Cărţile se scriu singure

 

© Raluca Barbu

Constantul meu vis, unica dorinţă pe care mi-o puneam în gând când îmi băgam în sân un puf de păpădie prins din zbor, când apăsam cu degetul mare în zaţ, pe fundul cănii de cafea, când suflam în lumânările de pe tortul aniversar sau atunci când anii predau ştafeta unul altuia, dorinţa care-mi venea în gând fără s-o caut nici măcar o clipă, era „să-mi public cartea”.

Privind în urmă, contemplând panorama anilor care sunt încă în număr rezonabil în buletinul meu, realizez că strădania şi împlinirea după fiecare pagină scrisă, mândria după fiecare frază bine conturată, regăsirea după fiecare carte citită, toate câte le-am provocat ori respins, toate au fost călătoria mea. Momente înlănţuite care au trasat conturul meu. Nu o bucată de carton şi hârtie mi-a adus fericirea, ci anii care mi-au îndreptat paşii spre pagini goale ca şi acestea.

Petrecerile sunt muzele mele

 

© Raluca Barbu

Fără excepţie, petrecerile sunt primele pe lista literară a muzelor mele. Nu a existat niciuna pe care să o trăiesc fără să am impulsul câtorva fraze înţelepte sau cel puţin revelatorii. Indiferent de amploarea lor, nuntă sau pijama party, le-am tratat pe toate la fel: muze deghizate.

De cele mai multe ori socoteam alcoolul ca fiind elementul de transfer între buna dispoziţie şi descoperirea vreunui adevăr pitit în decor, însă weekendul trecut am aflat, cu limpezimea câtorva shoot-uri de Jagar, că oamenii sunt cei care deschid uşa, ca muza să poată intra, precum o sărbătorită în toiul unei petreceri surpriză.

Oamenii îşi poartă hainele ca pe o definiţie a ceea ce vor să însemne, îşi spun ideile prin cuvintele care găsesc cel mai rapid calea de ieşire, însă ceea ce reprezintă pentru alţi oameni, nu pot ascunde sau demnonstra –  doar ceilalţi pot cunoaşte însemnătatea lor şi de foarte multe ori fără să fie conştienţi de ea.

Petrecerea de sâmbătă, marca D’Avantage, cu întreaga listă de to-do-uri PR-iste bifată cu brio, a fost un cadou neaşteptat pentru mine, tocmai pentru că nu petrecerea în sine mi-a fost muză de data asta, ci toţi oamenii de acolo, de care mă leagă un an întreg de viaţă, concentrat şi, fără exagerare, preţios. Fiecare în parte şi toţi deodată mi-au apărut exact aşa cum sunt: oameni pentru care sunt recunoscătoare că i-am întâlnit, de la care am învăţat multe despre comunicare, despre mine şi despre întâmplările neîntâmplătoare.

Muza petrecerii cu pricina a fost îngăduitoare cu mine şi şi-a păstrat efectul până dimineaţă, iar acum, amestecată cu aromă de cafea, îmi permite să retrăiesc o seară şi un an prin prisma amintirilor ce mă leagă de prieteni dragi, ca de o altă parte din mine. Întotdeauna am fost un om al oamenilor – fie că mi-au fost oglinzi sau ferestre (permit inginerilor să pună sub semnul întrebării utilizarea conjunctiei fie în exemplul de mai sus), viaţa mea a depins de ei ca de limba română, iar oamenii care m-au înconjurat tot anul lui 2013, m-au îmbogăţit cu cel puţin doi prieteni dragi, cu abilitatea de a scrie despre orice subiect cu lejeritatea cu care scriu acum, cu momente memorabile trans-europene înzăpezite fără preaviz (revin asupra subiectului cu un text dedicat) şi cu o experienţă profesională de care mă folosesc în fiecare zi.

Îmi întăresc astfel înrederea în petreceri şi credinţa în muze, prin încă o seară a revelaţiilor trăite literar. Mii de mulţumiri Raluca, Calin, Dan, Marius, Sonia, Andreea. La mulţi ani!

 

 

Scrisul, o curtezană capricioasă

 

© Raluca Barbu

 

Interesante lucruri se întâmplă cu mine și scrisul meu de când am început să scriu pur și simplu, fără inspirație sau muze subtile.

Scriu când trebuie și când vreau, pentru că îmi place și pot. Ideea de a scrie când mă cuprinde inspirația a apus și anii care mă despart de această convingere îmi arată doar că am devenit o scriitoare matură. Acum știu că scrisul este în mine și trebuie doar să îl chem. Nu trebuie să mai rostesc incantații și rugăciuni către o curtezană capricioasă, care să-mi îngăduie un dram de fericire doar când astrele sunt aliniate și perfect luminate de lună. Acum eu sunt stăpână. Eu zic hai și ea se prezintă docilă pe pagină, în toată splendoarea goliciunii ei, întinsă în rânduri paralele, eterogen țesute cu ceea ce vreau să spun și cum vreau să o fac.

Era, într-adevăr, mult mai senzuală relația noastră în trecut, când scrisul îmi părea o curtezană, iar eu trebuia să o seduc, să îi promit pagini pline înainte ca ea să îmi permită sa ii văd măcar glezna. Sufeream și presimțeam plăcerea paginii scrise imediat ce reușeam să apuc un colț de idee și să o îndes cu teamă în cerneala stiloului, nu cumva să o risipesc în gânduri volatile. Era un joc erotic pe care l-aș fi trăit zilnic, însă curtezana era mai mereu indispusă. Își cunoștea exact valoarea și nu se lăsa înduplecată cu mărunțișul patimilor mele. Uneori porneam la drum de una singură, doar cu dorința de a încredința paginii ceva, orice, să știu doar că nu am trăit zile în zadar și că scrisul meu nu este doar o formă de refugiu, ci și de exprimare.

Au fost multe și seci încercările mele nebinecuvântate de lasciva curtezană și destul de puține tandemurile noastre pe care le reciteam și retrăiam de parcă doar atunci când le creasem trăisem cu adevărat. Ambele experiențe au săpat adânc în mine dorința, voința și misterul scrisului. Constat că nu e de ajuns să vrei să scrii. Trebuie să auzi acel glas ademenitor care îți promite satisfacții unice odată ce vei plonja în pagina albă. Trebuie să-i dai ascultare și să îi faci pe plac, până când glasul muzei devine propria voce, voință, ființă.

Corporatist sau scriitor.(?)

Fie ca e afirmatie, fie ca e intrebare, concluzia este una singura. Am fost corporatista, sunt scriitoare, am fost candva ambele deodata, uneori puternic corporativa si doar tangibil literara, alteori convinsa de contrariu.

Acum, in primul ceas al lui 2013, analizez detasat raposatul an fatidic si sunt mai mult ca oricand convisa ca maiasii s-au referit la lucruri mult mai subtile decat apocalipsa. Intr-un fel, cel mai important de altfel, viata mea, asa cum o stiam, a incetat in 2012, iar cea pe care o traiasc acum este un mugure pe care abia invat sa-l privesc, sa-l miros fara sa-i fac rau cu entiziasmul meu incontrolabil. Gheata si foc am simtit in continuu, alternativ sau simultan, tot anul, fara vreo pauza domoala in care sa apuc sa-mi trag sufletul, sa inteleg ce se intampla. Insa nu era inca momentul sa inteleg, pentru ca abia acum sunt in stare sa privesc cu claritate dincolo de prapastia unui an autosuficient.

Cei care au citit deja „Corporatistul” stiu de mottoul lui Alix Albu, „sometimes you have to jump off the bridge and build wings on the way down”, cel care l-a determinat sa isi ia soarta in propriile maini. Ei, nu e un secret sau vreo surpriza, insa acasta este de fapt mottoul meu si coincidenta face ca acest roman sa fie de fapt sportul extrem pentru care nu credeam ca am suficient curaj. 2012 mi-a oferit decorul si circumstantele propice pentru a-mi asuma riscurile si a sari fara sa ma mai agat de vreo frica sau indoiala.

Admit, am îmbătrânit

Fără voia mea, toamna mă aduce de fiecare dată faţă în faţă cu vârsta la care am ajuns. Aş fi crezut că ziua mea de naştere, sau aşa zisele rezoluţii ale anului nou sunt în măsură să smulgă de la mine revelaţii despre cât de multe au trecut pe lângă mine sau cât de mult mă bucur că altele nu se vor mai întoarce vreodată. Descoperirea mea destul de neaşteptată, recunosc, se referă la ultima realitate, la cea care după prea multe toamne nu mai simte nevoia să se repete, să pretindă că se află încă în centrul atenţiei.

Elementul surpriză al descoperirii mele este nevoia mea de a petrece, mai exact lipsa acestei nevoi, preponderent tânără de altfel şi toate celelalte activităţi conexe sau intrinsece cum ar fi clubbing-ul, dansatul şi chefuitul (probabil îmi scapă multe alte variaţiuni pe tema voii bune – sigur toţi termenii legaţi de tinereţe încep treptat să mi se şteargă din memorie).

Totul a început cu o mult aşteptată şi organizată bachelorette party, la care mă vedeam participând activ, cu diverse şi colorate cocktail-uri ţinute elegant în mână în timp ce conversaţia destindea atmosfera, cu ocazionale, dar numeroase shot-uri de tequila pe care le sorbeam profesionist (respectând regula sare-tequila-lămâie), ajungând în cele din urmă la nelipsitele picanterii, bârfe şi cârcoteli despre care un grup de femei garantat ajunge să discute după ce temperatura creşte cu câteva grade de alcool. Toate mi le imaginam descriptiv şi dinamic, începând cam cu o săptămână înaintea fericitului eveniment, mai ales pentru că aducea cu el câteva prietene dragi pe care le-am văzut mult prea rar în ultimii ani. Era seara care urma să se distingă de sute de seri în care n-am avut ocazia să scot de la naftalină hainele de duminică (de vineri seara mai precis), nu doar ca să verific dacă mă mai cuprind; o seară care urma să fie bine documentată, cu snapshot-uri ale momentelor cheie, cum ar fi ridicarea paharelor de tequila în cinstea viitoarei mirese.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram