Intrare liberă Frumosului

 

© Raluca Barbu

 

Frumosul şi urâtul, două concepte la fel de relative precum binele şi răul, picură în noi, în proporţii inegale, poftă şi teamă de viaţă.

În fiecare zi ni se poate întâmpla să fim frumoşi şi buni, urâţi şi fricoşi, plini de viaţă sau părăsiţi de ea. Depinde cine ne priveşte. Suntem un amalgam de intenţii şi atitudini pe care le-am hrănit intenţionat, de fiecare dată când am fost prezenţi sau de toate acele dăţi când am uitat de noi şi alţii au picurat în urechile şi ochii noştri versiunea realităţii lor. Şi acum serios, atât de rar întâlnim oameni cu adevărat plini de viaţă!

Îmi închipui că sunt o strecurătoare care cerne urâtul şi salvează frumosul. Proporţiile mi se par valide, având în vedere că urâtul este atât de mărunt şi des, perfect pentru a cădea prin sită, iar frumosul compact, consitent, cu forme dintre cele mai neaşteptate, imposibil de a se putea plia pe un şablon îngust.

Eu, aşa cum sunt acum, amestec de toate experienţele pe care le-am chemat sau de care m-am împiedicat pe drum, decid să refuz Tot ce iese din conturul frumosului. Desigur, frumosul pe care spriritul meu îl cunoaşte şi după care tânjeşte. Destul l-am lăsat să se atingă de orice şi oricine, doar pentru că mi-era ruşine să spun nu, teamă să displac cuiva, să dezamăgesc pe cineva sau pur şi simplu pentru că “aşa se cade”. Da, de fiecare dată când nu m-am ascultat şi am decis să fac pe plac altora, le-am permis, într-un mod inconştient, să facă din mine o altă persoană – una pe care nu mai reuşeam să o definesc. Au trecut, s-au întâmplat, au rămas acolo unde s-au născut, în afara conturului meu.

Acum că am aflat adevărul meu şi mi-e limpede frumosul după care tânjesc, ridic imaginar semnul Interzis Urâtului, Acces liber Frumosului. În Universul meu, creat de mine aşa cum decid în fiecare zi, primesc Frumosul sub formă de natură, de oameni, de idei şi fapte. Refuz politicos intruşii care compromit, în orice fel sau formă, starea mea de bine.

Contemplare şi răbdare tuturor.

© Raluca Barbu

 

Feminitate şi şuetă

 

© Raluca Barbu

A fi norocoasă intră în CV-ul meu uman, chiar dacă uneori am impresia că alerg după noroc vânturând un lasou ameninţător în urma lui şi adeseori capturându-l cu forţa. Deseori când soarta face casă bună cu mine mă întreb dacă am fost într-adevăr norocoasă sau doar perseverentă.

Aleg întotdeauna să mă consider norocoasă, pentru că, în urmă cu 35 de ani, tatăl meu m-a binecuvântat cu această urare şi, de fiecare dată când norocul mă priveşte drept în ochi, îmi amintesc de rândurile pe care mi le dedicase pe când aveam doar un an. E mai plină de farmec această variantă şi mă apropie de copilul tatălui meu. Perseverenţa presupune multă muncă, convingere şi încredere obositoare, iar relatările despre înfruntarea obstacolelor nu sunt niciodată coborâte din rândurile unei poveşti ci mai degrabă dintr-un volum de selfhelp. Parcă mai degrabă îţi vine să crezi o poveste;)

Feminitate şi şuetă, două cuvinte care îmi plac deopotrivă, mai întâi pentru că par a fi compuse din note muzicale, nu din litere, apoi pentru că merg perfect împreună şi, cel mai important, pentru că au devenit atât de rare încât sunt de-a dreptul preţioase. Apoi, în combinaţie cu urarea cu care mă mândream mai devreme, iată un motiv în plus să mă simt atât de norocoasă, tocmai pentru că sunt femeie.

Ce fericire că eu sunt eu şi nu altcineva

 

© Raluca Barbu

O, dacă ar fi să adun la un loc toate înfăţişările pe care le-am adoptat de-a lungul anilor, drept chip sau scut, aş putea interpreta de una singură rolul tuturor personajelor dintr-un roman scris de Garcia Marquez, fără ca acestea să fie înrudite.

Într-un final, nu mai este vorba despre asta atunci când mă privesc într-o oglindă. Atât de obositor a fost să trebuiască să îndepărtez fiecare chip, unul după altul, până să ajung la mine. A fost epuizant până când, odată îndepărtate, nu le-am mai îmbrăcat. Le-am redat trecutului, care mi le vânduse la mâna a doua drept noi-nouţe. Poate mai scoate un ban pe ele dacă le duce la târgul de vechituri!

Acum că tot ce mă preocupă se găseşte în prezent, nu mai am răbdare şi toleranţă pentru episoade depăşite, oricât de atrăgătoare titlurile şi de promiţătoare scenariile. Ceea ce a rămas în oglindă, după fiecare dezgolire, este unicul personaj pe care vreau să îl mai interpretez vreodată şi nicidecum în reecranizări ale trecutului. Exista prea multe resurse de original pentru a mă mai preocupa de a fost odata.

Things will never be the same

 

© Raluca Barbu

 

Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene.

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Încă de când eram mică obişnuiam să reîmprospătez atmosfera în preajma unei schimbări. Îmi amintesc clar, când venea iarna (sau alt anotimp, dar în special când începea să ningă, cea mai dragă perioadă din an) schimbam tot ce aveam putere să mişc în cameră, mutam biroul cu vederea către geam, înlocuiam borcanul în care-mi ţineam ustensilele de scris, pictam ceva în ton cu momentul, toate astea de bucurie că de atunci încolo începea iarna, iar eu delimitam în acest fel două anotimpuri. De câte ori îmi aducea tata din “străinătate” haine, cărţi, culori, dulciuri sau ce altceva se obişnuieşte, rearanjam tot prin dulap şi sertare, aruncam tot ce mi se părea vechi şi fără folos şi le înlocuiam cu noile lucruşoare, pe care le puneam la loc de cinste, să simt cu adevărat că m-am înnoit. La fiecare început de an şcolar începeam un caiet pe care-l intitulam “Poezii dragi”, în care transcriam versurile cele mai drăgălaşe pe care le citeam. Nu aş fi putut face acest caiet în nicio altă perioadă, nu şi-ar fi avut rostul.

© Raluca Barbu

Când venea vacanţa de vară mă mutam în altă cameră, să dorm în alt pat. De ce aş fi dormit în acelaşi pat în care am dormit când mergeam la şcoală?… Când dădeau zăpezile sau înfloreau zarzării, în afară de înlocuitul hainelor groase cu cele subţiri şi invers, le probam pe toate, încercam să găsesc fiecare variantă de asortare, ca să-mi dau seama câte posibilităţi de ţinută aveam (oricum, făceam asta pentru că aveam doar câteva). Dar niciodată după aceea nu mai nimeream să le potrivesc la fel. Acestea se petreceau până maxim la vârsta de optsprezece ani. Atât îmi amintesc acum. După aceea nu mai ţin minte dacă am respectat ritualul sau nu îmi mai dau seama, însă ştiu că toate marile schimbări ce au urmat au fost încununate cu toată imaginaţia mea pusă în practică, astfel încât să simt cu adevărat că ceva s-a schimbat. Nu sunt pregătită acum să punctez aceste momente, însă vreau să spun că ceea ce schimbam în jurul meu, copil fiind, în exterior, nu şi-a păstrat ponderea. Acum evidenţiez totul prin ceea ce fac şi gândesc, prin atitudinea pe care-o adopt faţă de schimbare. Şi asta e o încercare mult mai grea.

În continuare mă influenţează ceea ce mă înconjoară şi asta nu cred că se va schimba vreodată. Simplul fapt că am pus aici o măsuţă şi un scaun şi sunt numai pentru mine, mă face să scriu mai des decât atunci când trebuia să improvizez ceva să am unde scrie, chiar dacă la prima vedere inspiraţia e cea care ar trebui să mă îndemne s-o fac. Cred că exemplul ăsta nu era dintre cele mai nimerite, însă este o dovadă vie că eu însămi provoc schimbări, ajut lucrurile să ia o altă întorsătură. Nu doar viaţa schimbă culoarea din ochii mei, o fac şi eu, prin decizii bune sau nu, iar atunci când se întâmplă, ajut tot universul meu sa fie gata de drum, să-mi înlesnească un alt început.

 

 

New year’s resolution: Mai mult ruj!

© Raluca Barbu

Rezoluțiile de început de an sunt bunătăți pe care le coc la foc iute la fiecare sfârșit de an.

Mi-am facut un obicei sănătos, zic eu, ca atunci când anul aproape se rostogolește afară din calendar, îmbrâncit de aglomerația din magazine și asurzit de urările cele mai sincere, să mă retrag într-un loc călduț, neafumat de preferință, unde să stau să parcurg în liniște lista realizărilor din anul ce aproape nu se mai zărește în depărtare.

Când luna decembrie își pune căciula blănoasă, mănușile cu un deget și fularul pepit, gata să o ia la sănătoasa, eu gasesc de cel mai bun augur să dau nota finală anului pe care îl reprezintă. Îl țintuiesc cu privirea de geamul din vecinatate, îl studiez cu atenție pe toate părțile și laturile, lasând străinilor impresia ca m-am pierdut undeva în trecut. Și nu sunt departe de adevăr.

O iau strategic, după calendarul faptelor și evenimentelor, printre locuri și oameni noi, urmând îndeaproape succesiunea anotimpurilor, notând totul analog (într-un carnețel) sau digital (într-un fișier word). Nu sunt imparțiala și niciodată obiectivă. Le iau așa cum au venit în viața mea sau cum au plecat, adăugând note de subsol la fiecare răscruce. Le adun pe toate într-un tabel liric, aplic o formulă veche precum timpul și trag concluzia: se sfârșește încă un an minunat! Multumesc!

Irosim sau construim?

Mă gândesc de ceva vreme, să tot fie vreo patru ani, la timpul pe care l-am irosit de-a lungul vieţii făcând lucruri care nu mă reprezintă, petrecând timp cu oameni care nu ofereau nimic prin prezenţa lor, construind asiduu la un viitor care nu s-a întâmplat, cheltuind energie pentru o viaţă pe care nu mi-am dorit-o neapărat. Am calculat la un moment dat anii întegi care adunaţi pe tortul meu aniversar nu reprezentau nimic din visele mele trecute, doar întâmplări îngăduite şi trecute cu vederea. Norocul meu a fost că am avut parte de iubire şi respect să pot înlătura regretul de a nu fi trăit viaţa mea şi de a mă concentra pentru prima dată asupra unei vieţi pe care să o iubesc cu adevărat.

Secretul scrisului

Niciodată nu cântăresc cuvintele pe care urmează să le îmbin pe hârtie, nu le caut, nu le despart de familiile lor, nu le pretind sinonime, nu le oblig să rimeze. Eu doar scriu, iar cuvintele se aleg, se împerechează, îşi crează o ordine proprie în funcţie de culoare şi muzicalitate, veşmânt şi semnificaţie. Nu sunt rasiste, homofobe, ipocrite, nu fac discriminare. În schimb pun mare preţ pe accesorii, ies la braţul unui verb atrăgător, se asortează cu adjectivele cele mai bine crescute şi mai în măsură să le scoată în evidenţă calităţile. Înaintează în linie dreaptă, dau prioritate virgulelor şi în caz de forţă majoră îşi îngăduie să fie vazute în compania unui semn de exclamaţie sau a unui substantiv oarecare incălţat cu majuscule.

Scrisul este pentru scriitor o nevoie, nu o dorinţă. De aceea textul de faţă nu se adresează celor care vor să scrie, ci celor care trebuie, care nu se pot abţine să scrie. Nu am ştiut asta întotdeauna, pentru că în adolescenţă, cand s-a trezit în mine setea pentru cuvinte, mi se părea că scriitorii sunt nişte supraoameni care deţin secretul cărţilor, iar eu, un om obişnuit, niciodată nu-l voi afla. A trecut parcă o viaţă întreagă până am avut curajul să pretind dezlegarea secretului şi despre această binecuvântare vreau să vă vorbesc acum.

Lansare de carte: *Corporatistul* de Raluca Marchis, vineri 14*12*2013 la Bookcorner Librarium

Editura Tracus Arte anunta lansarea volumului Corporatistul, semnat de Raluca Marchis, la Cluj-Napoca in cadrul unui eveniment ce va avea loc vineri, 14 decembrie 2012, incepand cu ora 18:00, la Bookcorner Librarium. Romanul este un bildungsroman extrem de actual care prezinta un personaj care reuseste sa evolueze de la nivelul tanarului dornic de afirmare, la nivelul omului care reuseste sa se salveze, sa iasa din maruntaiele consumeriste ale societatii si ale prejudecatilor sale, o fiinta evoluata, echilibrata, capabila sa isi construiasca o viata interioara. Cartea a fost deja lansata in Bucuresti, in cadrul Targului International de Carte Gaudeamus.

Corporatistul este un roman cu dedicatie pentru cei care si-au incredintat vietile personale in mainile corporative ale multinationalelor, temporar sau definitiv. “Romanul este o poveste extraordinara, un drum initiatic parcurs cu nerabdarea si curiozitatea specifice spiritului uman, o intriga pe care o traim fiecare la rascrucile vietii. Asadar va invit la lectura, dragi corporatisti. Veti avea ocazia sa va regasiti partial sau in intregime in aceastã carte pe care am scris-o storcand si ultima picatura dintr-un deceniu de rebranding.”, declara Raluca Marchis inainte de lansarea volumului la Gaudeamus.

Admit, am îmbătrânit

Fără voia mea, toamna mă aduce de fiecare dată faţă în faţă cu vârsta la care am ajuns. Aş fi crezut că ziua mea de naştere, sau aşa zisele rezoluţii ale anului nou sunt în măsură să smulgă de la mine revelaţii despre cât de multe au trecut pe lângă mine sau cât de mult mă bucur că altele nu se vor mai întoarce vreodată. Descoperirea mea destul de neaşteptată, recunosc, se referă la ultima realitate, la cea care după prea multe toamne nu mai simte nevoia să se repete, să pretindă că se află încă în centrul atenţiei.

Elementul surpriză al descoperirii mele este nevoia mea de a petrece, mai exact lipsa acestei nevoi, preponderent tânără de altfel şi toate celelalte activităţi conexe sau intrinsece cum ar fi clubbing-ul, dansatul şi chefuitul (probabil îmi scapă multe alte variaţiuni pe tema voii bune – sigur toţi termenii legaţi de tinereţe încep treptat să mi se şteargă din memorie).

Totul a început cu o mult aşteptată şi organizată bachelorette party, la care mă vedeam participând activ, cu diverse şi colorate cocktail-uri ţinute elegant în mână în timp ce conversaţia destindea atmosfera, cu ocazionale, dar numeroase shot-uri de tequila pe care le sorbeam profesionist (respectând regula sare-tequila-lămâie), ajungând în cele din urmă la nelipsitele picanterii, bârfe şi cârcoteli despre care un grup de femei garantat ajunge să discute după ce temperatura creşte cu câteva grade de alcool. Toate mi le imaginam descriptiv şi dinamic, începând cam cu o săptămână înaintea fericitului eveniment, mai ales pentru că aducea cu el câteva prietene dragi pe care le-am văzut mult prea rar în ultimii ani. Era seara care urma să se distingă de sute de seri în care n-am avut ocazia să scot de la naftalină hainele de duminică (de vineri seara mai precis), nu doar ca să verific dacă mă mai cuprind; o seară care urma să fie bine documentată, cu snapshot-uri ale momentelor cheie, cum ar fi ridicarea paharelor de tequila în cinstea viitoarei mirese.

Mama ascunsă

Textul următor este primul capitol din volumul “Selfie in oglinda. Cand femeia devine mama” – publicat de Editura Herald, 2014.

Ne naştem copii diferiţi, creştem şi devenim apoi adolescente speriate şi nehotărâte, ne maturizăm şi ne definim în cele mai variate modele de adulţi, iar când devenim mame, toată diversitatea se contopeşte în energia inepuizabilă care ne animă fiecare zi de părinte, pentru tot restul vieţii. Suntem mame în aşteptare din secunda în care ne naştem femei şi până când ţinem în braţe o nouă fiinţă umană, care ne seamănă în cele mai profunde feluri, ne pregătim inconştient pentru ceea ce ne-a fost predestinat. Trăim ani de-a rândul cu gândul că într-o bună zi vom fi exact ca memele nostre, apoi ne răzvrătim, convingându-ne că trebuie să luăm o decizie, că a fi mamă nu este de la sine înţeles pentru toate femeile, ci o alegere personală, pe care într-un final majoritatea o facem când simţim că a sosit momentul. Acesta este procesul inevitabil al devenirii materne, specific generaţiei noastre, când totul ne este permis, când orice putem cunoaşte în cele mai precise detalii, când alegerea ne aparţine în totalitate, iar femeile pot decide să fie mamă şi tată în acelaşi timp, dacă aceasta este dorinţa lor.

Am fost o fetiţă ca oricare alta, m-am jucat de-a mama şi copilul ani la rând, după modelul clasic, instinctiv al tuturor fetiţelor din lumea largă, care după doar câţiva ani de viaţă simt nevoia să îşi imite mamele, să îşi vindece, înveţe, adoarmă, hrănească păpuşile prin cel mai complex joc de rol. Este adorabil de urmărit acest joc de-a mama, acum ca şi acum treizeci de ani şi probabil singura diferenţă este doar copilul, căci mama din mine a rămas aceeaşi, deşi n-am cunoscut-o decât acum cu adevărat. Dăruirea maternă este la fel de intensă, seriozitatea cu care orice discuţie sfârşeşte printr-o recapitulare şi asigurare că toate sunt clare, este identică, nevoia de a ocroti este interpretată în aceeaşi manieră ceremonioasă, de parcă obiectul dragostei noastre s-ar putea frânge. Povestea ar putea începe aşa: „am fost fetiţe şi apoi am fost mame”. În spiritul instinctului matern, suntem mame dintotdeauna, deşi doar după ce trupurile noastre împlinesc minunea atât de firească a naşterii, jocul devine realitate. Acum că sunt mamă din toate punctele de vedere, cele reale şi cele închipuite, pot vorbi desluşit despre mama care am fost de când eram fetiţă.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram