Feminitate şi şuetă

 

© Raluca Barbu

A fi norocoasă intră în CV-ul meu uman, chiar dacă uneori am impresia că alerg după noroc vânturând un lasou ameninţător în urma lui şi adeseori capturându-l cu forţa. Deseori când soarta face casă bună cu mine mă întreb dacă am fost într-adevăr norocoasă sau doar perseverentă.

Aleg întotdeauna să mă consider norocoasă, pentru că, în urmă cu 35 de ani, tatăl meu m-a binecuvântat cu această urare şi, de fiecare dată când norocul mă priveşte drept în ochi, îmi amintesc de rândurile pe care mi le dedicase pe când aveam doar un an. E mai plină de farmec această variantă şi mă apropie de copilul tatălui meu. Perseverenţa presupune multă muncă, convingere şi încredere obositoare, iar relatările despre înfruntarea obstacolelor nu sunt niciodată coborâte din rândurile unei poveşti ci mai degrabă dintr-un volum de selfhelp. Parcă mai degrabă îţi vine să crezi o poveste;)

Feminitate şi şuetă, două cuvinte care îmi plac deopotrivă, mai întâi pentru că par a fi compuse din note muzicale, nu din litere, apoi pentru că merg perfect împreună şi, cel mai important, pentru că au devenit atât de rare încât sunt de-a dreptul preţioase. Apoi, în combinaţie cu urarea cu care mă mândream mai devreme, iată un motiv în plus să mă simt atât de norocoasă, tocmai pentru că sunt femeie.

Petrecerile sunt muzele mele

 

© Raluca Barbu

Fără excepţie, petrecerile sunt primele pe lista literară a muzelor mele. Nu a existat niciuna pe care să o trăiesc fără să am impulsul câtorva fraze înţelepte sau cel puţin revelatorii. Indiferent de amploarea lor, nuntă sau pijama party, le-am tratat pe toate la fel: muze deghizate.

De cele mai multe ori socoteam alcoolul ca fiind elementul de transfer între buna dispoziţie şi descoperirea vreunui adevăr pitit în decor, însă weekendul trecut am aflat, cu limpezimea câtorva shoot-uri de Jagar, că oamenii sunt cei care deschid uşa, ca muza să poată intra, precum o sărbătorită în toiul unei petreceri surpriză.

Oamenii îşi poartă hainele ca pe o definiţie a ceea ce vor să însemne, îşi spun ideile prin cuvintele care găsesc cel mai rapid calea de ieşire, însă ceea ce reprezintă pentru alţi oameni, nu pot ascunde sau demnonstra –  doar ceilalţi pot cunoaşte însemnătatea lor şi de foarte multe ori fără să fie conştienţi de ea.

Petrecerea de sâmbătă, marca D’Avantage, cu întreaga listă de to-do-uri PR-iste bifată cu brio, a fost un cadou neaşteptat pentru mine, tocmai pentru că nu petrecerea în sine mi-a fost muză de data asta, ci toţi oamenii de acolo, de care mă leagă un an întreg de viaţă, concentrat şi, fără exagerare, preţios. Fiecare în parte şi toţi deodată mi-au apărut exact aşa cum sunt: oameni pentru care sunt recunoscătoare că i-am întâlnit, de la care am învăţat multe despre comunicare, despre mine şi despre întâmplările neîntâmplătoare.

Muza petrecerii cu pricina a fost îngăduitoare cu mine şi şi-a păstrat efectul până dimineaţă, iar acum, amestecată cu aromă de cafea, îmi permite să retrăiesc o seară şi un an prin prisma amintirilor ce mă leagă de prieteni dragi, ca de o altă parte din mine. Întotdeauna am fost un om al oamenilor – fie că mi-au fost oglinzi sau ferestre (permit inginerilor să pună sub semnul întrebării utilizarea conjunctiei fie în exemplul de mai sus), viaţa mea a depins de ei ca de limba română, iar oamenii care m-au înconjurat tot anul lui 2013, m-au îmbogăţit cu cel puţin doi prieteni dragi, cu abilitatea de a scrie despre orice subiect cu lejeritatea cu care scriu acum, cu momente memorabile trans-europene înzăpezite fără preaviz (revin asupra subiectului cu un text dedicat) şi cu o experienţă profesională de care mă folosesc în fiecare zi.

Îmi întăresc astfel înrederea în petreceri şi credinţa în muze, prin încă o seară a revelaţiilor trăite literar. Mii de mulţumiri Raluca, Calin, Dan, Marius, Sonia, Andreea. La mulţi ani!

 

 

The book thief – sau cartea care a salvat hoțul

După două filme despre ororile sclaviei (The butler & 12 years a slave), 2014 ne îngăduie o lărgire a paletei de sentimente controversate, aducându-ne aminte despre ororile celui de-al II-lea război mondial. De data aceasta despre umanitatea nemților. A celor care au suferit la un loc cu națiille stigmate asuprirea unui Führer atotdistrugător.

Deși decorul amintește perfect despre vremurile în care scopul suprem al omului era supraviețuirea, iar visele se țineau ascunse adânc într-o cămăruță intimă încuiată cu grilaj, zăvor și lacăt, niciodată pe buze sau în cuvinte ușor de interceptat, The book thief este de fapt un omagiu adus omului și locului pe care îl sfințește cu propriul lui spirit.

the-book-thief-756499l
Liesel, o fetiță dată spre adopție de către o mamă care nu mai făcea față greutăților, duce cu ea în necunoscut durerea de a fi fost abandonată, groaza de a-și fi văzut fratele murind și dorința de a evada dintr-un scenariu impus. O familie de nemți fără copii, primind o alocație lunară, își asigură supraviețuirea adoptând fetița, cu tot cu spirirul ei. Un băiat blond, cu ambiții atletice într-o lume în care performanța putea să existe doar în slujba armatei naziste, își joacă rolul vieții și al morții pe strada care începuse de curând să poarte pașii lui Liesel către o aventură încă nescrisă.

Secrete, natură, magie și legi ale atracției

Bine ați venit în Gradina secretă.

“În fiecare secol, încă de la începutul lumii, au fost descoperite lucruri minunate.”                 ” La început, lumea a refuzat să creadă că un lucru nou şi ciudat poate fi făcut, apoi au început să spere că poate fi făcut, apoi este făcut şi toată lumea se întreabă de ce nu s-a făcut cu secole în urmă. Unul dintre lucrurile noi pe care oamenii au început să le afle în ultimul secol a fost că gândurile, doar gândurile simple, sunt la fel de puternice ca și bateriile electrice – la fel de bune precum e soarele și la fel de rele ca otrava. Să laşi un gând trist sau rău să-ţi intre în minte este la fel de periculos cum ai lăsa un microb să-ţi intre în corp.”

“Magia lucrează cel mai bine atunci când lucrezi tu însuţi.”

Toți alegem să credem în ceva la un moment dat. În copilărie suntem influențați de alegerile părinților, tindem să ne încredem (sau să ne temem) în aceleași sisteme de valori sau credințe și, dacă la un moment dat experimentăm o trezire spirituală, fiecare după nevoile și aspirațiile propii, abia atunci putem vorbi despre o anume credință. Trebuie să existe mai întâi o alegere ca apoi să avem o credință.

Analiza rece/fierbinte a societăţii noastre – Partea I

Ah, de când așteptam să scriu despre asta… despre societatea contemporană, așa cum este, înveșmântată în marketing, iluzii și stereotipuri, precum o prostituată versată. Nici nu-i de mirare că devenim noi înșine niște produse, rezultate de succes ale unui procedeu de modificare socială. Am trecut demult de stadiul de cobai, pentru că ne-am însușit toate experimentele de laborator și acum le numim într-un cuvânt viață. Îmi cer scuze față de cei care se cred neatinși de bolile societății noastre, eu însă îmi recunosc fără menajamente slăbiciunea, viciul.

De dimineața până seara reușesc de cele mai multe ori să trăiesc zile artificiale, zile în care aproape tot ce fac nu are legătură cu mine sau cu nevoile mele reale, ci îndeplinesc un ritual impus subliminal de tot ce mă înconjoară.

Dependențele din zilele noastre sunt mai numeroase ca pe vremea părinților noștri. Teoretic ne referim la vicii când vine vorba de alcool, tutun sau droguri, însă lista rămâne mereu deschisă și, cu fiecare generație ajunsă la vârsta adultă, mai adaugăm câteva, proaspete, abia provocate de mecanismul acesta indestructibil care este media. Căci până la urmă la asta se rezumă boala incurabilă a societății noastre, la dependențe multiple provocate și întreținute cu picătura chinezeasca de către o mass-media haotică, bolnavă.

Before midnight, watch the sunrise, kiss the sunset

Nu puteam să las să treacă pe lângă mine ultima parte a sensibilei trilogii fără să dau cinemaului ce merită, apreciere și elogii. În cazul de față vreau să i le ofer pe toate, în primul rând pentru că nu m-a dezamăgit și apoi pentru că n-a fost previzibilă. De obicei sequel-urile lasă de dorit și, cele mai multe dintre ele, se împotmolesc în gloria primei părți.

Auzind de premiera Before midnight, cu câteva luni în urmă, mă simțeam de parcă cineva îmi făcea un cadou neașteptat, fără să fie Crăciunul. Am îmbrățișat nerăbdătoare cadoul, ideea de a mă revedea cu Jesse și Celine, sperând să-mi satisfac curiozitatea: au rămas împreună sau au consumat încă o noapte de amor înainte de a-și vedea din nou de propriul drum?

Astfel promise răspunsurile la întrebări, am purces a-mi reîmprospăta memoria cu răsărituri și apusuri, ca să curgă frumos povestea prin simțuri, să nu fie inoportunata de lapsusuri din primele două părți. Mi-am alocat deci timp suficient pentru aceasta aventură și m-am întors în timp în 1995, când povestea transeuropeană mi s-a înfipt în suflet definitiv, transformandu-se într-o referință de care m-am folosit în repetate rânduri.

photo (2)

A fost ca și când am urmărit pentru prima dată  răsăritul, pentru că nimic din ce am revăzut nu rezona cu amintirile mele. De obicei îmi plac senzațiile acestea, îmi confirmă cumva că filmul își merită aplauzele, dacă la distanță de 18 ani încă reușește să surprindă. Însă surpriza era alta, am băgat eu de seamă, anume că acum 18 ani eram o puștoaică de vreo 16-17 ani care din tot filmul reținuse dulcegăriile: doi străini se cunosc pe tren, se plimbă apoi sub cupola metropolitană a Vienei, când se lasă noaptea se iubesc clandestin în parcul rozelor, după ce consumă o sticlă de vin rosu; se despart a doua zi cu gândul că se vor revedea peste o jumătate de an, cu inimi fragile de îndrăgostiți.

Facebook, binecuvântare și blestem

S-au spus și se vor mai spune multe despre Facebook, ba de bine, ba de rău, așa că voi face și eu întocmai, că să nu dezechilibrez karma rețelei de socializare. S-a zis ba că dăunează vieții personale și însingurează, ba că poate fi util la networking, că este un mare consumator de timp sau un real instrument social. În mare parte sunt de acord cu toate aprecierile și acuzele demostrate, însă mă mențin la părerea mea, destul de încăpătoare de altfel, cum că Facebook-ul înseamnă pentru fiecare altceva.

Pentru mine FB a însemnat de la bun început exact ceea ce intenționa să fie, anume o aplicație care să înlesnească socializarea și comunicarea. Și exact asta a făcut, la o scară mult mai extinsș decât mă așteptam. A prescurtat multe trasee pentru mine, mi-a adus aproape familia înstrăinată, prietenii vechi sau proaspeți și o bună bucată din trecutul meu.

Să tot fie vreo cinci ani de când folosesc Facebook și până acum nu m-am simțit trădată în vreun fel. Mi-a dat ce i-am cerut, am fost autodidactă și am încercat să țin pasul cu toată ingineria setărilor de securitate și confidențialitate, am investit suficient timp în relația noastră  încât să mă poată surprinde destul de des cu mici atenții sentimentale.

Mi-e dor să primesc o scrisoare. În plic. Cu timbru. În poştă.

Da, mi-e realmente dor să scriu o scrisoare. De mână. Cu caligrafie îngrijită, cu aranjare în pagină şi numerotare în colţ dreapta sus; să aleg cu grijă foile, să estimez lungimea ei, să o scriu pe nerăsuflate şi apoi să merg nerăbdătoare la poştă; să o azvârl în cutie ca pe un bumerang care se va  reîntoarce la mine cu gândurile destinatarului, artistic încrustate pe ambele părţi. Şi de aşteptarea aceea incontrolabilă mi-e dor. Oare a ajuns, oare a citit-o deja, oare cât de multă bucurie i-am oferit prin rândurile mele?

Mi-e dor de scrisul meu, aşa cum rar mai am ocazia să îl practic, să îl critic pentru p-urile impersonale şi s-urile împrumutate de la o prietenă din copilărie. Da, de când mi s-a făcut dor de scrisoare în toată splendoarea ei retro/vintage, am fost constatat că scrisul meu a devenit rigid şi colţuros, de parcă peniţa sau vârful pixului şi-au pierdut rotunjimea şi le-au crescut colţuri de când le-am folosit ultima dată.

Ca orice îndeletnicire obţinută prin exerciţiu îndelungat, scrisul, în genere, este asemenea mersului. Mergem fără să fim conştienţi de deplasarea în sine sau de totalitatea mişcărilor pe care o presupune. Scriem şi cuvintele, prin toate simbolurile grafice pe care le înşiruim involuntar cu gândul la idee, pur şi simplu ţes textul fără conştiinţa actului în sine. Asta se întâmplă în mod normal, când, nici mersul, nici scrisul, nu sunt private de atenţia noastră zilnică. Însă, când mersul ne este scuzat de posesia maşinilor, iar scrisul de folosirea calculatoarelor, îndeletnicirile cândva naturale, devin incomode şi caduce, iar şofatul şi tastatul devin prin eliminare (sau prin regula supravieţuirii), fireşti.

Tehnologia, o dilemă între generaţii

Trăim într-o societate în care convieţuiesc mai multe generaţii, care în mod inexplicabil găsesc o cale de a comunica, în ciuda diferenţelor de percepţie a însăşi ideii de comunicare.

Se întâmpla acum aproximativ douăzeci de ani când înregistram melodii de la radio pe o casetă audio şi consideram că trăiesc o experienţă profund tehnologică. Reuşisem să-mi fac o pilă la un maghazin de închirieri casete video şi aveam o copie proprie şi personală a filmului de colecţie Dirty dancing şi încă una cu toate videoclipurile scose vreodată până atunci de Roxette, casete pe care le puteam viziona de câte ori mergeam în vizită într-o casă posesoare de videoplayer. Aveam cablu şi prindeam MTV. Participam la concursurile organizate de ei sunând internaţional şi dându-mă drept majoră, ca să pot câştiga orice, măcar o casetă originală R.E.M. N-am câştigat niciodată nimic, dar mă simţeam cosmopolită şi liberă să comunic cu orice colţ al lumii cu doar trei dolari pe minut – de care mă făceam că nu ştiu nimic când venea factura de Romtelecom. Reuşeam astfel să-mi exersez şi engleza pe care o acumulam cu aviditate crezând că îmi va folosi doar la traducerea versurilor lui Depeche Mode – să ştiu şi eu ce vroiau să transmită lumii şi implicit mie. Culmea tehnologiei era cu siguranţă posibilitatea de a mă înregistra la casetofon cântândListen to your heart şi apoi să mă ascult de câte ori aveam eu chef. Aveam un aparat foto Nikon foarte performant şi o dată pe lună mergeam să developez filmul şi să descopăr ce şi unde am pozat. Iubeam să scriu şi corespondam cu prietenii pe care mi-i făcusem în ţară  în cantonamente sau la concursuri de înot şi aveam o colecţie de peste 500 de scrisori de care eram foarte mândră – era dovada orizonturilor mele deschise. Îmi permiteam să merg odată pe săptămână la cinema şi deja mă consideram o mare cinefilă. Trăiam nişte vremuri cu adevărat inovatoare şi mă consideram o adolescentă satisfăcută.

Tot eu, dar douăzeci de ani mai târziu, downloadez muzică, filme, softuri, imagini, reţete, clipuri, versuri, orice, de pe te miri ce site-uri. Comunic gratis şi cu polul nord daca e musai, devenind omniprezentă folosind aplicaţiile cele mai facile, de la Yahoo Messenger la Skype, cu efort minim. Socializez cu succes pe Facebook, postez pe bloguri, google-esc orice, oricând, despre oricine fără să mă folosesc de hârtie şi pix şi fără să aştept intervalul decent de trei zile lucrătoare pentru a intra în posesia informaţiei. Engleza este ca o a doua limbă maternă pentru mine şi fără cunoaşterea ei m-aş considera sub radarul social. Este suficient să mă gândesc la un prieten şi distanţa dintre noi, rezumată la un click, se poate evapora într-un salut virtual. Am un aparat foto digital, obişnuit, cu care fac poze, pe care le descarc, printez, postez, cropuiesc, transfer pe telefon, setez ca imagine de fundal sau trimit sub formă de album picasa vreunei rude emigrate. Am un telefon mobil cu care pot apela, scrie, fotografia, naviga pe internet, afla starea vremii, cursul valutar sau alcătui o complexă agendă de lucru. Au fost perioade când am văzut cel puţin un film pe zi, iar acum chiar am sentimentul că o cinematecă şi-a făcut loc în memoria mea.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram