Parenting la intersecția dintre dragoste și despărțire – At Middleton

Doi străini își petrec o zi în campusul Universității Middleton, în timp ce copilul fiecăruia încearcă să simtă gustul studenției promis de distinsa instituție. George (Andy Garcia) și Edith (Vera Farmiga), într-o combinație eterogenă de personalitate și vocație, reușesc să transforme dureroasa zi ce prevestea desparțirea de copiii lor, într-o renaștere, într-o nouă primăvară a vieții.

ATMIDDLETON_M

Ce lasă impresia a fi o antipatie la prima vedere între cei doi, sfârșește prin a fi exact opusul. Fiecare își însoțise copilul în acest tur de facultate sperând să se împace cu iminenta desparțire, asigurându-se că îi vor lăsa pe mâini bune și că ceea ce au încercat să le insufle timp de 18 ani și-a găsit un loc permanent în conștiința lor de oameni maturi în formare.

Deși importanți în aceasta scenă ar fi trebuit să fie cei doi adolescenți, soarele și reflectorul lui văratic îi urmărește pe părinții lor, mai derutați și mult mai neîncrezători în viitor decât proprii lor copii. Euforia vizitei pentru viitorii studenti îi cuprinde într-o îmbrățișare plină de vitalitate pe cei doi adulți. Străbătând acest spațiu al începutului de drum, reîntorcându-se într-un timp al destinului încă nedecis, își reamintesc să trăiască, să riște și să muște cu poftă dintr-o zi atât de darnică.

Filmul lasă impresia unui rom-com cu final compromis, însă mie mi-a parut mai mult o poveste de parenting. Probabil că depinde foarte mult cine este spectatorul. Eu am simțit parcă durerea aceea, de care sigur nu voi fi scutită, când copilul meu își va îndesa viața într-un geamantan și va căuta un alt loc unde să și-o despacheteze, considerând că părinții și-au făcut numărul și e timpul să devină doar martori.

Dacă aș fi văzut filmul acum 5 ani, când încă nu plănuiam să devin mamică, le-aș fi povestit cu entuziasm prietenelor mele despre dragostea la prima (poate a treia) vedere care ia foc în campusul din Middleton, între un cochet și tipicar  Garcia și exuberanta Farmiga, amândoi treziți la viață după o lungă negare de sine.

Sursa articol: La Punkt

Sursa foto: http://bit.ly/1m6Lh2O

Întâlnire cu destinul la mare înălțime sau The secret life of Walter Mitty

Contopit până și în respirație cu natura nealterată, liberă, omul dă dovadă de cea mai copleșitoare puritate. Atât de rar mai întâlnim oameni sau locuri pure, atât de rar încât trăim cu certitudinea că niciunul nu a supraviețuit acestui prezent acaparator. Cu atât mai puțin noi înșine.

Cu gândul la prea-discutatul destin, care te surprinde și te trezește la o realitate pe care nu o credeai (sau nu îndrăzneai să o crezi) a ta, chiar în secunda în care erai sigur că uitase de tine, descoperi cât este de ușor să îți găsești și accepti destinul dacă transferul de energii se petrece în natura cea mai pură.

Din orice unghi alegem să o măsurăm, soarta ne este custom made, chiar dacă noi, printr-o neîncredere caracteristic umană, vrem să știm neapărat dacă ea a fost făcută după asemănarea noastră sau noi după a ei. De parcă ar mai avea vreo importanță. Până nu devenim una cu ea, suntem goi, veșnic în căutare de o nouă modă.

Sunt recunoscătoare să fi avut ocazia să văd un film care a sporit cu încă o infinitate uimirea mea față de natură. De data asta, față de natura umană.

M-am așezat în față televizorului cu așteptări firești în ceea ce-l privește pe Ben Stiller, presimțind o comedie de nișă, așa cum eram obișnuită. În schimb, m-am trezit în martoră unei lecții de viață de o subtilitate surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât lecția era predată departe de civilizație, în creierii Hymalayei, de personajul nonconformistului Sean Penn.

Analiza rece/fierbinte a societăţii noastre – Partea I

Ah, de când așteptam să scriu despre asta… despre societatea contemporană, așa cum este, înveșmântată în marketing, iluzii și stereotipuri, precum o prostituată versată. Nici nu-i de mirare că devenim noi înșine niște produse, rezultate de succes ale unui procedeu de modificare socială. Am trecut demult de stadiul de cobai, pentru că ne-am însușit toate experimentele de laborator și acum le numim într-un cuvânt viață. Îmi cer scuze față de cei care se cred neatinși de bolile societății noastre, eu însă îmi recunosc fără menajamente slăbiciunea, viciul.

De dimineața până seara reușesc de cele mai multe ori să trăiesc zile artificiale, zile în care aproape tot ce fac nu are legătură cu mine sau cu nevoile mele reale, ci îndeplinesc un ritual impus subliminal de tot ce mă înconjoară.

Dependențele din zilele noastre sunt mai numeroase ca pe vremea părinților noștri. Teoretic ne referim la vicii când vine vorba de alcool, tutun sau droguri, însă lista rămâne mereu deschisă și, cu fiecare generație ajunsă la vârsta adultă, mai adaugăm câteva, proaspete, abia provocate de mecanismul acesta indestructibil care este media. Căci până la urmă la asta se rezumă boala incurabilă a societății noastre, la dependențe multiple provocate și întreținute cu picătura chinezeasca de către o mass-media haotică, bolnavă.

Before midnight, watch the sunrise, kiss the sunset

Nu puteam să las să treacă pe lângă mine ultima parte a sensibilei trilogii fără să dau cinemaului ce merită, apreciere și elogii. În cazul de față vreau să i le ofer pe toate, în primul rând pentru că nu m-a dezamăgit și apoi pentru că n-a fost previzibilă. De obicei sequel-urile lasă de dorit și, cele mai multe dintre ele, se împotmolesc în gloria primei părți.

Auzind de premiera Before midnight, cu câteva luni în urmă, mă simțeam de parcă cineva îmi făcea un cadou neașteptat, fără să fie Crăciunul. Am îmbrățișat nerăbdătoare cadoul, ideea de a mă revedea cu Jesse și Celine, sperând să-mi satisfac curiozitatea: au rămas împreună sau au consumat încă o noapte de amor înainte de a-și vedea din nou de propriul drum?

Astfel promise răspunsurile la întrebări, am purces a-mi reîmprospăta memoria cu răsărituri și apusuri, ca să curgă frumos povestea prin simțuri, să nu fie inoportunata de lapsusuri din primele două părți. Mi-am alocat deci timp suficient pentru aceasta aventură și m-am întors în timp în 1995, când povestea transeuropeană mi s-a înfipt în suflet definitiv, transformandu-se într-o referință de care m-am folosit în repetate rânduri.

photo (2)

A fost ca și când am urmărit pentru prima dată  răsăritul, pentru că nimic din ce am revăzut nu rezona cu amintirile mele. De obicei îmi plac senzațiile acestea, îmi confirmă cumva că filmul își merită aplauzele, dacă la distanță de 18 ani încă reușește să surprindă. Însă surpriza era alta, am băgat eu de seamă, anume că acum 18 ani eram o puștoaică de vreo 16-17 ani care din tot filmul reținuse dulcegăriile: doi străini se cunosc pe tren, se plimbă apoi sub cupola metropolitană a Vienei, când se lasă noaptea se iubesc clandestin în parcul rozelor, după ce consumă o sticlă de vin rosu; se despart a doua zi cu gândul că se vor revedea peste o jumătate de an, cu inimi fragile de îndrăgostiți.

Dan in real life – Lecţie de parenting

Un exemplu de film drăguţ, amuzant, un romcom pentru o duminică ploioasă – fie că sunteţi împreună de cinci ani şi staţi tolăniţi pe canapeaua din sufragerie sau aţi ieşit in oraş la cinema la a patra întâlnire.  Însă,  dacă sunteţi părinţi, veţi găsi în film mesaje mai complexe decât ciudata soartă care ne aduce în cale oameni prin cele mai neortodoxe metode sau surprinzătoarea soartă care nu uită de noi atunci când nu mai avem putere nici măcar să speram la iubire, suflete pereche sau finaluri fericite.

918_2_large

Dacă sunteţi părinţi, atunci scenariul va fi o lecţie de parenting (ce ciudă mi-e că nu găsesc un cuvânt în limba română care să cuprindă ideea de parenting, căci părinţeala sună aşa comic), lecţie pe care abia acum, că văd a doua oară filmul, am primit-o şi eu. La prima vizionare am rămas cu un sentiment de bine, liniştită că domul Dan, văduv fiind, rămas cu trei fete de crescut, are totuşi şansa să iubească din nou şi încă ce femeie… Încă un film despre dragostea atotcuprinzătoare, salvatoare şi vindecătoare.

Stoker

Trecând peste substratul profund patologic al scenariului, (pentru că aşa prefer eu, să înlătur din context ce consider a fi inoportun în dinamica oricărui fapt, realitate sau ficţiune – exact ca în imaginaţia Indiei) şi în ciuda sau tocmai datorită scenariului scris de Wentworth Miller, mă opresc doar la cele cinci simţuri pe care filmul ăsta cu cruzime încearcă să le asmută.

Am simţit fiecare secvenţă de parcă m-aş fi aflat dincolo de monitor, dincolo de pielea mea, de raţiune, timp în care respingeam cu luciditate faptul că filmul se referea la o serie de crime care au trezit conştiinţa de adult a Indiei. Aşadar, trecând peste tocmai esenţa filmului, mie mi-a rămas impregnat în memoria senzoriala fundalul, decorul în care aş fi găsit oportune cu totul alte întâmplări.

stoker

Mia Wasikowska, careia îi prevăd un viitor oscarizat, a jucat aşa cum mă aşteptam, cum numai ea putea, interpretând cu simplitate definiţia ciudăţeniei rafinate. Nimic mai natural în fiecare gest, privire, tresărire.

 

Intregul film inspiri profund, plămâni fiind absorbiţi de aer, ca apoi să expiri încet, nu cumva să îţi scape un cuvânt, o şoaptă, nu cumva să ratezi vreun subînţeles.

A good year

De multe ori m-am imaginat critic de film, insa doar din cauza unui orgoliu de asa-zis cinefil, de amator de film, de consumator excesiv si fara ghid de cinematografie diversa. In niciun caz din cauza simtului meu innascut de a vedea dincolo de interpretari si decoruri sau de a gasi filosofia dupa care regizorul isi indruma actorii de-a lungul scenariului – pentru ca un astfel de simt nu mi-au oferit urzitoarele la nastere, ci mai degraba mi-au lasat o imaginatie bogata care incearca, copil sau adult fiind, sa-mi explice viata prin nesfarsite scene jucate cu maiestrie de cei mai renumiti artisti ai ecranului.

Evident ca nu as fi un bun critic de film, din moment ce am o inclinatie irationala de arevedea acelasi film pana cand intuiesc exact succesiunea secventelor, pana cand cunosc replicile si gesturile care deschid sau inchid intrigile, ca pana la urma sa realizez ca mi-au ramas atatea detalii care mi-au scapat ultima data si pe care este impardonabil sa nu le fi retinut.

Da, poate ca intamplarile si personajele sunt usor de retinut, de aceea absorb atat de repede titluri, nume, scenarii, regii, perioade si interpretari. Insa nu pentru a repeta experienta deja traita revad eu filmele din nou si sin nou. Mai degraba pentru acele detalii care imi scapa, fiind ocupata cu firul actiunii, si care abia la urmatoarele vizionari se lasa descoperite starnindu-mi uimirea si admiratia fata de opera de arta.

Untitled

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram