Vine. O simt. Primăvara

 

© Raluca Barbu

 

O variațiune de titluri pe aceeași temă universală, repetabilă, inepuizabilă.

Simt cum se apropie primăvara. Vine de undeva din adâncul pământului, din îndepărtarea cerească, din miezul ființei umane. Îi simt pulsul abia perceptibil cum ține un ritm doar intuit acum, dar care, în curând, îmi va inunda inima cu sânge proaspăt, cu viață nouă. O simt cum trezește ființa naturii la viață, cum îi reîntinerește pielea, cum acoperă uscăciunea lăsată în urmă de neglijenta iarnă, cu acuarele întinate în soare.

O simți nu doar în fragedul mugur sau în ascuțimea firului de iarbă abia mijit pe barba netunsă a răposatului anotimp, ci și în ciripitul eterogen ce animă pădurea, în graba zborului pe care aripile îl foșnesc parcă tot mai sprinten și în zumzetul care te însoțește mai nou în drum spre ziua ce te așteaptă încă de ieri. Ființe noi se nasc parcă din pământ, păstrându-i textura, din frunzele copacilor, etalându-și ținuta de un verde vioi și parcă din aer, aducând cu ele prospețime de deasupra lumii știute.

Se simte cum vine de departe, de cel puțin un an terestru și știi sigur că vine, pentru că aduce cu ea lumină. Deschide cu câteva tonuri albastrul cerului, griul norilor îl dizolvă în raze translucide de soare și adaugă pigment peste fiecare părticică de lume, pe care, așa zglobie, îți tot vine să o privești. Cumva totul părea uitat și trecut cu vederea, pentru că ochii ne erau avizi căutători de refugiu, de acoperiș, de confort creat de mâna omului pentru el însuși, ferit de natura despuiată de veștmânt. Însă acum, când primăverile din cele patru colțuri ale lumii și-au dat întâlnire în pădurea din fața lojei apartamentului nostru, tot ce le iese în cale se îmbibă în culoare și energie.

Și așa, cu toată această paradă pusă în scenă, parcă-ți vine să-ți lași ochii să cutreiere deasupra crengilor înmugurite și în adâncul pădurii, să îți încarce ființa cu prezent, iar simțurile să-ți fie trezite de fiorul noii vieți, precum mâinile ferme ale unui bărbat pot în sfârșit cuprinde trupul femeii iubite.

© Raluca Barbu

 

Intrare liberă Frumosului

 

© Raluca Barbu

 

Frumosul şi urâtul, două concepte la fel de relative precum binele şi răul, picură în noi, în proporţii inegale, poftă şi teamă de viaţă.

În fiecare zi ni se poate întâmpla să fim frumoşi şi buni, urâţi şi fricoşi, plini de viaţă sau părăsiţi de ea. Depinde cine ne priveşte. Suntem un amalgam de intenţii şi atitudini pe care le-am hrănit intenţionat, de fiecare dată când am fost prezenţi sau de toate acele dăţi când am uitat de noi şi alţii au picurat în urechile şi ochii noştri versiunea realităţii lor. Şi acum serios, atât de rar întâlnim oameni cu adevărat plini de viaţă!

Îmi închipui că sunt o strecurătoare care cerne urâtul şi salvează frumosul. Proporţiile mi se par valide, având în vedere că urâtul este atât de mărunt şi des, perfect pentru a cădea prin sită, iar frumosul compact, consitent, cu forme dintre cele mai neaşteptate, imposibil de a se putea plia pe un şablon îngust.

Eu, aşa cum sunt acum, amestec de toate experienţele pe care le-am chemat sau de care m-am împiedicat pe drum, decid să refuz Tot ce iese din conturul frumosului. Desigur, frumosul pe care spriritul meu îl cunoaşte şi după care tânjeşte. Destul l-am lăsat să se atingă de orice şi oricine, doar pentru că mi-era ruşine să spun nu, teamă să displac cuiva, să dezamăgesc pe cineva sau pur şi simplu pentru că “aşa se cade”. Da, de fiecare dată când nu m-am ascultat şi am decis să fac pe plac altora, le-am permis, într-un mod inconştient, să facă din mine o altă persoană – una pe care nu mai reuşeam să o definesc. Au trecut, s-au întâmplat, au rămas acolo unde s-au născut, în afara conturului meu.

Acum că am aflat adevărul meu şi mi-e limpede frumosul după care tânjesc, ridic imaginar semnul Interzis Urâtului, Acces liber Frumosului. În Universul meu, creat de mine aşa cum decid în fiecare zi, primesc Frumosul sub formă de natură, de oameni, de idei şi fapte. Refuz politicos intruşii care compromit, în orice fel sau formă, starea mea de bine.

Contemplare şi răbdare tuturor.

© Raluca Barbu

 

Povestea nescrisă a frăguţelor

Nu ştiu dacă vreodată le-au fost închinate frăguţelor câteva pagini de literatură, însă ştiu sigur că le voi dedica eu câteva rânduri, acum, în timp ce gustul lor încă se mai confundă cu o muză a simţurilor.

Niciodată, în toate plimbările mele în natură şi pe munte în particular, n-am avut parte de asemenea spectacol de dulci arome şi pigmentate creaturi (cu siguranţă nu m-am plimbat eu suficient). Da, creaturi, pentru că frăguţele mi-au părut reprezentarea idilică a feminităţii în natură.

fragute

Până astăzi, credeam că frăguţele sunt nişte fructe rare, întâlnite în cele mai surprinzătoare locuri şi cresc maxim câte zece într-un loc, atât cât să te bucuri ca un copil care a gasit în noiembrie cadoul de Crăciun pitit de mama printr-un cotlon al casei, să le simţi dulceaţa şi să te întristezi că n-ai găsit mai multe. Prin dimensiunea lor, vor parcă să te convingă să le laşi să mai crească şi, prin locurile alese parcă intenţionat să crească, te provoacă la un joc de v-aţi ascunselea.

Mai devreme am ajuns în acest petec de rai, împădurit cu brazi simetrici şi neclintiţi, udat de un pârâu neastâmpărat de munte, cu malurile literalmente acoperite de tufe de fraguţe.  Pe primele pe care le-am zărit, fiica mea şi mama ei, le-am mâncat pe nerăsuflate, ca pe un cadou lăsat de natură în semn de bun venit. Ne-am simţit nişte norocoase cu asemenea primire, însă curând ne-am dat seama că eram nişte răsfăţate. Oriunde ne îndreptam privirea, alte zeci şi zeci de surori frăguţe îşi arătau culoarea de sub pălării asortate cu însăşi pădurea.

Întreaga zi și-a schimbat sensul pentru mine, mutându-mi gândul de la citit și contemplat pădurea, la compania neașteptată a frăguțelor. Am renunțat la toate așteptările de agrement ale week-end-ului și am pornit, eu și o găletușă, într-o parfumată aventură. Le zăream roșul aprins pe sub streșini de frunze, le urmam tufă după tufă, prin locuri abrupte, pe malul pietros, fără să-mi dau seama cum piciorul îmi aluneca printre bolovani, cum pielea mi se ardea sub soarele de cuptor, cum urzicile îmi zgâriau brațele în expediția mea pe tărâmul frăguțelor. Paznici sute, cu lănci subțiri și aripi transparente protejau parcă de intruși domnițele frăguțe, împungând haotic orice se apropia de fragilul lor așezământ.

La finalul unei seri și al unei dimineți, am sfârșit cu câteva găletușe de frăguțe captive, cu brațele urzicate, cu nasul ars de soare, cu spatele pișcat de insecte pădurețe și cu o poveste dulce despre niște fructe fermecate.

 

Ce fericire că eu sunt eu şi nu altcineva

 

© Raluca Barbu

O, dacă ar fi să adun la un loc toate înfăţişările pe care le-am adoptat de-a lungul anilor, drept chip sau scut, aş putea interpreta de una singură rolul tuturor personajelor dintr-un roman scris de Garcia Marquez, fără ca acestea să fie înrudite.

Într-un final, nu mai este vorba despre asta atunci când mă privesc într-o oglindă. Atât de obositor a fost să trebuiască să îndepărtez fiecare chip, unul după altul, până să ajung la mine. A fost epuizant până când, odată îndepărtate, nu le-am mai îmbrăcat. Le-am redat trecutului, care mi le vânduse la mâna a doua drept noi-nouţe. Poate mai scoate un ban pe ele dacă le duce la târgul de vechituri!

Acum că tot ce mă preocupă se găseşte în prezent, nu mai am răbdare şi toleranţă pentru episoade depăşite, oricât de atrăgătoare titlurile şi de promiţătoare scenariile. Ceea ce a rămas în oglindă, după fiecare dezgolire, este unicul personaj pe care vreau să îl mai interpretez vreodată şi nicidecum în reecranizări ale trecutului. Exista prea multe resurse de original pentru a mă mai preocupa de a fost odata.

Aş putea fi atât de fericită toată viaţa 

 

© Raluca Barbu

M-aş putea trezi în fiecare dimineaţă lângă tine, cu ochii abia mijiţi, cuprinzând suprafaţa de un verde opac a pădurii noastre. De abia începe ziua şi, din secunda în care privirea desluşeşte întreg peisajul, cu ajutorul unor schimbătoare dioptrii, orice rămăşiţă de gând necurat sau coşmar ascuns în adâncurile nopţii se dizolvă treptat în natură vie.

Aş putea sta în fiecare dimineaţă pe terasa noastră, privind drept în ochi pădurea, pătrunzând-o cu auzul şi mirosul, împrumutând de la ea o doză zilnică de perfecţiune. Aş putea închide ochii, să o aud şi să o simt ca şi când ar fi o entitate atotcuprinzătoare, cu care mă contopesc, în care mă risipesc precum parfumul pe pielea unui personaj de roman interbelic. Aş asculta nesfârşita improvizaţie de triluri şi aş încerca să cunosc pe nume fiecare fiinţă înaripată a pădurii, doar pentru amuzamentul de a le ştii caraghioasele denumiri.

Things will never be the same

 

© Raluca Barbu

 

Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene.

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Încă de când eram mică obişnuiam să reîmprospătez atmosfera în preajma unei schimbări. Îmi amintesc clar, când venea iarna (sau alt anotimp, dar în special când începea să ningă, cea mai dragă perioadă din an) schimbam tot ce aveam putere să mişc în cameră, mutam biroul cu vederea către geam, înlocuiam borcanul în care-mi ţineam ustensilele de scris, pictam ceva în ton cu momentul, toate astea de bucurie că de atunci încolo începea iarna, iar eu delimitam în acest fel două anotimpuri. De câte ori îmi aducea tata din “străinătate” haine, cărţi, culori, dulciuri sau ce altceva se obişnuieşte, rearanjam tot prin dulap şi sertare, aruncam tot ce mi se părea vechi şi fără folos şi le înlocuiam cu noile lucruşoare, pe care le puneam la loc de cinste, să simt cu adevărat că m-am înnoit. La fiecare început de an şcolar începeam un caiet pe care-l intitulam “Poezii dragi”, în care transcriam versurile cele mai drăgălaşe pe care le citeam. Nu aş fi putut face acest caiet în nicio altă perioadă, nu şi-ar fi avut rostul.

© Raluca Barbu

Când venea vacanţa de vară mă mutam în altă cameră, să dorm în alt pat. De ce aş fi dormit în acelaşi pat în care am dormit când mergeam la şcoală?… Când dădeau zăpezile sau înfloreau zarzării, în afară de înlocuitul hainelor groase cu cele subţiri şi invers, le probam pe toate, încercam să găsesc fiecare variantă de asortare, ca să-mi dau seama câte posibilităţi de ţinută aveam (oricum, făceam asta pentru că aveam doar câteva). Dar niciodată după aceea nu mai nimeream să le potrivesc la fel. Acestea se petreceau până maxim la vârsta de optsprezece ani. Atât îmi amintesc acum. După aceea nu mai ţin minte dacă am respectat ritualul sau nu îmi mai dau seama, însă ştiu că toate marile schimbări ce au urmat au fost încununate cu toată imaginaţia mea pusă în practică, astfel încât să simt cu adevărat că ceva s-a schimbat. Nu sunt pregătită acum să punctez aceste momente, însă vreau să spun că ceea ce schimbam în jurul meu, copil fiind, în exterior, nu şi-a păstrat ponderea. Acum evidenţiez totul prin ceea ce fac şi gândesc, prin atitudinea pe care-o adopt faţă de schimbare. Şi asta e o încercare mult mai grea.

În continuare mă influenţează ceea ce mă înconjoară şi asta nu cred că se va schimba vreodată. Simplul fapt că am pus aici o măsuţă şi un scaun şi sunt numai pentru mine, mă face să scriu mai des decât atunci când trebuia să improvizez ceva să am unde scrie, chiar dacă la prima vedere inspiraţia e cea care ar trebui să mă îndemne s-o fac. Cred că exemplul ăsta nu era dintre cele mai nimerite, însă este o dovadă vie că eu însămi provoc schimbări, ajut lucrurile să ia o altă întorsătură. Nu doar viaţa schimbă culoarea din ochii mei, o fac şi eu, prin decizii bune sau nu, iar atunci când se întâmplă, ajut tot universul meu sa fie gata de drum, să-mi înlesnească un alt început.

 

 

Secrete, natură, magie și legi ale atracției

Bine ați venit în Gradina secretă.

“În fiecare secol, încă de la începutul lumii, au fost descoperite lucruri minunate.”                 ” La început, lumea a refuzat să creadă că un lucru nou şi ciudat poate fi făcut, apoi au început să spere că poate fi făcut, apoi este făcut şi toată lumea se întreabă de ce nu s-a făcut cu secole în urmă. Unul dintre lucrurile noi pe care oamenii au început să le afle în ultimul secol a fost că gândurile, doar gândurile simple, sunt la fel de puternice ca și bateriile electrice – la fel de bune precum e soarele și la fel de rele ca otrava. Să laşi un gând trist sau rău să-ţi intre în minte este la fel de periculos cum ai lăsa un microb să-ţi intre în corp.”

“Magia lucrează cel mai bine atunci când lucrezi tu însuţi.”

Toți alegem să credem în ceva la un moment dat. În copilărie suntem influențați de alegerile părinților, tindem să ne încredem (sau să ne temem) în aceleași sisteme de valori sau credințe și, dacă la un moment dat experimentăm o trezire spirituală, fiecare după nevoile și aspirațiile propii, abia atunci putem vorbi despre o anume credință. Trebuie să existe mai întâi o alegere ca apoi să avem o credință.

Toamnă à la carte

Zile mor şi se nasc din nou odată cu fiecare anotimp. Vara şi-a făcut bagajul uşor, doar cu strictul necesar şi s-a dus probabil pe o plajă tropicală, să fie alături de surorile ei. S-a aşezat fierbinte pe un şezlong comod şi până ce chelnerul i-a adus o Piña Colada, probabil a şi uitat de colţul ăsta de lume.

Am schimbat anotimpul, ne schimbăm şi obiceiurile, căutăm cafenele, uităm de terase, prindem din nou gustul unei căni aburinde cu conversaţie de interior şi uităm temporar de răcoarea dezinhibată a frappeului cu gheaţă. Nu ne deranjează că de acum toamna ne este decor, pentru că abia aşteptam să ne scoatem garderoba şi tabieturile din dulapul burduşit cu haine groase.

 

Flag of Great Britain English Flags (7)

Fularul colorat de toamnă

Mergeam pe jos către cinema, traversând orașul în plină toamnă, în caști îmi cânta Sara Bareilles. O ploaie răzleață ar fi fost singurul element al naturii inoportun în acea promițătoare după-amiază, însa și-a abținut aversele și m-a lăsat să mă bucur de tablou așa cum era. Îmi scosesem la plimbare fularul cel colorat, pe străzi care-mi cunosc deja pașii. Mașinile lăsau în urma lor vârtejuri de frunze galbene. Se asortau cu fularul meu.

Aleile din parc îmi erau extrem de familiare, de parca le mai văzusem într-un film, nu demult. Dacă mă gândesc bine, îmi amintesc cine juca în el și despre ce era vorba. Neimportant. Totul rima ca o poezie bine închegată, compactă și convingătoare despre deja-vu. Parcă alunecam printre rândurile strofelor, ca un personaj pe care-l poți controla cu multă ușurință. Previzibil. Vântul dirija o simfonie mută prin coamele copacilor, iar eu urmăream mișcările lor greoie, ample, ca pe o amenințare de vreme rea.

Irosim sau construim?

Mă gândesc de ceva vreme, să tot fie vreo patru ani, la timpul pe care l-am irosit de-a lungul vieţii făcând lucruri care nu mă reprezintă, petrecând timp cu oameni care nu ofereau nimic prin prezenţa lor, construind asiduu la un viitor care nu s-a întâmplat, cheltuind energie pentru o viaţă pe care nu mi-am dorit-o neapărat. Am calculat la un moment dat anii întegi care adunaţi pe tortul meu aniversar nu reprezentau nimic din visele mele trecute, doar întâmplări îngăduite şi trecute cu vederea. Norocul meu a fost că am avut parte de iubire şi respect să pot înlătura regretul de a nu fi trăit viaţa mea şi de a mă concentra pentru prima dată asupra unei vieţi pe care să o iubesc cu adevărat.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram