Intrare liberă Frumosului

 

© Raluca Barbu

 

Frumosul şi urâtul, două concepte la fel de relative precum binele şi răul, picură în noi, în proporţii inegale, poftă şi teamă de viaţă.

În fiecare zi ni se poate întâmpla să fim frumoşi şi buni, urâţi şi fricoşi, plini de viaţă sau părăsiţi de ea. Depinde cine ne priveşte. Suntem un amalgam de intenţii şi atitudini pe care le-am hrănit intenţionat, de fiecare dată când am fost prezenţi sau de toate acele dăţi când am uitat de noi şi alţii au picurat în urechile şi ochii noştri versiunea realităţii lor. Şi acum serios, atât de rar întâlnim oameni cu adevărat plini de viaţă!

Îmi închipui că sunt o strecurătoare care cerne urâtul şi salvează frumosul. Proporţiile mi se par valide, având în vedere că urâtul este atât de mărunt şi des, perfect pentru a cădea prin sită, iar frumosul compact, consitent, cu forme dintre cele mai neaşteptate, imposibil de a se putea plia pe un şablon îngust.

Eu, aşa cum sunt acum, amestec de toate experienţele pe care le-am chemat sau de care m-am împiedicat pe drum, decid să refuz Tot ce iese din conturul frumosului. Desigur, frumosul pe care spriritul meu îl cunoaşte şi după care tânjeşte. Destul l-am lăsat să se atingă de orice şi oricine, doar pentru că mi-era ruşine să spun nu, teamă să displac cuiva, să dezamăgesc pe cineva sau pur şi simplu pentru că “aşa se cade”. Da, de fiecare dată când nu m-am ascultat şi am decis să fac pe plac altora, le-am permis, într-un mod inconştient, să facă din mine o altă persoană – una pe care nu mai reuşeam să o definesc. Au trecut, s-au întâmplat, au rămas acolo unde s-au născut, în afara conturului meu.

Acum că am aflat adevărul meu şi mi-e limpede frumosul după care tânjesc, ridic imaginar semnul Interzis Urâtului, Acces liber Frumosului. În Universul meu, creat de mine aşa cum decid în fiecare zi, primesc Frumosul sub formă de natură, de oameni, de idei şi fapte. Refuz politicos intruşii care compromit, în orice fel sau formă, starea mea de bine.

Contemplare şi răbdare tuturor.

© Raluca Barbu

 

Ce fericire că eu sunt eu şi nu altcineva

 

© Raluca Barbu

O, dacă ar fi să adun la un loc toate înfăţişările pe care le-am adoptat de-a lungul anilor, drept chip sau scut, aş putea interpreta de una singură rolul tuturor personajelor dintr-un roman scris de Garcia Marquez, fără ca acestea să fie înrudite.

Într-un final, nu mai este vorba despre asta atunci când mă privesc într-o oglindă. Atât de obositor a fost să trebuiască să îndepărtez fiecare chip, unul după altul, până să ajung la mine. A fost epuizant până când, odată îndepărtate, nu le-am mai îmbrăcat. Le-am redat trecutului, care mi le vânduse la mâna a doua drept noi-nouţe. Poate mai scoate un ban pe ele dacă le duce la târgul de vechituri!

Acum că tot ce mă preocupă se găseşte în prezent, nu mai am răbdare şi toleranţă pentru episoade depăşite, oricât de atrăgătoare titlurile şi de promiţătoare scenariile. Ceea ce a rămas în oglindă, după fiecare dezgolire, este unicul personaj pe care vreau să îl mai interpretez vreodată şi nicidecum în reecranizări ale trecutului. Exista prea multe resurse de original pentru a mă mai preocupa de a fost odata.

Aş putea fi atât de fericită toată viaţa 

 

© Raluca Barbu

M-aş putea trezi în fiecare dimineaţă lângă tine, cu ochii abia mijiţi, cuprinzând suprafaţa de un verde opac a pădurii noastre. De abia începe ziua şi, din secunda în care privirea desluşeşte întreg peisajul, cu ajutorul unor schimbătoare dioptrii, orice rămăşiţă de gând necurat sau coşmar ascuns în adâncurile nopţii se dizolvă treptat în natură vie.

Aş putea sta în fiecare dimineaţă pe terasa noastră, privind drept în ochi pădurea, pătrunzând-o cu auzul şi mirosul, împrumutând de la ea o doză zilnică de perfecţiune. Aş putea închide ochii, să o aud şi să o simt ca şi când ar fi o entitate atotcuprinzătoare, cu care mă contopesc, în care mă risipesc precum parfumul pe pielea unui personaj de roman interbelic. Aş asculta nesfârşita improvizaţie de triluri şi aş încerca să cunosc pe nume fiecare fiinţă înaripată a pădurii, doar pentru amuzamentul de a le ştii caraghioasele denumiri.

Cărţile se scriu singure

 

© Raluca Barbu

Constantul meu vis, unica dorinţă pe care mi-o puneam în gând când îmi băgam în sân un puf de păpădie prins din zbor, când apăsam cu degetul mare în zaţ, pe fundul cănii de cafea, când suflam în lumânările de pe tortul aniversar sau atunci când anii predau ştafeta unul altuia, dorinţa care-mi venea în gând fără s-o caut nici măcar o clipă, era „să-mi public cartea”.

Privind în urmă, contemplând panorama anilor care sunt încă în număr rezonabil în buletinul meu, realizez că strădania şi împlinirea după fiecare pagină scrisă, mândria după fiecare frază bine conturată, regăsirea după fiecare carte citită, toate câte le-am provocat ori respins, toate au fost călătoria mea. Momente înlănţuite care au trasat conturul meu. Nu o bucată de carton şi hârtie mi-a adus fericirea, ci anii care mi-au îndreptat paşii spre pagini goale ca şi acestea.

New year’s resolution: Mai mult ruj!

© Raluca Barbu

Rezoluțiile de început de an sunt bunătăți pe care le coc la foc iute la fiecare sfârșit de an.

Mi-am facut un obicei sănătos, zic eu, ca atunci când anul aproape se rostogolește afară din calendar, îmbrâncit de aglomerația din magazine și asurzit de urările cele mai sincere, să mă retrag într-un loc călduț, neafumat de preferință, unde să stau să parcurg în liniște lista realizărilor din anul ce aproape nu se mai zărește în depărtare.

Când luna decembrie își pune căciula blănoasă, mănușile cu un deget și fularul pepit, gata să o ia la sănătoasa, eu gasesc de cel mai bun augur să dau nota finală anului pe care îl reprezintă. Îl țintuiesc cu privirea de geamul din vecinatate, îl studiez cu atenție pe toate părțile și laturile, lasând străinilor impresia ca m-am pierdut undeva în trecut. Și nu sunt departe de adevăr.

O iau strategic, după calendarul faptelor și evenimentelor, printre locuri și oameni noi, urmând îndeaproape succesiunea anotimpurilor, notând totul analog (într-un carnețel) sau digital (într-un fișier word). Nu sunt imparțiala și niciodată obiectivă. Le iau așa cum au venit în viața mea sau cum au plecat, adăugând note de subsol la fiecare răscruce. Le adun pe toate într-un tabel liric, aplic o formulă veche precum timpul și trag concluzia: se sfârșește încă un an minunat! Multumesc!

Crezi în fapte sau în vorbe?

© Raluca Barbu

Am început să citesc cu adevărat către finalul copilăriei, când adolescența bătea cu pumnii la ușa personalității mele, gata-gata să dea buzna peste naivitatea mea longevivă. N-am avut niciun îndrumar de lectură, nimeni să-mi compună o listă de bifat de-a lungul curiozităților mele literare. Era deja prea târziu să o iau de la capăt cu bibliografiile de vacanță din școala primară, așa că m-am bazat doar pe dorința de a citi și pe biblioteca generoasă a familiei. Depășisem deja vârsta corespunzătoare pentru savurarea basmelor, așa că am urcat două trepte deodată și am ajuns direct la Charles Dickens, cel despre care toată lumea spunea că știe cel mai bine care-i treaba cu copiii. Și așa am debutat eu, cu oarbă încredere în penița autorului britanic, în universul pestriț al literaturii, începând să cunosc lumea care fusese odată ca niciodată.

Înghițeam volumele cu neașteptată poftă și mult mai curând decât aveam pretenția de la mine, parcursesem deja lista de titluri cunoscute, lăsându-i în urmă pe David, Oliver, Nicholas, Martin, Pip și Estella. M-am trezit față în față cu provocarea de a continua cu un titlu dificil – Hard Times – și nu pentru că timpurile în care trăisera celelalte personaje fuseseră mai puțin grele, ci pentru că primul paragraf din carte mi-a atras atenția și m-a forțat să iau atitudine și să fiu împotrivă. Sună (selectiv) ceva de genul acesta:

“— Fapte, iată ceea ce doresc eu! Învăţătura pe care le-o vei da băieţilor şi fetelor de aici să cuprindă numai Fapte, în viaţă n-ai nevoie decît de Fapte. Să nu sădeşti nimic altceva, şi toate celelalte smulge-le! Numai cu ajutorul Faptelor poţi forma mintea unui animal cugetător; nimic altceva nu le poate fi de folos vreodată! Aşa că rămîi strict la Fapte, domnule!”

Cine nu sunt

Nu sunt multe lucruri, nu sunt o minune, o forţă, nici măcar ceva concret, însă toate celelalte care sunt, sunt pe deplin ale mele şi oricât încerc să mi le fur, să mi le  arunc, reneg, se întorc la mine ca un bumerang.

 

 

Irosim sau construim?

Mă gândesc de ceva vreme, să tot fie vreo patru ani, la timpul pe care l-am irosit de-a lungul vieţii făcând lucruri care nu mă reprezintă, petrecând timp cu oameni care nu ofereau nimic prin prezenţa lor, construind asiduu la un viitor care nu s-a întâmplat, cheltuind energie pentru o viaţă pe care nu mi-am dorit-o neapărat. Am calculat la un moment dat anii întegi care adunaţi pe tortul meu aniversar nu reprezentau nimic din visele mele trecute, doar întâmplări îngăduite şi trecute cu vederea. Norocul meu a fost că am avut parte de iubire şi respect să pot înlătura regretul de a nu fi trăit viaţa mea şi de a mă concentra pentru prima dată asupra unei vieţi pe care să o iubesc cu adevărat.

De la idee la succes: 7 etape prin care trebuie sa treci pentru a publica o carte

Articol aparut in 1Cartepesaptamana:

 De la idee la succes: 7 etape prin care trebuie sa treci pentru a publica o carte

Motivele care îndeamnă la scris sunt la fel de diverse precum subiectele dezbătute. Sunt oameni care şi-au descoperit această pasiune imediat după ce au învăţat alfabetul, în timp ce alţii şi-au dat seama că au ceva de spus lumii la mijlocul existenţei lor, în urma unor experienţe însemnate. Nu există un declic comun celor care vor să comunice cu semenii lor prin cuvinte – ba mai mult, de cele mai multe ori această dorinţă rămâne sub semnul întrebării multă vreme înainte de i se da curs -, pentru că scrisul este o expresie intimă a fiinţei noastre, una care ne dezvăluie natura într-o proporţie copleşitoare.

Pentru mine, simpla existenţă a cărţilor este cea mai convingătoare încurajare pentru a mă exprima, este declaraţia cea mai bine argumentată a dreptului meu de a scrie ceea ce simt, pentru că mărturia mea este la fel de îndreptăţită şi de valoroară ca a oricărui scriitor. Se poate întâmpla ca unii să nu aibă niciodată curajul de a se dezvălui semenilor, oricât de puternic ar simţi nevoia să o facă şi pe aceia îi compătimesc, fiind conştientă cât de dureroase sunt cuvintele nespuse. Însă astăzi, intenţia mea este să îi încurajez pe toţi, hotărâţi sau nehotărâţi, să dea o şansă scrisului lor, să se facă auziţi.

Visul oricărui scriitor este să fie publicat, acesta este finalul urmărit, însă până ce manuscrisul lui se va afla între doua coperţi, va trebui să parcurgă un drum lung, anevoios şi pe alocurea singuratic. Voi încerca în cele ce urmează să descriu cât mai obiectiv calea către publicare, aşa cum am experimentat-o eu, delimitând etapele traseului cât mai fidel cu putinţă.

Corporatist sau scriitor.(?)

Fie ca e afirmatie, fie ca e intrebare, concluzia este una singura. Am fost corporatista, sunt scriitoare, am fost candva ambele deodata, uneori puternic corporativa si doar tangibil literara, alteori convinsa de contrariu.

Acum, in primul ceas al lui 2013, analizez detasat raposatul an fatidic si sunt mai mult ca oricand convisa ca maiasii s-au referit la lucruri mult mai subtile decat apocalipsa. Intr-un fel, cel mai important de altfel, viata mea, asa cum o stiam, a incetat in 2012, iar cea pe care o traiasc acum este un mugure pe care abia invat sa-l privesc, sa-l miros fara sa-i fac rau cu entiziasmul meu incontrolabil. Gheata si foc am simtit in continuu, alternativ sau simultan, tot anul, fara vreo pauza domoala in care sa apuc sa-mi trag sufletul, sa inteleg ce se intampla. Insa nu era inca momentul sa inteleg, pentru ca abia acum sunt in stare sa privesc cu claritate dincolo de prapastia unui an autosuficient.

Cei care au citit deja „Corporatistul” stiu de mottoul lui Alix Albu, „sometimes you have to jump off the bridge and build wings on the way down”, cel care l-a determinat sa isi ia soarta in propriile maini. Ei, nu e un secret sau vreo surpriza, insa acasta este de fapt mottoul meu si coincidenta face ca acest roman sa fie de fapt sportul extrem pentru care nu credeam ca am suficient curaj. 2012 mi-a oferit decorul si circumstantele propice pentru a-mi asuma riscurile si a sari fara sa ma mai agat de vreo frica sau indoiala.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram