Dependent de lectură

 

© Raluca Barbu

Sunt într-o goană continuă după timp, pauze, minute petrecute între cărţi. Orice călătorie implică un interval temporal care permite lectura. Fiecare pauză de masă este un moment oportun pentru a-mi rezema cartea de tavă şi de a-mi servi prânzul cu garnitură bogată în literatură. Autobuzul transcende mijlocului de transport în comun de câte ori mă despart mai mult de cinci staţii de cea unde trebuie să cobor, pentru că devine o invitaţie directă să-mi deschid cartea şi să parcurg cât mai multe pagini/km. Demult a încetat să mă mai deranjeze aşteptatul în gări, staţii, aeroporturi, cabinete medicale, pentru că aşteptarea-mi permite să mai iau o gură de aer literar.

Ce-mi determină această perpetuă intenţie este un instinct inexplicabil până acum. Se manifestă cu aceleaşi simptome de câte ori mă găsesc singură într-o cafenea sau restaurant. Mi se pare cel mai firesc lucru de făcut, să citesc în timp ce beau o cafea sau aştept o prietenă. Nu m-am gândit niciodată ce anume îmi provoacă această sete de a citi. Ştiu doar că de fiecare dată când nu-mi fac loc pentru cărţi, mă simt vinovată şi am senzaţia că timpul trece incriminator pe lângă mine. Dincolo de a-mi pune mintea în mişcare, de a o ţine alertă pentru toate lucrurile pe care vreau să le transmit, cititul este un antrenament al cuvintelor şi al ideilor din care se nasc propriile mele cuvinte şi idei. Este decorul potrivit pentru cunoaştere, este însăşi dovada că-mi accept ignoranţa. Este cel mai prolific anturaj pentru aspiratiile mele, atunci când lumea din jurul meu refuză să mă înveţe ceva nou, ba din contră, îşi poartă cea mai superficială dintre măşti.

Lectura este o oază la care pot ajunge de fiecare dată când deschid o carte şi singurul obstacol către ea este protectoarea copertă. Este mai degrabă o pauză decât un refugiu, pentru că viaţa mea este într-adevăr plină şi senină. Daca aş avea nevoie de un alt scenariu, cu siguranţă m-aş retrage într-o sală de cinema, pentru că un film se explică pe sine, se derulează înaintea ochilor mei fără niciun efort din partea mea.

Privind lectura din prisma copilăriei mele, mă întreb, fără prefăcută curiozitate, cum de am ajuns să am astfel de preocupări, cum de am răspuns unei chemări care nu are nimic în comun cu sportul?! N-am fost un copil studios, un elev model sau premiant care-şi făcea mereu temele şi citea în plus faţă de bibliografia obligatorie. Pe vremea aceea, nu numai că nu citeam, însă nu aveam nici cea mai vagă intenţie să fac aşa ceva.

La un moment dat, de-a lungul anilor, am început să citesc din proprie iniţiativă. Îmi place să spun că lectura m-a chemat la tablă abia atunci când am fost pregătită. Din momentul în care am început să citesc cu adevărat, să iau notiţe, să copiez citate, am început şi să scriu. Nu ştiu în ce măsură scrisul meu îmi reflectă lecturile sau dacă o fac, însă în mod cert au fost o reacţie la ideile pe care le-am citit în rândurile altora. Simpla existenţă a cărţilor era cea mai convingătoare încurajare pentru a mă exprima, era declaraţia cea mai bine argumentată că am dreptul să scriu ceea ce simt şi că mărturia mea este la fel de îndreptăţită şi de valoroasă ca a oricărui alt scriitor.

© Raluca Barbu

Uneori mi se întâmplă să citesc ceva ce am gândit la rândul meu sau chiar am scris înainte de a intra în mintea vreunui scriitor. Este o minune şi un blestem. Se sparge balonul de săpun când aflu că nu sunt prima să descopar acea idee, că ea exista deja acolo, între miliardele de pagini, mult înainte ca eu să fi învăţat să citesc – minune pentru că îmi validează în mod indirect asemanarea cu oamenii pe care îi apreciez. Este un marcaj explicit pe drumul meu în ţara cuvintelor încă nescrise.

Experienţa mea de cititor m-a învăţat un lucru pe care încă îl fac cu toata dăruirea: dacă descopăr cumva un autor care a scris parcă numai pentru mine, îmi dedic toată atenţia operei lui, până la ultima frază.

Întreaga mărturie de mai sus a fost scrisă cu aproximativ şapte ani în urmă, timp în care foarte multe s-au schimbat în viaţa mea, însă nu şi dependenţa de lectură. De aceea am şi lăsat textul neschimbat, pentru că încă este valabil pentru mine, indiferent de vârstă.

 

 

Fericire gratis – Acasă

 

© Raluca Barbu

Pe oricine ai intreba, acasă vine la pachet cu copilăria, cu amintiri părinteşti, frăţeşti, cu miros din bucătăria mamei şi neapărat cu inexplicaţii ale unui Moş Crăciun care a fost odată şi s-a transformat în poveste. Aşa, la prima vedere, acasă înseamnă un spaţiu, cel în care am crescut şi de unde am plecat la un moment dat, unde revenim câteodată cu inima strânsă de emoţia provocată de însuşi locul regăsit sau de oamenii care credeau în povestea cu Moş Crăciun.

Dacă stai puţin şi întorci cuvântul pe toate feţele, vei fi convins că acasă înseamnă sigur mai mult decât un lucru palpabil, cu coordonate GPS şi că l-ai putea, mai degrabă, încadra în categoria sentimentelor. Se întâmplă de multe ori să te afli în natură, în casa unui prieten drag sau chiar într o sală de cinema, vizionând un film creat parcă numai pentru tine sau chiar despre tine şi te încearcă un puternic sentiment de “acasă”. Te poţi simţi atât de confortabil sub cerul liber, în compania unui om drag sau în scenariul unei alte vieţi, încât n-ai mai vrea să pleci de acolo şi acasă ar fi cuvântul cel mai potrivit să îţi descrie starea de spirit.

Things will never be the same

 

© Raluca Barbu

 

Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene.

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Încă de când eram mică obişnuiam să reîmprospătez atmosfera în preajma unei schimbări. Îmi amintesc clar, când venea iarna (sau alt anotimp, dar în special când începea să ningă, cea mai dragă perioadă din an) schimbam tot ce aveam putere să mişc în cameră, mutam biroul cu vederea către geam, înlocuiam borcanul în care-mi ţineam ustensilele de scris, pictam ceva în ton cu momentul, toate astea de bucurie că de atunci încolo începea iarna, iar eu delimitam în acest fel două anotimpuri. De câte ori îmi aducea tata din “străinătate” haine, cărţi, culori, dulciuri sau ce altceva se obişnuieşte, rearanjam tot prin dulap şi sertare, aruncam tot ce mi se părea vechi şi fără folos şi le înlocuiam cu noile lucruşoare, pe care le puneam la loc de cinste, să simt cu adevărat că m-am înnoit. La fiecare început de an şcolar începeam un caiet pe care-l intitulam “Poezii dragi”, în care transcriam versurile cele mai drăgălaşe pe care le citeam. Nu aş fi putut face acest caiet în nicio altă perioadă, nu şi-ar fi avut rostul.

© Raluca Barbu

Când venea vacanţa de vară mă mutam în altă cameră, să dorm în alt pat. De ce aş fi dormit în acelaşi pat în care am dormit când mergeam la şcoală?… Când dădeau zăpezile sau înfloreau zarzării, în afară de înlocuitul hainelor groase cu cele subţiri şi invers, le probam pe toate, încercam să găsesc fiecare variantă de asortare, ca să-mi dau seama câte posibilităţi de ţinută aveam (oricum, făceam asta pentru că aveam doar câteva). Dar niciodată după aceea nu mai nimeream să le potrivesc la fel. Acestea se petreceau până maxim la vârsta de optsprezece ani. Atât îmi amintesc acum. După aceea nu mai ţin minte dacă am respectat ritualul sau nu îmi mai dau seama, însă ştiu că toate marile schimbări ce au urmat au fost încununate cu toată imaginaţia mea pusă în practică, astfel încât să simt cu adevărat că ceva s-a schimbat. Nu sunt pregătită acum să punctez aceste momente, însă vreau să spun că ceea ce schimbam în jurul meu, copil fiind, în exterior, nu şi-a păstrat ponderea. Acum evidenţiez totul prin ceea ce fac şi gândesc, prin atitudinea pe care-o adopt faţă de schimbare. Şi asta e o încercare mult mai grea.

În continuare mă influenţează ceea ce mă înconjoară şi asta nu cred că se va schimba vreodată. Simplul fapt că am pus aici o măsuţă şi un scaun şi sunt numai pentru mine, mă face să scriu mai des decât atunci când trebuia să improvizez ceva să am unde scrie, chiar dacă la prima vedere inspiraţia e cea care ar trebui să mă îndemne s-o fac. Cred că exemplul ăsta nu era dintre cele mai nimerite, însă este o dovadă vie că eu însămi provoc schimbări, ajut lucrurile să ia o altă întorsătură. Nu doar viaţa schimbă culoarea din ochii mei, o fac şi eu, prin decizii bune sau nu, iar atunci când se întâmplă, ajut tot universul meu sa fie gata de drum, să-mi înlesnească un alt început.

 

 

The book thief – sau cartea care a salvat hoțul

După două filme despre ororile sclaviei (The butler & 12 years a slave), 2014 ne îngăduie o lărgire a paletei de sentimente controversate, aducându-ne aminte despre ororile celui de-al II-lea război mondial. De data aceasta despre umanitatea nemților. A celor care au suferit la un loc cu națiille stigmate asuprirea unui Führer atotdistrugător.

Deși decorul amintește perfect despre vremurile în care scopul suprem al omului era supraviețuirea, iar visele se țineau ascunse adânc într-o cămăruță intimă încuiată cu grilaj, zăvor și lacăt, niciodată pe buze sau în cuvinte ușor de interceptat, The book thief este de fapt un omagiu adus omului și locului pe care îl sfințește cu propriul lui spirit.

the-book-thief-756499l
Liesel, o fetiță dată spre adopție de către o mamă care nu mai făcea față greutăților, duce cu ea în necunoscut durerea de a fi fost abandonată, groaza de a-și fi văzut fratele murind și dorința de a evada dintr-un scenariu impus. O familie de nemți fără copii, primind o alocație lunară, își asigură supraviețuirea adoptând fetița, cu tot cu spirirul ei. Un băiat blond, cu ambiții atletice într-o lume în care performanța putea să existe doar în slujba armatei naziste, își joacă rolul vieții și al morții pe strada care începuse de curând să poarte pașii lui Liesel către o aventură încă nescrisă.

Fericire gratis (I) – Maternitatea

© Raluca Barbu

Viaţa este în toate felurile posibile: minunată, surprinzătoare, previzibilă, explicabilă, uneori greu-interpretabilă şi nu neaparat rar, nedigerabilă. Cu toate acestea, oamenii au abilităţi de supravieţuire şi aproape întotdeauna găsesc un răspuns pentru provocările ei. Chiar dacă de multe ori avem senzaţia că am epuizat bancurile şi resursele pentru un râs sănătos, găsim o cale să lăsăm timpul, natura sau semenii să ne dea motiv să zâmbim din nou.

Sunt omul care se lasă pradă propriilor sentimente, într-atât încât nu mai văd dincolo de drama sau euforia care mă consumă. În fine, de data asta vreau să mă refer la dramă… De aceea, de câţiva ani încoace m-am tot gândit că mi-ar prinde bine să întocmesc o listă de bune practici, la care să apelez atunci când dioptriile nu-mi mai folosesc să trec strada. Am supravieţuit fiecărei tragedii reale sau fictive prin care am trecut, însă la final mereu am simţit că aş fi putut scurta amarul cu puţin dulce, care nu dă niciodată greş.

Adevărul este că fiecare avem câteva constante în viaţă, fără de care am fi destul de rătăciţi. Poate familia, poate prietenii, poate un loc în care să ne putem reface forţele. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre mine. Însă ironia face că, exact atunci când am mai mare nevoie de ele, să simt ceva bine înfipt în pământ sau ceva ce mă defineşte ca supravieţuitoare, sufăr brusc de o miopie atroce care îmi întunecă vederea şi nu mai ştiu unde să caut sprijin. Şi exact aşa, după fiecare vindecare, fericită să văd din nou limpede, mi-am promis că voi întocmi lista despre poţiunile care-mi vor scurta orbirile temporare şi care-mi vor salva măcar câteva milioane de neuroni.

Crezi în fapte sau în vorbe?

© Raluca Barbu

Am început să citesc cu adevărat către finalul copilăriei, când adolescența bătea cu pumnii la ușa personalității mele, gata-gata să dea buzna peste naivitatea mea longevivă. N-am avut niciun îndrumar de lectură, nimeni să-mi compună o listă de bifat de-a lungul curiozităților mele literare. Era deja prea târziu să o iau de la capăt cu bibliografiile de vacanță din școala primară, așa că m-am bazat doar pe dorința de a citi și pe biblioteca generoasă a familiei. Depășisem deja vârsta corespunzătoare pentru savurarea basmelor, așa că am urcat două trepte deodată și am ajuns direct la Charles Dickens, cel despre care toată lumea spunea că știe cel mai bine care-i treaba cu copiii. Și așa am debutat eu, cu oarbă încredere în penița autorului britanic, în universul pestriț al literaturii, începând să cunosc lumea care fusese odată ca niciodată.

Înghițeam volumele cu neașteptată poftă și mult mai curând decât aveam pretenția de la mine, parcursesem deja lista de titluri cunoscute, lăsându-i în urmă pe David, Oliver, Nicholas, Martin, Pip și Estella. M-am trezit față în față cu provocarea de a continua cu un titlu dificil – Hard Times – și nu pentru că timpurile în care trăisera celelalte personaje fuseseră mai puțin grele, ci pentru că primul paragraf din carte mi-a atras atenția și m-a forțat să iau atitudine și să fiu împotrivă. Sună (selectiv) ceva de genul acesta:

“— Fapte, iată ceea ce doresc eu! Învăţătura pe care le-o vei da băieţilor şi fetelor de aici să cuprindă numai Fapte, în viaţă n-ai nevoie decît de Fapte. Să nu sădeşti nimic altceva, şi toate celelalte smulge-le! Numai cu ajutorul Faptelor poţi forma mintea unui animal cugetător; nimic altceva nu le poate fi de folos vreodată! Aşa că rămîi strict la Fapte, domnule!”

Crăciunul este o amintire din copilărie

© Raluca Barbu

Încă mai am capacitatea să transform o noapte de decembrie într-o amintire din copilărie… Da, amintirile crăciunoase şi geroase, împodobite cu beteală şi globuri, cu miros de scorţişoară, cu noapte albă în spatele geamurilor aburite, sigur vin din copilărie şi, chiar dacă se petrec de-a lungul unei vieţi pline, îşi au originea tot în sufletelul acela de copil care am fost odată. Numai un copil poate simţi diferit o astfel de noapte, găsindu-i alte semnificaţii în afară de coordonatele temporale.

Beau pe îndelete un pahar cu vin roşu, dulce, în timp ce prin faţa ochilor îmi trec nenumărate seri de iarnă care seamănă cu aceasta sau poate doar aşa vreau eu să mi le amintesc. Indiferent care ar vrea relitatea să fie, eu sunt pe dedesubt aceeaşi care am fost acum 25 de ani şi orice aş face nu pot scăpa de mine. Voi zambi şi voi mustăci de fiecare dată când îl voi auzi în fundal pe Bobby Helms cântând Jingle Bells, cu clipocit familiar de clopoţei vioi însoţindu-l la fel de fiecare dată. An de an voi petrecere ore întregi adunate privind bradul de Crăciun, de parcă simpla lui prezenţă mi-ar da energie şi tot ce trebuie să fac este să cuprind cu privirea tot verdele şi toată lumina pentru a mă umple de ea.

Secrete, natură, magie și legi ale atracției

Bine ați venit în Gradina secretă.

“În fiecare secol, încă de la începutul lumii, au fost descoperite lucruri minunate.”                 ” La început, lumea a refuzat să creadă că un lucru nou şi ciudat poate fi făcut, apoi au început să spere că poate fi făcut, apoi este făcut şi toată lumea se întreabă de ce nu s-a făcut cu secole în urmă. Unul dintre lucrurile noi pe care oamenii au început să le afle în ultimul secol a fost că gândurile, doar gândurile simple, sunt la fel de puternice ca și bateriile electrice – la fel de bune precum e soarele și la fel de rele ca otrava. Să laşi un gând trist sau rău să-ţi intre în minte este la fel de periculos cum ai lăsa un microb să-ţi intre în corp.”

“Magia lucrează cel mai bine atunci când lucrezi tu însuţi.”

Toți alegem să credem în ceva la un moment dat. În copilărie suntem influențați de alegerile părinților, tindem să ne încredem (sau să ne temem) în aceleași sisteme de valori sau credințe și, dacă la un moment dat experimentăm o trezire spirituală, fiecare după nevoile și aspirațiile propii, abia atunci putem vorbi despre o anume credință. Trebuie să existe mai întâi o alegere ca apoi să avem o credință.

The Perks of Being a Wallflower – Incursiune în adolescenţă

Am fost norocoasă vara asta să mă împotmolesc în muzică bună şi parcă pentru prima dată, muzica a venit la pachet cu un film bun. Din când în când dau peste un film proaspat, cum este cel de faţă, însă tot mai des dau de filme vechi cărora abia acum le descopăr coloana sonoră ca fiind condimentul definitoriu.

Mereu am crezut despre mine că posed atenţie distributivă şi că e puţin probabil să-mi scape detalii, mai ales când vine vorba de cinema. Constat însă că am fost surdă până acum, lipsindu-mi abilitatea de a trăi filmul dincolo de imagine, mesaj, interpretare. N-am avut urechi să ascult în timp ce deja vedeam. Astfel, printr-o deducţie logică, atenţia distributivă pare a fi unul dintre acele lucruri care se îmbunătăţesc cu vârsta şi am în acest caz un motiv bun să mă bucur că îmbătrânesc (deocamdată este singurul motiv).

the-perks-of-being-a-wallflower

Am aşteptat ceva vreme până să-mi fac curaj să văd acest film, tocmai pentru că îl presimţeam cu o puternică încărcătură emoţională. Şi exact aşa a fost. M-a purtat prin toată adolescenţa şi mi-a amintit de dramatismul acela autentic, original, pe care îl purtam ca pe un parfum scump. Orice îmi trecea prin cap trebuia analizat la modul cel mai serios, orice gând ducea fie direct fie cu serpentine ocolitoare la viitoarea mea viaţă studenţească, amintirile se judecau după regula scrisului (dacă meritau să fie scrise, însemna că fuseseră speciale), timpul se petrecea alături de prieteni până la refuz, până nu ne mai suportam mutrele, chiulul de la ore era ca o pauză prelungită să putem fuma contemplativ, iar muzica era mai presus de orice.

Infuzie de natură

Sunt crescută la oraş, însă dependenţa de natură mi-a fost administrată în doze mici sau mari, superficiale sau consistente, de către ambii părinţi, pe parcursul întregii copilării. Nu m-am gândit niciodată la natură ca fiind o dependenţă până să termin facultatea, pentru că natura mă aştepta imediat după ce clopoţelul anunţa sfârşitul fiecărui semestru. Vacanţa a însemnat mereu evadare în natură, iarna la munte, vara la mare. La fel, concediile care au înlocuit (insuficient, ce e drept) vacanţele, au fost şi sunt motiv de evadare către orice colţ de natură, fie ea autohtonă sau solicitantă de paşaport.

Nici nu mi-am dat seama până de curând, când m-am trezit poftind cu jind la o gură de natură, având în vedere că în ultimii ani natura mi-a fost mai casă decât casa. Da, maternitatea poate face un astfel de lucru unei mame, abandonând-o parcurilor şi uitând-o în ele anotimpuri întregi. Recentele şi interminabilele ploi au trezit în mine devoratoarea de natură şi au instigat-o la revoltă. Pereţii, covoarele şi din ce în ce mai imensul LCD nu prea pot concura cu formele de relief scăldate într-o imensă şi aerisită atmosferă. Clima asta tot mai nehotărâtă cred că poartă vina intermitenţei cu care pot uita de mine sub cerul liber, însă tot după mofturile ei trebuie să mă ghidez mereu, fie că dependenţa este conştientă, fie că îmi roade pe ascuns virtutea răbdării.           

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram