Fericire gratis (I) – Maternitatea

© Raluca Barbu

Viaţa este în toate felurile posibile: minunată, surprinzătoare, previzibilă, explicabilă, uneori greu-interpretabilă şi nu neaparat rar, nedigerabilă. Cu toate acestea, oamenii au abilităţi de supravieţuire şi aproape întotdeauna găsesc un răspuns pentru provocările ei. Chiar dacă de multe ori avem senzaţia că am epuizat bancurile şi resursele pentru un râs sănătos, găsim o cale să lăsăm timpul, natura sau semenii să ne dea motiv să zâmbim din nou.

Sunt omul care se lasă pradă propriilor sentimente, într-atât încât nu mai văd dincolo de drama sau euforia care mă consumă. În fine, de data asta vreau să mă refer la dramă… De aceea, de câţiva ani încoace m-am tot gândit că mi-ar prinde bine să întocmesc o listă de bune practici, la care să apelez atunci când dioptriile nu-mi mai folosesc să trec strada. Am supravieţuit fiecărei tragedii reale sau fictive prin care am trecut, însă la final mereu am simţit că aş fi putut scurta amarul cu puţin dulce, care nu dă niciodată greş.

Adevărul este că fiecare avem câteva constante în viaţă, fără de care am fi destul de rătăciţi. Poate familia, poate prietenii, poate un loc în care să ne putem reface forţele. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre mine. Însă ironia face că, exact atunci când am mai mare nevoie de ele, să simt ceva bine înfipt în pământ sau ceva ce mă defineşte ca supravieţuitoare, sufăr brusc de o miopie atroce care îmi întunecă vederea şi nu mai ştiu unde să caut sprijin. Şi exact aşa, după fiecare vindecare, fericită să văd din nou limpede, mi-am promis că voi întocmi lista despre poţiunile care-mi vor scurta orbirile temporare şi care-mi vor salva măcar câteva milioane de neuroni.

Dan in real life – Lecţie de parenting

Un exemplu de film drăguţ, amuzant, un romcom pentru o duminică ploioasă – fie că sunteţi împreună de cinci ani şi staţi tolăniţi pe canapeaua din sufragerie sau aţi ieşit in oraş la cinema la a patra întâlnire.  Însă,  dacă sunteţi părinţi, veţi găsi în film mesaje mai complexe decât ciudata soartă care ne aduce în cale oameni prin cele mai neortodoxe metode sau surprinzătoarea soartă care nu uită de noi atunci când nu mai avem putere nici măcar să speram la iubire, suflete pereche sau finaluri fericite.

918_2_large

Dacă sunteţi părinţi, atunci scenariul va fi o lecţie de parenting (ce ciudă mi-e că nu găsesc un cuvânt în limba română care să cuprindă ideea de parenting, căci părinţeala sună aşa comic), lecţie pe care abia acum, că văd a doua oară filmul, am primit-o şi eu. La prima vizionare am rămas cu un sentiment de bine, liniştită că domul Dan, văduv fiind, rămas cu trei fete de crescut, are totuşi şansa să iubească din nou şi încă ce femeie… Încă un film despre dragostea atotcuprinzătoare, salvatoare şi vindecătoare.

Infuzie de natură

Sunt crescută la oraş, însă dependenţa de natură mi-a fost administrată în doze mici sau mari, superficiale sau consistente, de către ambii părinţi, pe parcursul întregii copilării. Nu m-am gândit niciodată la natură ca fiind o dependenţă până să termin facultatea, pentru că natura mă aştepta imediat după ce clopoţelul anunţa sfârşitul fiecărui semestru. Vacanţa a însemnat mereu evadare în natură, iarna la munte, vara la mare. La fel, concediile care au înlocuit (insuficient, ce e drept) vacanţele, au fost şi sunt motiv de evadare către orice colţ de natură, fie ea autohtonă sau solicitantă de paşaport.

Nici nu mi-am dat seama până de curând, când m-am trezit poftind cu jind la o gură de natură, având în vedere că în ultimii ani natura mi-a fost mai casă decât casa. Da, maternitatea poate face un astfel de lucru unei mame, abandonând-o parcurilor şi uitând-o în ele anotimpuri întregi. Recentele şi interminabilele ploi au trezit în mine devoratoarea de natură şi au instigat-o la revoltă. Pereţii, covoarele şi din ce în ce mai imensul LCD nu prea pot concura cu formele de relief scăldate într-o imensă şi aerisită atmosferă. Clima asta tot mai nehotărâtă cred că poartă vina intermitenţei cu care pot uita de mine sub cerul liber, însă tot după mofturile ei trebuie să mă ghidez mereu, fie că dependenţa este conştientă, fie că îmi roade pe ascuns virtutea răbdării.           

Tinereţea, vecina mea

Mă gândesc de ceva vreme, mai exact de când în stânga şi în dreapta mea la birou am două fete tinere, proaspete, vesele şi atragătoare, mă gândesc la anii în care şi eu mă simţeam exact aşa cum le văd pe ele acum. Iniţial am fost uşor sau mai degrabă, ca să recunosc (dacă tot m-am apucat de confesat), profund jenată de tinereţea lor. O găseam stânjenitoare şi nu ştiam exact cum să mă port în preajma ei. Încă nu mai fusesem într-o situaţie asemănatoare până atunci sau cel puţin nu într-una care să scoată în evidenţă atât de acut contrastul.

Deşi între noi nu este chiar o viaţă de om (aşa cum este între mine şi fiica mea), este în schimb o generaţie întreagă. Una pe care o simt în fiecare dintre conversaţiile noastre şi de fiecare dată când mă găsesc în acelaşi cadru cu ele. Nu vă gândiţi că aş fi sau că m-aş simţi vreo băbăciune, însă în prezenţa fragedei tinereţi cred că orice persoană de vârsta mea s-ar simţi cel puţin la fel de pusă pe tuşă ca mine.

Treptat m-am obişnuit şi am adoptat o atitudine vag maternă, aşa ca să mă situez undeva concret faţă de ele, însă statutul de mamă doar în familia mea îl pot susţine. Astfel, nu-mi rămânea decât să-mi confrunt sentimentele cu realitatea lor si apoi cu a mea. Ce a rămas după este chiar interesant.

Mama ascunsă

Textul următor este primul capitol din volumul “Selfie in oglinda. Cand femeia devine mama” – publicat de Editura Herald, 2014.

Ne naştem copii diferiţi, creştem şi devenim apoi adolescente speriate şi nehotărâte, ne maturizăm şi ne definim în cele mai variate modele de adulţi, iar când devenim mame, toată diversitatea se contopeşte în energia inepuizabilă care ne animă fiecare zi de părinte, pentru tot restul vieţii. Suntem mame în aşteptare din secunda în care ne naştem femei şi până când ţinem în braţe o nouă fiinţă umană, care ne seamănă în cele mai profunde feluri, ne pregătim inconştient pentru ceea ce ne-a fost predestinat. Trăim ani de-a rândul cu gândul că într-o bună zi vom fi exact ca memele nostre, apoi ne răzvrătim, convingându-ne că trebuie să luăm o decizie, că a fi mamă nu este de la sine înţeles pentru toate femeile, ci o alegere personală, pe care într-un final majoritatea o facem când simţim că a sosit momentul. Acesta este procesul inevitabil al devenirii materne, specific generaţiei noastre, când totul ne este permis, când orice putem cunoaşte în cele mai precise detalii, când alegerea ne aparţine în totalitate, iar femeile pot decide să fie mamă şi tată în acelaşi timp, dacă aceasta este dorinţa lor.

Am fost o fetiţă ca oricare alta, m-am jucat de-a mama şi copilul ani la rând, după modelul clasic, instinctiv al tuturor fetiţelor din lumea largă, care după doar câţiva ani de viaţă simt nevoia să îşi imite mamele, să îşi vindece, înveţe, adoarmă, hrănească păpuşile prin cel mai complex joc de rol. Este adorabil de urmărit acest joc de-a mama, acum ca şi acum treizeci de ani şi probabil singura diferenţă este doar copilul, căci mama din mine a rămas aceeaşi, deşi n-am cunoscut-o decât acum cu adevărat. Dăruirea maternă este la fel de intensă, seriozitatea cu care orice discuţie sfârşeşte printr-o recapitulare şi asigurare că toate sunt clare, este identică, nevoia de a ocroti este interpretată în aceeaşi manieră ceremonioasă, de parcă obiectul dragostei noastre s-ar putea frânge. Povestea ar putea începe aşa: „am fost fetiţe şi apoi am fost mame”. În spiritul instinctului matern, suntem mame dintotdeauna, deşi doar după ce trupurile noastre împlinesc minunea atât de firească a naşterii, jocul devine realitate. Acum că sunt mamă din toate punctele de vedere, cele reale şi cele închipuite, pot vorbi desluşit despre mama care am fost de când eram fetiţă.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram