Terapie prin scris

Interesant cum titlul Terapie prin scris m-a ales pe mine, m-a făcut să-l pun în fruntea blogului şi-a aşteptat atâta vreme să îi găsesc un rost sau un motiv pentru avantajoasa lui poziţionare.

În ultimul timp scrisul a fost urechea care mi-a ascultat gândurile atunci când nu era nimeni în preajmă să mă audă, iar vocea nu mai avea
sens să articuleze rând pe rând definiţiile stărilor mele de spririt.

Foaia de hârtie sau pagina de pixeli nu m-au judecat niciodată, ci m-au invitat răbdătoare să le împărtăşesc, în fraze cât mai clare, mai detaliate, forfota interioară, înainte să mă asurzească. De multe ori am scăpat teafără pentru că foaia mi-a luat prin scris durerea şi a păstrat-o departe de mine, în caiete cu coperţi cartonate, colorate, uitate în cutii ale trecutului.

Scrisul, prin inexplicabilul fel în care ia fiinţă de câte ori ating cu buricele degetelor tastatura sau când peniţa începe să întineze elegant o coală albă, mi-a păstrat intacte cele mai sincere bucurii ale vieţii mele adulte. Sunt zeci de mii rânduri în care mi-am vărsat uimirea faţă de această lume fascinantă, în care am descris cu lumină cerul stăpânit de stele, cu galben nehotărât luna ce le însoţea, cu fir de cerneală albastrul adânc din fundal. Le pot reciti oricând, iar cerul, cu toţi pionii pe de tabla lui, îmi vor apărea dinaintea ochilor la fel ca atunci când le-am luat de pe cer, le-am modificat consistenţa şi le-am turnat în rezervorul stiloului meu.

Scrisul ascultă, ziceam. Şi aşa, de felul lui, este, pe lângă un bun ascultător, un martor al vieţii celui care îl scrie. Mă pot contrazice eu pe mine fără să-mi dau vreo şansă, însă nu ajung prea departe cu judecata, pentru că paginile cu inconfundabilul meu scris pledează în favoarea mea de fiecare dată. Dacă e scris, înseamnă că a fost gândit, simţit, aruncat în lume sau cyber-lume.

Scrisul (tot el) este, în mare parte, personajul principal în două din cărţile pe care le-am publicat. Vanitos din fire, se strecoară în pagină iniţial ca un musafir nepoftit şi sfârşeşte prin a fi ales frumoasa balului la care toate celelalte personaje se zgâiesc dizgraţios. Da, chiar ca Cenuşăreasa! Dispare când e balul în toi şi apoi se plânge că şi-a pierdut cerneala printre rânduri. Mă învinovăţeşte pe mine, mă şantajează până cedez şi scriu din nou despre el, exact cum fac acum. Poate aş fi avut altceva de scris astăzi, însă, dacă nu scriu despre el, apelează la conştiinţă şi mă torturează ca pe un delincvent, ca pe un hoţ de încălţăminte.

Avem o relaţie complicată, scrisul şi cu mine. Ne curtăm, ne respingem, ne reproşăm că nu suntem mereu la nevoie unul pentru celălalt, ne jurăm iubire veşnică, ca la scurt timp după să suferim o mică amnezie şi să pierdem sensul avut de fiecare în existenţa celuilalt. Insă, în general, cred că scrisul dă formă vieţii mele şi face asta de mai bine de 20 de ani. Tot ce s-a petrecut major în tot acest răstimp se regăseşte fidel în pagini datate. Nu cred să fi scăpat vreun sentiment trăit de mine de radiografia indiscretă a cuvintelor. Mă îndoiesc. În schimb, există dovezi clare ale unor perioade pe care nu mi le mai amintesc sau recunosc, pe care pagini ce-mi poartă caligrafia mi le înfățișează de parcă s-ar fi petrecut ieri.

Scrisul e memoria mea.

Ce este scrisul pentru tine?

 

 

 

A fi sau a nu scrie, poezie

 

© Raluca Barbu

De-aş pierde scrisul printre vase nespălate

Şi rufe neîmpachetate

Chiar crezi că nu m-aş mai putea bucura?

Eu zic că nu, tu zici că da.

Acelaşi eu în ambele păreri

Mă contrazic şi azi ca ieri,

De parcă totul se măsoară în cuvinte

Şi fără ele nu pot merge înainte.

Metri, litri, kilograme,

Stări de spirit trecătoare,

Frunze uscate, plutitoare

Stoluri, păsări călătoare

Trec cu rost ca-ntr-o fereastră

Prin care urmăresc povestea noastră.

Toamnă ruginie, plină de mister

Pluteşte uşoară peste cartier.

E tot un anotimp, nu poate să-nceteze

Cu sau fără cuvinte care să o valideze.

Oare nimic nu mi-ar putea zâmbi,

Fără să fiu dependentă de explicaţii ale aceluiaşi “a fi”?

Ce, n-aă putea găsi în frunză şi în cer răbdare

Fără cuvinte care să-mi descrie fiecare stare?

Dorinţa pentru scris şi pofta pentru viaţă

Par să se încurce ca-ntr-un fir de aţă,

Iar eu, cu scris sau fără scris

Nu pot să le descurc, nici chiar în vis.

Sunt într-o buclă a timpului blocată

De cuvinte inutile inundată

Şi tot ce vreau este să pot supravieţui

Acestei poezii;)

© Raluca Barbu

 

Confruntare cu excesul de cuvinte

 

© Raluca Barbu

Sunt consumatoare de cuvinte și devorată de ele în același timp.

Am obosit să alerg după cuvinte, să le caut cu pixul, cu tastatura, cu ochii. De câte ori le permit, îmi invadează mintea și timpul. Le citesc și parcă lumea întreagă este făcută din ele: castele, oceane și constelații născute din cuvinte care vor atenția mea. Neapărat. Un infinit de cuvinte reprodus la infinit

Câteodată este atât de apăsător să trăiesc într-o lume în care totul se rezumă la cuvinte, cu atât mai greu pentru mine, cu cât doar de ele mă pot folosi atunci când scriu. Cuvintele nu sunt fidele, sunt peste tot, la îndemâna oricui, în slujba oricărui subiect, faptă sau om. Mă doare să le văd irosite în contexte frivole, în afirmații inutile, așa cum mă încântă să le descopăr în fraze atât de fantastic imaginate, de parcă n-ar fi menite să fie citite sau rostite, ci doar inhalate.

De când deschid ochii dimineața și până când sunt prea obosiți să mai cuprindă în privirea lor încă o noțiune, de orice fel, cuvintele împânzesc întreaga mea lume, iar ochii și mintea mea sunt cele mai expuse lor. Vorbesc cuvinte, aud cuvinte spuse, cântate, șoptite, strigate și uneori mimate. Citesc cuvinte, gândesc în cuvinte, îmi imaginez cuvinte reprezentate de lucruri. Fac schimb de cuvinte când lucrez sau negociez orice. Ating cuvintele de pe ambalajul alimentelor, cântăresc cuvinte când analizez gânduri și, destul de des, desconsider oameni pe seama cuvintelor pe care le aleg în exprimare.

N-am cum să-mi închid ochii, să nu mai văd cuvinte scrise, pentru că orice văd, nescris fiind, are o denumire, o definiție, o istorie. Și toate acestea se fac cunoscute tot prin cuvinte. Mintea, o moară care funcționează cu cuvinte pe post de combustibil, vrea uneori o pauza, cel puțin mintea mea asta îmi cere.

Însă, paradoxal, dacă tot sunt suprasaturată de armatele de litere care își tot schimbă poziția pentru a forma alte și alte cuvinte, miliarde de înțelesuri în zeci de limbi, doar de ele mă pot folosi pentru a mă exprima. Sunt blocată într-un cerc vicios în care am ajuns datorită cuvintelor și din care pot ieși doar dacă le voi folosi cu îndemânare.

Enjoy the silence!

 

Cărţile se scriu singure

 

© Raluca Barbu

Constantul meu vis, unica dorinţă pe care mi-o puneam în gând când îmi băgam în sân un puf de păpădie prins din zbor, când apăsam cu degetul mare în zaţ, pe fundul cănii de cafea, când suflam în lumânările de pe tortul aniversar sau atunci când anii predau ştafeta unul altuia, dorinţa care-mi venea în gând fără s-o caut nici măcar o clipă, era „să-mi public cartea”.

Privind în urmă, contemplând panorama anilor care sunt încă în număr rezonabil în buletinul meu, realizez că strădania şi împlinirea după fiecare pagină scrisă, mândria după fiecare frază bine conturată, regăsirea după fiecare carte citită, toate câte le-am provocat ori respins, toate au fost călătoria mea. Momente înlănţuite care au trasat conturul meu. Nu o bucată de carton şi hârtie mi-a adus fericirea, ci anii care mi-au îndreptat paşii spre pagini goale ca şi acestea.

Petrecerile sunt muzele mele

 

© Raluca Barbu

Fără excepţie, petrecerile sunt primele pe lista literară a muzelor mele. Nu a existat niciuna pe care să o trăiesc fără să am impulsul câtorva fraze înţelepte sau cel puţin revelatorii. Indiferent de amploarea lor, nuntă sau pijama party, le-am tratat pe toate la fel: muze deghizate.

De cele mai multe ori socoteam alcoolul ca fiind elementul de transfer între buna dispoziţie şi descoperirea vreunui adevăr pitit în decor, însă weekendul trecut am aflat, cu limpezimea câtorva shoot-uri de Jagar, că oamenii sunt cei care deschid uşa, ca muza să poată intra, precum o sărbătorită în toiul unei petreceri surpriză.

Oamenii îşi poartă hainele ca pe o definiţie a ceea ce vor să însemne, îşi spun ideile prin cuvintele care găsesc cel mai rapid calea de ieşire, însă ceea ce reprezintă pentru alţi oameni, nu pot ascunde sau demnonstra –  doar ceilalţi pot cunoaşte însemnătatea lor şi de foarte multe ori fără să fie conştienţi de ea.

Petrecerea de sâmbătă, marca D’Avantage, cu întreaga listă de to-do-uri PR-iste bifată cu brio, a fost un cadou neaşteptat pentru mine, tocmai pentru că nu petrecerea în sine mi-a fost muză de data asta, ci toţi oamenii de acolo, de care mă leagă un an întreg de viaţă, concentrat şi, fără exagerare, preţios. Fiecare în parte şi toţi deodată mi-au apărut exact aşa cum sunt: oameni pentru care sunt recunoscătoare că i-am întâlnit, de la care am învăţat multe despre comunicare, despre mine şi despre întâmplările neîntâmplătoare.

Muza petrecerii cu pricina a fost îngăduitoare cu mine şi şi-a păstrat efectul până dimineaţă, iar acum, amestecată cu aromă de cafea, îmi permite să retrăiesc o seară şi un an prin prisma amintirilor ce mă leagă de prieteni dragi, ca de o altă parte din mine. Întotdeauna am fost un om al oamenilor – fie că mi-au fost oglinzi sau ferestre (permit inginerilor să pună sub semnul întrebării utilizarea conjunctiei fie în exemplul de mai sus), viaţa mea a depins de ei ca de limba română, iar oamenii care m-au înconjurat tot anul lui 2013, m-au îmbogăţit cu cel puţin doi prieteni dragi, cu abilitatea de a scrie despre orice subiect cu lejeritatea cu care scriu acum, cu momente memorabile trans-europene înzăpezite fără preaviz (revin asupra subiectului cu un text dedicat) şi cu o experienţă profesională de care mă folosesc în fiecare zi.

Îmi întăresc astfel înrederea în petreceri şi credinţa în muze, prin încă o seară a revelaţiilor trăite literar. Mii de mulţumiri Raluca, Calin, Dan, Marius, Sonia, Andreea. La mulţi ani!

 

 

Scrisul, o curtezană capricioasă

 

© Raluca Barbu

 

Interesante lucruri se întâmplă cu mine și scrisul meu de când am început să scriu pur și simplu, fără inspirație sau muze subtile.

Scriu când trebuie și când vreau, pentru că îmi place și pot. Ideea de a scrie când mă cuprinde inspirația a apus și anii care mă despart de această convingere îmi arată doar că am devenit o scriitoare matură. Acum știu că scrisul este în mine și trebuie doar să îl chem. Nu trebuie să mai rostesc incantații și rugăciuni către o curtezană capricioasă, care să-mi îngăduie un dram de fericire doar când astrele sunt aliniate și perfect luminate de lună. Acum eu sunt stăpână. Eu zic hai și ea se prezintă docilă pe pagină, în toată splendoarea goliciunii ei, întinsă în rânduri paralele, eterogen țesute cu ceea ce vreau să spun și cum vreau să o fac.

Era, într-adevăr, mult mai senzuală relația noastră în trecut, când scrisul îmi părea o curtezană, iar eu trebuia să o seduc, să îi promit pagini pline înainte ca ea să îmi permită sa ii văd măcar glezna. Sufeream și presimțeam plăcerea paginii scrise imediat ce reușeam să apuc un colț de idee și să o îndes cu teamă în cerneala stiloului, nu cumva să o risipesc în gânduri volatile. Era un joc erotic pe care l-aș fi trăit zilnic, însă curtezana era mai mereu indispusă. Își cunoștea exact valoarea și nu se lăsa înduplecată cu mărunțișul patimilor mele. Uneori porneam la drum de una singură, doar cu dorința de a încredința paginii ceva, orice, să știu doar că nu am trăit zile în zadar și că scrisul meu nu este doar o formă de refugiu, ci și de exprimare.

Au fost multe și seci încercările mele nebinecuvântate de lasciva curtezană și destul de puține tandemurile noastre pe care le reciteam și retrăiam de parcă doar atunci când le creasem trăisem cu adevărat. Ambele experiențe au săpat adânc în mine dorința, voința și misterul scrisului. Constat că nu e de ajuns să vrei să scrii. Trebuie să auzi acel glas ademenitor care îți promite satisfacții unice odată ce vei plonja în pagina albă. Trebuie să-i dai ascultare și să îi faci pe plac, până când glasul muzei devine propria voce, voință, ființă.

The book thief – sau cartea care a salvat hoțul

După două filme despre ororile sclaviei (The butler & 12 years a slave), 2014 ne îngăduie o lărgire a paletei de sentimente controversate, aducându-ne aminte despre ororile celui de-al II-lea război mondial. De data aceasta despre umanitatea nemților. A celor care au suferit la un loc cu națiille stigmate asuprirea unui Führer atotdistrugător.

Deși decorul amintește perfect despre vremurile în care scopul suprem al omului era supraviețuirea, iar visele se țineau ascunse adânc într-o cămăruță intimă încuiată cu grilaj, zăvor și lacăt, niciodată pe buze sau în cuvinte ușor de interceptat, The book thief este de fapt un omagiu adus omului și locului pe care îl sfințește cu propriul lui spirit.

the-book-thief-756499l
Liesel, o fetiță dată spre adopție de către o mamă care nu mai făcea față greutăților, duce cu ea în necunoscut durerea de a fi fost abandonată, groaza de a-și fi văzut fratele murind și dorința de a evada dintr-un scenariu impus. O familie de nemți fără copii, primind o alocație lunară, își asigură supraviețuirea adoptând fetița, cu tot cu spirirul ei. Un băiat blond, cu ambiții atletice într-o lume în care performanța putea să existe doar în slujba armatei naziste, își joacă rolul vieții și al morții pe strada care începuse de curând să poarte pașii lui Liesel către o aventură încă nescrisă.

Mi-e dor să primesc o scrisoare. În plic. Cu timbru. În poştă.

Da, mi-e realmente dor să scriu o scrisoare. De mână. Cu caligrafie îngrijită, cu aranjare în pagină şi numerotare în colţ dreapta sus; să aleg cu grijă foile, să estimez lungimea ei, să o scriu pe nerăsuflate şi apoi să merg nerăbdătoare la poştă; să o azvârl în cutie ca pe un bumerang care se va  reîntoarce la mine cu gândurile destinatarului, artistic încrustate pe ambele părţi. Şi de aşteptarea aceea incontrolabilă mi-e dor. Oare a ajuns, oare a citit-o deja, oare cât de multă bucurie i-am oferit prin rândurile mele?

Mi-e dor de scrisul meu, aşa cum rar mai am ocazia să îl practic, să îl critic pentru p-urile impersonale şi s-urile împrumutate de la o prietenă din copilărie. Da, de când mi s-a făcut dor de scrisoare în toată splendoarea ei retro/vintage, am fost constatat că scrisul meu a devenit rigid şi colţuros, de parcă peniţa sau vârful pixului şi-au pierdut rotunjimea şi le-au crescut colţuri de când le-am folosit ultima dată.

Ca orice îndeletnicire obţinută prin exerciţiu îndelungat, scrisul, în genere, este asemenea mersului. Mergem fără să fim conştienţi de deplasarea în sine sau de totalitatea mişcărilor pe care o presupune. Scriem şi cuvintele, prin toate simbolurile grafice pe care le înşiruim involuntar cu gândul la idee, pur şi simplu ţes textul fără conştiinţa actului în sine. Asta se întâmplă în mod normal, când, nici mersul, nici scrisul, nu sunt private de atenţia noastră zilnică. Însă, când mersul ne este scuzat de posesia maşinilor, iar scrisul de folosirea calculatoarelor, îndeletnicirile cândva naturale, devin incomode şi caduce, iar şofatul şi tastatul devin prin eliminare (sau prin regula supravieţuirii), fireşti.

Primavara cititorilor – culegere de texte literare

Iubitorii de literatură de la Bookblog au avut o idee minunată înainte de Paşte şi au adunat într-o culegere textele scriitorilor incognito doritori să-şi vadă operele (sau fragmente din ele) publicate, măcar sub această formă electronică.

Surprinzător de mulţi au răspuns provocării şi rezultatul s-a dovedit a fi un volum de scrieri dintre cele mai pestriţe şi mai îndrăzneţe.

Am profitat şi eu de această ocazie, trimiţând un text foarte drag mie, scris acum câţiva ani în Irlanda de Nord. La pagina 183 veţi da de el.

 Click aici pentru download

Vine, vine… a venit! Primavara.

N-am văzut în viaţa mea o iarnă atât de căpoasă. Se agaţă de fiecare nor, disperată că sfârşitu-i aproape. Se amăgeşte cu fiecare lapoviţă leşinată, crezând că-şi afirmă astfel zi după zi prezenţa inoportună. E adevărat, am minţit! Am mai văzut ierni rude cu aceasta şi în alţi ani cu începuturi la fel de dramatice. Sunt sfârşituri de sezon înrudite la rândul lor cu seriale TV care cândva aveau audienţă, dar cărora, după un timp, le rămâne doar renumele, pentru că subiectul a alungat orice urmă de interes.

N-aş avea de ce s-o învinovăţesc pentru că mai vrea încă puţină atenţie, pentru că e perseverentă şi se străduieşte să dăinuie dincolo de bunul simţ. E dreptul ei şi n-o pot condamna, însă nici n-o pot accepta în viaţa mea avidă de proaspat, sătulă de veşted. Şi-a pierdut tot farmecul, iar din femeia cocheta şi extravagantă de acum şase luni au rămas doar drumuri roase, ciorapi rupţi, pământ inundat, rimel întins sub ochi, copaci înmuguriţi ucişi de ultima zăpadă care le-a uscat florile, ruj şters şi buze crăpate. Nu vreau să-i mai văd chipul deformat care strigă prin toţi porii răutate şi egoism.

Nu-mi poate oferi nimic, mă face doar să tânjesc tot mai mult după soare. Ştiindu-l întotdeauna un gentleman, nu vrea să intervină, nu vrea să-i forţeze mâna, s-o topească, s-o usuce, s-o alunge. Aşteaptă răbdător să plece singură, să-şi ia veşmintele mucede, de culori incerte, să-şi inspire paguba asta de vânt sterp, să-şi adune vata opacă de nori şi să-şi vadă de drum. Să ne lase odată în pace!

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram