Terapie prin scris

Interesant cum titlul Terapie prin scris m-a ales pe mine, m-a făcut să-l pun în fruntea blogului şi-a aşteptat atâta vreme să îi găsesc un rost sau un motiv pentru avantajoasa lui poziţionare.

În ultimul timp scrisul a fost urechea care mi-a ascultat gândurile atunci când nu era nimeni în preajmă să mă audă, iar vocea nu mai avea
sens să articuleze rând pe rând definiţiile stărilor mele de spririt.

Foaia de hârtie sau pagina de pixeli nu m-au judecat niciodată, ci m-au invitat răbdătoare să le împărtăşesc, în fraze cât mai clare, mai detaliate, forfota interioară, înainte să mă asurzească. De multe ori am scăpat teafără pentru că foaia mi-a luat prin scris durerea şi a păstrat-o departe de mine, în caiete cu coperţi cartonate, colorate, uitate în cutii ale trecutului.

Scrisul, prin inexplicabilul fel în care ia fiinţă de câte ori ating cu buricele degetelor tastatura sau când peniţa începe să întineze elegant o coală albă, mi-a păstrat intacte cele mai sincere bucurii ale vieţii mele adulte. Sunt zeci de mii rânduri în care mi-am vărsat uimirea faţă de această lume fascinantă, în care am descris cu lumină cerul stăpânit de stele, cu galben nehotărât luna ce le însoţea, cu fir de cerneală albastrul adânc din fundal. Le pot reciti oricând, iar cerul, cu toţi pionii pe de tabla lui, îmi vor apărea dinaintea ochilor la fel ca atunci când le-am luat de pe cer, le-am modificat consistenţa şi le-am turnat în rezervorul stiloului meu.

Scrisul ascultă, ziceam. Şi aşa, de felul lui, este, pe lângă un bun ascultător, un martor al vieţii celui care îl scrie. Mă pot contrazice eu pe mine fără să-mi dau vreo şansă, însă nu ajung prea departe cu judecata, pentru că paginile cu inconfundabilul meu scris pledează în favoarea mea de fiecare dată. Dacă e scris, înseamnă că a fost gândit, simţit, aruncat în lume sau cyber-lume.

Scrisul (tot el) este, în mare parte, personajul principal în două din cărţile pe care le-am publicat. Vanitos din fire, se strecoară în pagină iniţial ca un musafir nepoftit şi sfârşeşte prin a fi ales frumoasa balului la care toate celelalte personaje se zgâiesc dizgraţios. Da, chiar ca Cenuşăreasa! Dispare când e balul în toi şi apoi se plânge că şi-a pierdut cerneala printre rânduri. Mă învinovăţeşte pe mine, mă şantajează până cedez şi scriu din nou despre el, exact cum fac acum. Poate aş fi avut altceva de scris astăzi, însă, dacă nu scriu despre el, apelează la conştiinţă şi mă torturează ca pe un delincvent, ca pe un hoţ de încălţăminte.

Avem o relaţie complicată, scrisul şi cu mine. Ne curtăm, ne respingem, ne reproşăm că nu suntem mereu la nevoie unul pentru celălalt, ne jurăm iubire veşnică, ca la scurt timp după să suferim o mică amnezie şi să pierdem sensul avut de fiecare în existenţa celuilalt. Insă, în general, cred că scrisul dă formă vieţii mele şi face asta de mai bine de 20 de ani. Tot ce s-a petrecut major în tot acest răstimp se regăseşte fidel în pagini datate. Nu cred să fi scăpat vreun sentiment trăit de mine de radiografia indiscretă a cuvintelor. Mă îndoiesc. În schimb, există dovezi clare ale unor perioade pe care nu mi le mai amintesc sau recunosc, pe care pagini ce-mi poartă caligrafia mi le înfățișează de parcă s-ar fi petrecut ieri.

Scrisul e memoria mea.

Ce este scrisul pentru tine?

 

 

 

Cărţile se scriu singure

 

© Raluca Barbu

Constantul meu vis, unica dorinţă pe care mi-o puneam în gând când îmi băgam în sân un puf de păpădie prins din zbor, când apăsam cu degetul mare în zaţ, pe fundul cănii de cafea, când suflam în lumânările de pe tortul aniversar sau atunci când anii predau ştafeta unul altuia, dorinţa care-mi venea în gând fără s-o caut nici măcar o clipă, era „să-mi public cartea”.

Privind în urmă, contemplând panorama anilor care sunt încă în număr rezonabil în buletinul meu, realizez că strădania şi împlinirea după fiecare pagină scrisă, mândria după fiecare frază bine conturată, regăsirea după fiecare carte citită, toate câte le-am provocat ori respins, toate au fost călătoria mea. Momente înlănţuite care au trasat conturul meu. Nu o bucată de carton şi hârtie mi-a adus fericirea, ci anii care mi-au îndreptat paşii spre pagini goale ca şi acestea.

Scrisul, o curtezană capricioasă

 

© Raluca Barbu

 

Interesante lucruri se întâmplă cu mine și scrisul meu de când am început să scriu pur și simplu, fără inspirație sau muze subtile.

Scriu când trebuie și când vreau, pentru că îmi place și pot. Ideea de a scrie când mă cuprinde inspirația a apus și anii care mă despart de această convingere îmi arată doar că am devenit o scriitoare matură. Acum știu că scrisul este în mine și trebuie doar să îl chem. Nu trebuie să mai rostesc incantații și rugăciuni către o curtezană capricioasă, care să-mi îngăduie un dram de fericire doar când astrele sunt aliniate și perfect luminate de lună. Acum eu sunt stăpână. Eu zic hai și ea se prezintă docilă pe pagină, în toată splendoarea goliciunii ei, întinsă în rânduri paralele, eterogen țesute cu ceea ce vreau să spun și cum vreau să o fac.

Era, într-adevăr, mult mai senzuală relația noastră în trecut, când scrisul îmi părea o curtezană, iar eu trebuia să o seduc, să îi promit pagini pline înainte ca ea să îmi permită sa ii văd măcar glezna. Sufeream și presimțeam plăcerea paginii scrise imediat ce reușeam să apuc un colț de idee și să o îndes cu teamă în cerneala stiloului, nu cumva să o risipesc în gânduri volatile. Era un joc erotic pe care l-aș fi trăit zilnic, însă curtezana era mai mereu indispusă. Își cunoștea exact valoarea și nu se lăsa înduplecată cu mărunțișul patimilor mele. Uneori porneam la drum de una singură, doar cu dorința de a încredința paginii ceva, orice, să știu doar că nu am trăit zile în zadar și că scrisul meu nu este doar o formă de refugiu, ci și de exprimare.

Au fost multe și seci încercările mele nebinecuvântate de lasciva curtezană și destul de puține tandemurile noastre pe care le reciteam și retrăiam de parcă doar atunci când le creasem trăisem cu adevărat. Ambele experiențe au săpat adânc în mine dorința, voința și misterul scrisului. Constat că nu e de ajuns să vrei să scrii. Trebuie să auzi acel glas ademenitor care îți promite satisfacții unice odată ce vei plonja în pagina albă. Trebuie să-i dai ascultare și să îi faci pe plac, până când glasul muzei devine propria voce, voință, ființă.

The book thief – sau cartea care a salvat hoțul

După două filme despre ororile sclaviei (The butler & 12 years a slave), 2014 ne îngăduie o lărgire a paletei de sentimente controversate, aducându-ne aminte despre ororile celui de-al II-lea război mondial. De data aceasta despre umanitatea nemților. A celor care au suferit la un loc cu națiille stigmate asuprirea unui Führer atotdistrugător.

Deși decorul amintește perfect despre vremurile în care scopul suprem al omului era supraviețuirea, iar visele se țineau ascunse adânc într-o cămăruță intimă încuiată cu grilaj, zăvor și lacăt, niciodată pe buze sau în cuvinte ușor de interceptat, The book thief este de fapt un omagiu adus omului și locului pe care îl sfințește cu propriul lui spirit.

the-book-thief-756499l
Liesel, o fetiță dată spre adopție de către o mamă care nu mai făcea față greutăților, duce cu ea în necunoscut durerea de a fi fost abandonată, groaza de a-și fi văzut fratele murind și dorința de a evada dintr-un scenariu impus. O familie de nemți fără copii, primind o alocație lunară, își asigură supraviețuirea adoptând fetița, cu tot cu spirirul ei. Un băiat blond, cu ambiții atletice într-o lume în care performanța putea să existe doar în slujba armatei naziste, își joacă rolul vieții și al morții pe strada care începuse de curând să poarte pașii lui Liesel către o aventură încă nescrisă.

Primavara cititorilor – culegere de texte literare

Iubitorii de literatură de la Bookblog au avut o idee minunată înainte de Paşte şi au adunat într-o culegere textele scriitorilor incognito doritori să-şi vadă operele (sau fragmente din ele) publicate, măcar sub această formă electronică.

Surprinzător de mulţi au răspuns provocării şi rezultatul s-a dovedit a fi un volum de scrieri dintre cele mai pestriţe şi mai îndrăzneţe.

Am profitat şi eu de această ocazie, trimiţând un text foarte drag mie, scris acum câţiva ani în Irlanda de Nord. La pagina 183 veţi da de el.

 Click aici pentru download

Irosim sau construim?

Mă gândesc de ceva vreme, să tot fie vreo patru ani, la timpul pe care l-am irosit de-a lungul vieţii făcând lucruri care nu mă reprezintă, petrecând timp cu oameni care nu ofereau nimic prin prezenţa lor, construind asiduu la un viitor care nu s-a întâmplat, cheltuind energie pentru o viaţă pe care nu mi-am dorit-o neapărat. Am calculat la un moment dat anii întegi care adunaţi pe tortul meu aniversar nu reprezentau nimic din visele mele trecute, doar întâmplări îngăduite şi trecute cu vederea. Norocul meu a fost că am avut parte de iubire şi respect să pot înlătura regretul de a nu fi trăit viaţa mea şi de a mă concentra pentru prima dată asupra unei vieţi pe care să o iubesc cu adevărat.

A good year

De multe ori m-am imaginat critic de film, insa doar din cauza unui orgoliu de asa-zis cinefil, de amator de film, de consumator excesiv si fara ghid de cinematografie diversa. In niciun caz din cauza simtului meu innascut de a vedea dincolo de interpretari si decoruri sau de a gasi filosofia dupa care regizorul isi indruma actorii de-a lungul scenariului – pentru ca un astfel de simt nu mi-au oferit urzitoarele la nastere, ci mai degraba mi-au lasat o imaginatie bogata care incearca, copil sau adult fiind, sa-mi explice viata prin nesfarsite scene jucate cu maiestrie de cei mai renumiti artisti ai ecranului.

Evident ca nu as fi un bun critic de film, din moment ce am o inclinatie irationala de arevedea acelasi film pana cand intuiesc exact succesiunea secventelor, pana cand cunosc replicile si gesturile care deschid sau inchid intrigile, ca pana la urma sa realizez ca mi-au ramas atatea detalii care mi-au scapat ultima data si pe care este impardonabil sa nu le fi retinut.

Da, poate ca intamplarile si personajele sunt usor de retinut, de aceea absorb atat de repede titluri, nume, scenarii, regii, perioade si interpretari. Insa nu pentru a repeta experienta deja traita revad eu filmele din nou si sin nou. Mai degraba pentru acele detalii care imi scapa, fiind ocupata cu firul actiunii, si care abia la urmatoarele vizionari se lasa descoperite starnindu-mi uimirea si admiratia fata de opera de arta.

Untitled

Vine, vine… a venit! Primavara.

N-am văzut în viaţa mea o iarnă atât de căpoasă. Se agaţă de fiecare nor, disperată că sfârşitu-i aproape. Se amăgeşte cu fiecare lapoviţă leşinată, crezând că-şi afirmă astfel zi după zi prezenţa inoportună. E adevărat, am minţit! Am mai văzut ierni rude cu aceasta şi în alţi ani cu începuturi la fel de dramatice. Sunt sfârşituri de sezon înrudite la rândul lor cu seriale TV care cândva aveau audienţă, dar cărora, după un timp, le rămâne doar renumele, pentru că subiectul a alungat orice urmă de interes.

N-aş avea de ce s-o învinovăţesc pentru că mai vrea încă puţină atenţie, pentru că e perseverentă şi se străduieşte să dăinuie dincolo de bunul simţ. E dreptul ei şi n-o pot condamna, însă nici n-o pot accepta în viaţa mea avidă de proaspat, sătulă de veşted. Şi-a pierdut tot farmecul, iar din femeia cocheta şi extravagantă de acum şase luni au rămas doar drumuri roase, ciorapi rupţi, pământ inundat, rimel întins sub ochi, copaci înmuguriţi ucişi de ultima zăpadă care le-a uscat florile, ruj şters şi buze crăpate. Nu vreau să-i mai văd chipul deformat care strigă prin toţi porii răutate şi egoism.

Nu-mi poate oferi nimic, mă face doar să tânjesc tot mai mult după soare. Ştiindu-l întotdeauna un gentleman, nu vrea să intervină, nu vrea să-i forţeze mâna, s-o topească, s-o usuce, s-o alunge. Aşteaptă răbdător să plece singură, să-şi ia veşmintele mucede, de culori incerte, să-şi inspire paguba asta de vânt sterp, să-şi adune vata opacă de nori şi să-şi vadă de drum. Să ne lase odată în pace!

De la idee la succes: 7 etape prin care trebuie sa treci pentru a publica o carte

Articol aparut in 1Cartepesaptamana:

 De la idee la succes: 7 etape prin care trebuie sa treci pentru a publica o carte

Motivele care îndeamnă la scris sunt la fel de diverse precum subiectele dezbătute. Sunt oameni care şi-au descoperit această pasiune imediat după ce au învăţat alfabetul, în timp ce alţii şi-au dat seama că au ceva de spus lumii la mijlocul existenţei lor, în urma unor experienţe însemnate. Nu există un declic comun celor care vor să comunice cu semenii lor prin cuvinte – ba mai mult, de cele mai multe ori această dorinţă rămâne sub semnul întrebării multă vreme înainte de i se da curs -, pentru că scrisul este o expresie intimă a fiinţei noastre, una care ne dezvăluie natura într-o proporţie copleşitoare.

Pentru mine, simpla existenţă a cărţilor este cea mai convingătoare încurajare pentru a mă exprima, este declaraţia cea mai bine argumentată a dreptului meu de a scrie ceea ce simt, pentru că mărturia mea este la fel de îndreptăţită şi de valoroară ca a oricărui scriitor. Se poate întâmpla ca unii să nu aibă niciodată curajul de a se dezvălui semenilor, oricât de puternic ar simţi nevoia să o facă şi pe aceia îi compătimesc, fiind conştientă cât de dureroase sunt cuvintele nespuse. Însă astăzi, intenţia mea este să îi încurajez pe toţi, hotărâţi sau nehotărâţi, să dea o şansă scrisului lor, să se facă auziţi.

Visul oricărui scriitor este să fie publicat, acesta este finalul urmărit, însă până ce manuscrisul lui se va afla între doua coperţi, va trebui să parcurgă un drum lung, anevoios şi pe alocurea singuratic. Voi încerca în cele ce urmează să descriu cât mai obiectiv calea către publicare, aşa cum am experimentat-o eu, delimitând etapele traseului cât mai fidel cu putinţă.

Secretul scrisului

Niciodată nu cântăresc cuvintele pe care urmează să le îmbin pe hârtie, nu le caut, nu le despart de familiile lor, nu le pretind sinonime, nu le oblig să rimeze. Eu doar scriu, iar cuvintele se aleg, se împerechează, îşi crează o ordine proprie în funcţie de culoare şi muzicalitate, veşmânt şi semnificaţie. Nu sunt rasiste, homofobe, ipocrite, nu fac discriminare. În schimb pun mare preţ pe accesorii, ies la braţul unui verb atrăgător, se asortează cu adjectivele cele mai bine crescute şi mai în măsură să le scoată în evidenţă calităţile. Înaintează în linie dreaptă, dau prioritate virgulelor şi în caz de forţă majoră îşi îngăduie să fie vazute în compania unui semn de exclamaţie sau a unui substantiv oarecare incălţat cu majuscule.

Scrisul este pentru scriitor o nevoie, nu o dorinţă. De aceea textul de faţă nu se adresează celor care vor să scrie, ci celor care trebuie, care nu se pot abţine să scrie. Nu am ştiut asta întotdeauna, pentru că în adolescenţă, cand s-a trezit în mine setea pentru cuvinte, mi se părea că scriitorii sunt nişte supraoameni care deţin secretul cărţilor, iar eu, un om obişnuit, niciodată nu-l voi afla. A trecut parcă o viaţă întreagă până am avut curajul să pretind dezlegarea secretului şi despre această binecuvântare vreau să vă vorbesc acum.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram