De la idee la succes: 7 etape prin care trebuie sa treci pentru a publica o carte

Articol aparut in 1Cartepesaptamana:

 De la idee la succes: 7 etape prin care trebuie sa treci pentru a publica o carte

Motivele care îndeamnă la scris sunt la fel de diverse precum subiectele dezbătute. Sunt oameni care şi-au descoperit această pasiune imediat după ce au învăţat alfabetul, în timp ce alţii şi-au dat seama că au ceva de spus lumii la mijlocul existenţei lor, în urma unor experienţe însemnate. Nu există un declic comun celor care vor să comunice cu semenii lor prin cuvinte – ba mai mult, de cele mai multe ori această dorinţă rămâne sub semnul întrebării multă vreme înainte de i se da curs -, pentru că scrisul este o expresie intimă a fiinţei noastre, una care ne dezvăluie natura într-o proporţie copleşitoare.

Pentru mine, simpla existenţă a cărţilor este cea mai convingătoare încurajare pentru a mă exprima, este declaraţia cea mai bine argumentată a dreptului meu de a scrie ceea ce simt, pentru că mărturia mea este la fel de îndreptăţită şi de valoroară ca a oricărui scriitor. Se poate întâmpla ca unii să nu aibă niciodată curajul de a se dezvălui semenilor, oricât de puternic ar simţi nevoia să o facă şi pe aceia îi compătimesc, fiind conştientă cât de dureroase sunt cuvintele nespuse. Însă astăzi, intenţia mea este să îi încurajez pe toţi, hotărâţi sau nehotărâţi, să dea o şansă scrisului lor, să se facă auziţi.

Visul oricărui scriitor este să fie publicat, acesta este finalul urmărit, însă până ce manuscrisul lui se va afla între doua coperţi, va trebui să parcurgă un drum lung, anevoios şi pe alocurea singuratic. Voi încerca în cele ce urmează să descriu cât mai obiectiv calea către publicare, aşa cum am experimentat-o eu, delimitând etapele traseului cât mai fidel cu putinţă.

Secretul scrisului

Niciodată nu cântăresc cuvintele pe care urmează să le îmbin pe hârtie, nu le caut, nu le despart de familiile lor, nu le pretind sinonime, nu le oblig să rimeze. Eu doar scriu, iar cuvintele se aleg, se împerechează, îşi crează o ordine proprie în funcţie de culoare şi muzicalitate, veşmânt şi semnificaţie. Nu sunt rasiste, homofobe, ipocrite, nu fac discriminare. În schimb pun mare preţ pe accesorii, ies la braţul unui verb atrăgător, se asortează cu adjectivele cele mai bine crescute şi mai în măsură să le scoată în evidenţă calităţile. Înaintează în linie dreaptă, dau prioritate virgulelor şi în caz de forţă majoră îşi îngăduie să fie vazute în compania unui semn de exclamaţie sau a unui substantiv oarecare incălţat cu majuscule.

Scrisul este pentru scriitor o nevoie, nu o dorinţă. De aceea textul de faţă nu se adresează celor care vor să scrie, ci celor care trebuie, care nu se pot abţine să scrie. Nu am ştiut asta întotdeauna, pentru că în adolescenţă, cand s-a trezit în mine setea pentru cuvinte, mi se părea că scriitorii sunt nişte supraoameni care deţin secretul cărţilor, iar eu, un om obişnuit, niciodată nu-l voi afla. A trecut parcă o viaţă întreagă până am avut curajul să pretind dezlegarea secretului şi despre această binecuvântare vreau să vă vorbesc acum.

Corporatist sau scriitor.(?)

Fie ca e afirmatie, fie ca e intrebare, concluzia este una singura. Am fost corporatista, sunt scriitoare, am fost candva ambele deodata, uneori puternic corporativa si doar tangibil literara, alteori convinsa de contrariu.

Acum, in primul ceas al lui 2013, analizez detasat raposatul an fatidic si sunt mai mult ca oricand convisa ca maiasii s-au referit la lucruri mult mai subtile decat apocalipsa. Intr-un fel, cel mai important de altfel, viata mea, asa cum o stiam, a incetat in 2012, iar cea pe care o traiasc acum este un mugure pe care abia invat sa-l privesc, sa-l miros fara sa-i fac rau cu entiziasmul meu incontrolabil. Gheata si foc am simtit in continuu, alternativ sau simultan, tot anul, fara vreo pauza domoala in care sa apuc sa-mi trag sufletul, sa inteleg ce se intampla. Insa nu era inca momentul sa inteleg, pentru ca abia acum sunt in stare sa privesc cu claritate dincolo de prapastia unui an autosuficient.

Cei care au citit deja „Corporatistul” stiu de mottoul lui Alix Albu, „sometimes you have to jump off the bridge and build wings on the way down”, cel care l-a determinat sa isi ia soarta in propriile maini. Ei, nu e un secret sau vreo surpriza, insa acasta este de fapt mottoul meu si coincidenta face ca acest roman sa fie de fapt sportul extrem pentru care nu credeam ca am suficient curaj. 2012 mi-a oferit decorul si circumstantele propice pentru a-mi asuma riscurile si a sari fara sa ma mai agat de vreo frica sau indoiala.

Lansare de carte: *Corporatistul* de Raluca Marchis, vineri 14*12*2013 la Bookcorner Librarium

Editura Tracus Arte anunta lansarea volumului Corporatistul, semnat de Raluca Marchis, la Cluj-Napoca in cadrul unui eveniment ce va avea loc vineri, 14 decembrie 2012, incepand cu ora 18:00, la Bookcorner Librarium. Romanul este un bildungsroman extrem de actual care prezinta un personaj care reuseste sa evolueze de la nivelul tanarului dornic de afirmare, la nivelul omului care reuseste sa se salveze, sa iasa din maruntaiele consumeriste ale societatii si ale prejudecatilor sale, o fiinta evoluata, echilibrata, capabila sa isi construiasca o viata interioara. Cartea a fost deja lansata in Bucuresti, in cadrul Targului International de Carte Gaudeamus.

Corporatistul este un roman cu dedicatie pentru cei care si-au incredintat vietile personale in mainile corporative ale multinationalelor, temporar sau definitiv. “Romanul este o poveste extraordinara, un drum initiatic parcurs cu nerabdarea si curiozitatea specifice spiritului uman, o intriga pe care o traim fiecare la rascrucile vietii. Asadar va invit la lectura, dragi corporatisti. Veti avea ocazia sa va regasiti partial sau in intregime in aceastã carte pe care am scris-o storcand si ultima picatura dintr-un deceniu de rebranding.”, declara Raluca Marchis inainte de lansarea volumului la Gaudeamus.

Blog à la carte

De ce, de unde şi până când atâtea bloguri? Tot adulmecam bucheţelul acesta de întrebări în timp ce îmi configuram propriul bârlog cibernetic şi răspunsul nu m-a ţinut prea mult gânduri. Este atât de evident încât nu ştiu de ce vreau neapărat să abuzez de cuvinte pentru demonstraţia unei ecuaţii cu o singură necunoscută – omul. Evident că ar fi mai nimerite numerele pentru aritmetica situaţiei de faţă, dar ele nu-mi sunt prea familiare. Dar dacă totuşi mi-ar fi, toată treaba s-ar sfârşi cu câteva caractere reci şi neînsufleţite… şi atunci unde s-ar mai găsi poezia blogului?

Nu mai avem timp să comunicăm şi chiar dacă încropim de-o pauză de ţigară sau de-un weekend la munte, nu mai avem încredere că cei de lângă noi au răbdarea sau curiozitatea să ne asculte. Ei la rândul lor ar avea atâtea de spus şi nu mai este spaţiu, timp şi urechi suficiente să fie auziţi.

Viteza care defineşte secolul nostru nu se referă doar la ameţitoarea succesiun

e de informaţii, fapte, sarcini şi rezoluţii cu care jonglăm de parcă mama ne-a făcut direct entertaineri, ci şi la însingurarea care vine odată cu asumarea unei astfel de vieţi. Nici nu ne dăm seama că ziua a trecut şi atât de puţin din noi a lăsat vreo amprentă pe orele ei. Şi chiar dacă fiecare avem un soţ, o mamă, un prieten, o soră sau o sută treizeci de amici pe facebook, toţi ne calculăm timpul în aceeaşi ecuaţie. Reuşim să spunem, ne concentrăm să ascultăm, facem o combinaţie între cele două, dar de cele mai multe ori rămânem cu comunicarea la jumătatea drumului.

Argumente în favoarea cărţii sau împotriva blogului

Încercând o adaptare forţată în lumea biţilor a tuturor elementelor clasice pe care viaţa le-a definit cu un motiv întemeiat în felul acesta, sunt forţată să iau în considerare blogul în locul unei cărţi tipărite. În loc să aleg, le voi păstra pe amândouă, dar nu le voi combina, confunda sau redefini. Fiecare trebuie să candideze la şefia meseriei pe care o practică.

Gândul că textul meu liric, fluid, scris cu intenţia de a fi gustat, pipăit şi mirosit, nu doar citit, ar ajunge undeva în subfolderele unui blog sau site fie el chiar bine promovat şi administrat, anulează însăşi bucuria pe care scrisul mi-o oferă.

Nu orice este scris poate fi tratat cu uşurinţa unui upload, cum este cazul textului de faţă.

Blogul ar avea probabil mai mulţi cititori decât cei care mi-ar cumpăra cartea, însă cei care ar intra intenţionat sau întâmplător în virtualitatea textului meu se vor comporta ca nişte oameni care navighează pe internet, oriunde i-ar duce linkurile întâlnite în paginile volatile, nu ca nişte cititori pregătiţi pentru o nouă aventură a lecturii.

Absolut oricine, când deschide calculatorul cu intenţia de a verifica emailul, pagina favorită de ştiri sau cel mai atrăgător blog asortat cu convingerile lui politice sau de orice altă natură, este dispus să înghită toate ofertele speciale care răsar prin pop-up-uri tot mai insistente, ca nişte obstacole de slalom. Suntem conştienţi că vom ceda tentaţiei de a vizita orice loc bine marcat în sidebars, orice reclamă bine-intenţionată şi perfect-plasată sub privirile noastre larg-periferice.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram