acestea se petreceau până maxim la vârsta de optsprezece ani. Atât îmi amintesc acum. După aceea nu mai ţin minte dacă am respectat ritualul sau nu îmi mai dau seama, însă ştiu că toate marile schimbări ce au urmat au fost încununate cu toată imaginaţia mea pusă în practică, astfel încât să simt cu adevărat că ceva s-a schimbat. Nu sunt pregătită acum să punctez aceste momente, însă vreau să spun că ceea ce schimbam în jurul meu, copil fiind, în exterior, nu şi-a păstrat ponderea. Acum evidenţiez totul prin ceea ce fac şi gândesc, prin atitudinea pe care-o adopt faţă de schimbare. Şi asta e o încercare mult mai grea.

În continuare mă influenţează ceea ce mă înconjoară şi asta nu cred că se va schimba vreodată. Simplul fapt că am pus aici o măsuţă şi un scaun şi sunt numai pentru mine, mă face să scriu mai des decât atunci când trebuia să improvizez ceva să am unde scrie, chiar dacă la prima vedere inspiraţia e cea care ar trebui să mă îndemne s-o fac. Cred că exemplul ăsta nu era dintre cele mai nimerite, însă este o dovadă vie că eu însămi provoc schimbări, ajut lucrurile să ia o altă întorsătură. Nu doar viaţa schimbă culoarea din ochii mei, o fac şi eu, prin decizii bune sau nu, iar atunci când se întâmplă, ajut tot universul meu sa fie gata de drum, să-mi înlesnească un alt început.

 

 

Crăciunul este o amintire din copilărie

© Raluca Barbu

Încă mai am capacitatea să transform o noapte de decembrie într-o amintire din copilărie… Da, amintirile crăciunoase şi geroase, împodobite cu beteală şi globuri, cu miros de scorţişoară, cu noapte albă în spatele geamurilor aburite, sigur vin din copilărie şi, chiar dacă se petrec de-a lungul unei vieţi pline, îşi au originea tot în sufletelul acela de copil care am fost odată. Numai un copil poate simţi diferit o astfel de noapte, găsindu-i alte semnificaţii în afară de coordonatele temporale.

Beau pe îndelete un pahar cu vin roşu, dulce, în timp ce prin faţa ochilor îmi trec nenumărate seri de iarnă care seamănă cu aceasta sau poate doar aşa vreau eu să mi le amintesc. Indiferent care ar vrea relitatea să fie, eu sunt pe dedesubt aceeaşi care am fost acum 25 de ani şi orice aş face nu pot scăpa de mine. Voi zambi şi voi mustăci de fiecare dată când îl voi auzi în fundal pe Bobby Helms cântând Jingle Bells, cu clipocit familiar de clopoţei vioi însoţindu-l la fel de fiecare dată. An de an voi petrecere ore întregi adunate privind bradul de Crăciun, de parcă simpla lui prezenţă mi-ar da energie şi tot ce trebuie să fac este să cuprind cu privirea tot verdele şi toată lumina pentru a mă umple de ea.

Facebook, binecuvântare și blestem

S-au spus și se vor mai spune multe despre Facebook, ba de bine, ba de rău, așa că voi face și eu întocmai, că să nu dezechilibrez karma rețelei de socializare. S-a zis ba că dăunează vieții personale și însingurează, ba că poate fi util la networking, că este un mare consumator de timp sau un real instrument social. În mare parte sunt de acord cu toate aprecierile și acuzele demostrate, însă mă mențin la părerea mea, destul de încăpătoare de altfel, cum că Facebook-ul înseamnă pentru fiecare altceva.

Pentru mine FB a însemnat de la bun început exact ceea ce intenționa să fie, anume o aplicație care să înlesnească socializarea și comunicarea. Și exact asta a făcut, la o scară mult mai extinsș decât mă așteptam. A prescurtat multe trasee pentru mine, mi-a adus aproape familia înstrăinată, prietenii vechi sau proaspeți și o bună bucată din trecutul meu.

Să tot fie vreo cinci ani de când folosesc Facebook și până acum nu m-am simțit trădată în vreun fel. Mi-a dat ce i-am cerut, am fost autodidactă și am încercat să țin pasul cu toată ingineria setărilor de securitate și confidențialitate, am investit suficient timp în relația noastră  încât să mă poată surprinde destul de des cu mici atenții sentimentale.

Natura – perfecţiunea unei trăiri

Iarbă, cer, nori care-şi plimbă fugar privirea deasupra mea, mânaţi de un vânt pe care eu nu-l simt decât urmărind dârele lăsate de nori pe întinderea asta de cruditate. Pârâu de munte care-şi are povestea lui şi care mă convinge că mijlocul ăsta de lume e plin de viaţă, că nicidecum nu e singur, că nu se simte părăsit. Nici nu ar avea cum, cu mine, aici, observându-l atât de atent.

E ziua perfectă pentru că ajung din nou la esenţă, pentru că nu-mi trebuie cuvinte de care să mă leg, sau trecut în care să mă regăsesc ca să pot aduce ceva nou creaţiei mele. Sunt simple senzaţii care mă pun faţă în faţă cu viaţa, ce n-are nicio legătură cu oamenii, cu pădurea şi pârâul care nu-mi povestesc nimic, doar mă acompaniază şi mă îndeamnă să le simt pulsul.

The Perks of Being a Wallflower – Incursiune în adolescenţă

Am fost norocoasă vara asta să mă împotmolesc în muzică bună şi parcă pentru prima dată, muzica a venit la pachet cu un film bun. Din când în când dau peste un film proaspat, cum este cel de faţă, însă tot mai des dau de filme vechi cărora abia acum le descopăr coloana sonoră ca fiind condimentul definitoriu.

Mereu am crezut despre mine că posed atenţie distributivă şi că e puţin probabil să-mi scape detalii, mai ales când vine vorba de cinema. Constat însă că am fost surdă până acum, lipsindu-mi abilitatea de a trăi filmul dincolo de imagine, mesaj, interpretare. N-am avut urechi să ascult în timp ce deja vedeam. Astfel, printr-o deducţie logică, atenţia distributivă pare a fi unul dintre acele lucruri care se îmbunătăţesc cu vârsta şi am în acest caz un motiv bun să mă bucur că îmbătrânesc (deocamdată este singurul motiv).

the-perks-of-being-a-wallflower

Am aşteptat ceva vreme până să-mi fac curaj să văd acest film, tocmai pentru că îl presimţeam cu o puternică încărcătură emoţională. Şi exact aşa a fost. M-a purtat prin toată adolescenţa şi mi-a amintit de dramatismul acela autentic, original, pe care îl purtam ca pe un parfum scump. Orice îmi trecea prin cap trebuia analizat la modul cel mai serios, orice gând ducea fie direct fie cu serpentine ocolitoare la viitoarea mea viaţă studenţească, amintirile se judecau după regula scrisului (dacă meritau să fie scrise, însemna că fuseseră speciale), timpul se petrecea alături de prieteni până la refuz, până nu ne mai suportam mutrele, chiulul de la ore era ca o pauză prelungită să putem fuma contemplativ, iar muzica era mai presus de orice.

I’m gonna get dressed for another Roxette concert

R*O*X*E*T*T*E

              În 2012 se împlinesc 21 de ani de când am ascultat pentru prima dată R*o*x*e*t*t*e. Eram în vacanţa de vară la Alba-Iulia şi prietena mea Anca, asculta pe repeat Joyride. A fost pentru prima dată când cunoscusem pe cineva care era foarte bine informat în ceea ce priveşte topurile muzicale, formaţiile la modă şi îmi puneam pentru prima dată problema unei opini vis-à-vis de această formă de artă. R*o*x*e*t*t*e mi-a picurat direct în sânge drogul notelor din portativ şi de atunci nu m-am mai putut lăsa de el. Sunt dependentă şi mândră de asta. Muzica are încă o mare importanţă în viaţa mea, se asortează cu întâmplarile pe care le trăiesc şi fiecare melodie dragă este un fel de index al anilor care trec. Se întâmplă să nu-mi amintesc ce am făcut în vreo vară tânără, dar muzica nu se înşeală niciodată şi îmi descrie în detaliu ce fel de noapte era când am adormit în sacul de dormit pe plajă la Costineşti, ascunzându-mă de lume şi pierzându-mă printre stelele orbitoare.

                Revoluţia trecuse de doi ani şi lumea muzicală inundase Romania pe toate căile existente pe atunci, radio şi TV. A fost probabil perioada cea mai bogată cultural pentru adolescenţi, pentru că toţi aderaseră la un gen muzical şi făceau parte din marea gaşcă a iubiotorilor de muzică. Era ceea ce ne definea pe vremea aceea, ce ne împărtea în rockeri sau depeche-ari, ne făcea rivali sau ne apropia. Era intriga la care apelam dacă era nevoie să ne dovedim fideliatea de fan. Toţi prietenii pe care i-am avut în acei ani mi i-am apropiat datorită muzicii. Nu era niciunul indiferent şi neinplicat. Fiecare aveam o pasiune muzicală şi asta însemna că ştiam tot ce se putea afla despre formaţia respectivă, toţi eram nişte apostoli ai genului, iar intensitatea dăruirii noastre indica cât de mult meritam să ne numim fani. Nu-mi amintesc să fi fost vreunul din noi fără capăt de afiş, dar dacă cumva se nimerea să ni se alăture vreunul, era un fel de ucenic dornic să devină unul dintre noi, altfel nu avea ce căuta în trupa noastră.

Raluca Barbu, 

              Toţi aveam vestimentaţie adecvată, pentru că nu aş putea-o numi uniformă. Toţi aveam un stil propriu şi luam ce ni se potrivea mai bine din exemplul starului. Nu ne lipseau gecile de blugi care erau la modă atunci şi pe care fiecare ne puneam insigne reprezentative. Eu ştiu că pe lângă acestea aveam scris pe spate R*o*x*e*t*t*e şi aproape toţi blugii pe care îi purtam erau colorat brodaţi cu acelaşi nume. Îl purtam cu mândrie şi seriozitate. Mă definea şi vorbea deschis despre mine că eram implicată în ceva valoros. Nicidecum nu aveam de gând să ascund asta. Ideea era ca toată lumea să ştie şi fericirea cea mai mare am simţit-o din momentul în care ceilalţi (inclusiv cei pe care nu îi cunoșteam dar frecventau aceleaşi locuri de întâlnire) au început să-mi spună R*o*x*e*t*t*e.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram