Ce fericire că eu sunt eu şi nu altcineva

 

© Raluca Barbu

O, dacă ar fi să adun la un loc toate înfăţişările pe care le-am adoptat de-a lungul anilor, drept chip sau scut, aş putea interpreta de una singură rolul tuturor personajelor dintr-un roman scris de Garcia Marquez, fără ca acestea să fie înrudite.

Într-un final, nu mai este vorba despre asta atunci când mă privesc într-o oglindă. Atât de obositor a fost să trebuiască să îndepărtez fiecare chip, unul după altul, până să ajung la mine. A fost epuizant până când, odată îndepărtate, nu le-am mai îmbrăcat. Le-am redat trecutului, care mi le vânduse la mâna a doua drept noi-nouţe. Poate mai scoate un ban pe ele dacă le duce la târgul de vechituri!

Acum că tot ce mă preocupă se găseşte în prezent, nu mai am răbdare şi toleranţă pentru episoade depăşite, oricât de atrăgătoare titlurile şi de promiţătoare scenariile. Ceea ce a rămas în oglindă, după fiecare dezgolire, este unicul personaj pe care vreau să îl mai interpretez vreodată şi nicidecum în reecranizări ale trecutului. Exista prea multe resurse de original pentru a mă mai preocupa de a fost odata.

Aş putea fi atât de fericită toată viaţa 

 

© Raluca Barbu

M-aş putea trezi în fiecare dimineaţă lângă tine, cu ochii abia mijiţi, cuprinzând suprafaţa de un verde opac a pădurii noastre. De abia începe ziua şi, din secunda în care privirea desluşeşte întreg peisajul, cu ajutorul unor schimbătoare dioptrii, orice rămăşiţă de gând necurat sau coşmar ascuns în adâncurile nopţii se dizolvă treptat în natură vie.

Aş putea sta în fiecare dimineaţă pe terasa noastră, privind drept în ochi pădurea, pătrunzând-o cu auzul şi mirosul, împrumutând de la ea o doză zilnică de perfecţiune. Aş putea închide ochii, să o aud şi să o simt ca şi când ar fi o entitate atotcuprinzătoare, cu care mă contopesc, în care mă risipesc precum parfumul pe pielea unui personaj de roman interbelic. Aş asculta nesfârşita improvizaţie de triluri şi aş încerca să cunosc pe nume fiecare fiinţă înaripată a pădurii, doar pentru amuzamentul de a le ştii caraghioasele denumiri.

Cărţile se scriu singure

 

© Raluca Barbu

Constantul meu vis, unica dorinţă pe care mi-o puneam în gând când îmi băgam în sân un puf de păpădie prins din zbor, când apăsam cu degetul mare în zaţ, pe fundul cănii de cafea, când suflam în lumânările de pe tortul aniversar sau atunci când anii predau ştafeta unul altuia, dorinţa care-mi venea în gând fără s-o caut nici măcar o clipă, era „să-mi public cartea”.

Privind în urmă, contemplând panorama anilor care sunt încă în număr rezonabil în buletinul meu, realizez că strădania şi împlinirea după fiecare pagină scrisă, mândria după fiecare frază bine conturată, regăsirea după fiecare carte citită, toate câte le-am provocat ori respins, toate au fost călătoria mea. Momente înlănţuite care au trasat conturul meu. Nu o bucată de carton şi hârtie mi-a adus fericirea, ci anii care mi-au îndreptat paşii spre pagini goale ca şi acestea.

Fericire gratis (II) – Lucruri simple

 

© Raluca Barbu

 

Un proverb chinezesc spune că mai întâi trebuie să goleşti paharul pentru a-l putea umple. Poate că ordinea cuvintelor era alta în înţeleapta zicală, cert e că semnificaţia îşi păstrează perfect intenţia şi în aceasta formă. O dragă prietenă mi-a facut-o cadou la răscrucea de acum doi ani, când tocmai desprinsesem de mine un vagon plin cu zece ani de viaţă, lăsându-l în deriva unui roman. A fost o frază destul de succintă, peste care în orice alt moment aş fi trecut mai lesne, însă, aşa cum a ştiut să se strecoare în urechea mea la timpul potrivit, încă nu şi-a pierdut niciun decibel din intensitate.

Da, cu regularitate trebuie să facem curat în casele noastre, aşa cum ar trebui să o facem în propria existenţă. Dar cine se gândeşte la asta când laitmotivul acestui secol este viteza? Graba către nou, către mai mult! Timpul este valută şi orice oprire din ritmul nebun costă bani. Sau imagine sau vizibilitate. Rareori cineva îşi permite luxul de a se opri şi de a analiza dacă merită să păstreze ceea ce cu atâta muncă a agonisit, material sau spiritual. Mă gândeam că sunt doar două situaţii când cineva ar fi capabil de aşa o faptă: când este forţat de împrejurări sau când este singura lui scăpare – aşa cum s-a întâmplat în cazul meu.

Să te desprinzi definitiv de o parte din trecut, de oameni sau lucruri, pare o treabă dureroasă, însă, dacă toate acestea îţi îngreunează înaintarea, percepţia asupra viitorului, începi să-ţi doreşti cât mai mult spaţiu pentru ceea ce vei avea nevoie în următorul capitol. De când am înţeles cât de sănătos este să mă eliberez din când în când de exces, golitul acesta a ajuns pe lista mea de bune practici şi îi dedic următorul capitol din Fericire gratis: Lucruri simple

Oriunde îmi arunc privirea, mă lovesc de lucruri, mii şi milioane şi tone de lucruri. În casă, în magazine, online, offline, peste tot vederea îmi este îngreunată de un compact front de lucruri nefolositoare. Aveam de gând să dau o listă cu exemple grăitoare, însă mi-am dat seama că aş folosi prea mult spaţiu pe propriul site, pe voi aş risca să vă plictisesc teribil şi m-aş face vinovată fix de fapta pe care încerc atât de stângaci să o arăt cu degetul. Scanez PC-ul şi dau doar de foldere obsolete, mă uit la TV sau navighez netul şi sunt invitată, îmbiată, agasată să cumpar alte şi alte lucruri.

Fericire gratis (I) – Maternitatea

© Raluca Barbu

Viaţa este în toate felurile posibile: minunată, surprinzătoare, previzibilă, explicabilă, uneori greu-interpretabilă şi nu neaparat rar, nedigerabilă. Cu toate acestea, oamenii au abilităţi de supravieţuire şi aproape întotdeauna găsesc un răspuns pentru provocările ei. Chiar dacă de multe ori avem senzaţia că am epuizat bancurile şi resursele pentru un râs sănătos, găsim o cale să lăsăm timpul, natura sau semenii să ne dea motiv să zâmbim din nou.

Sunt omul care se lasă pradă propriilor sentimente, într-atât încât nu mai văd dincolo de drama sau euforia care mă consumă. În fine, de data asta vreau să mă refer la dramă… De aceea, de câţiva ani încoace m-am tot gândit că mi-ar prinde bine să întocmesc o listă de bune practici, la care să apelez atunci când dioptriile nu-mi mai folosesc să trec strada. Am supravieţuit fiecărei tragedii reale sau fictive prin care am trecut, însă la final mereu am simţit că aş fi putut scurta amarul cu puţin dulce, care nu dă niciodată greş.

Adevărul este că fiecare avem câteva constante în viaţă, fără de care am fi destul de rătăciţi. Poate familia, poate prietenii, poate un loc în care să ne putem reface forţele. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre mine. Însă ironia face că, exact atunci când am mai mare nevoie de ele, să simt ceva bine înfipt în pământ sau ceva ce mă defineşte ca supravieţuitoare, sufăr brusc de o miopie atroce care îmi întunecă vederea şi nu mai ştiu unde să caut sprijin. Şi exact aşa, după fiecare vindecare, fericită să văd din nou limpede, mi-am promis că voi întocmi lista despre poţiunile care-mi vor scurta orbirile temporare şi care-mi vor salva măcar câteva milioane de neuroni.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram