natura |

March 30, 2016 Blog, Natura

Vine. O simt. Primăvara

O variațiune de titluri pe aceeași temă universală, repetabilă, inepuizabilă.

Simt cum se apropie primăvara. Vine de undeva din adâncul pământului, din îndepărtarea cerească, din miezul ființei umane. Îi simt pulsul abia perceptibil cum ține un ritm doar intuit acum, dar care, în curând, îmi va inunda inima cu sânge proaspăt, cu viață nouă. O simt cum trezește ființa naturii la viață, cum îi reîntinerește pielea, cum acoperă uscăciunea lăsată în urmă de neglijenta iarnă, cu acuarele întinate în soare.

O simți nu doar în fragedul mugur sau în ascuțimea firului de iarbă abia mijit pe barba netunsă a răposatului anotimp, ci și în ciripitul eterogen ce animă pădurea, în graba zborului pe care aripile îl foșnesc parcă tot mai sprinten și în zumzetul care te însoțește mai nou în drum spre ziua ce te așteaptă încă de ieri. Ființe noi se nasc parcă din pământ, păstrându-i textura, din frunzele copacilor, etalându-și ținuta de un verde vioi și parcă din aer, aducând cu ele prospețime de deasupra lumii știute.

Se simte cum vine de departe, de cel puțin un an terestru și știi sigur că vine, pentru că aduce cu ea lumină. Deschide cu câteva tonuri albastrul cerului, griul norilor îl dizolvă în raze translucide de soare și adaugă pigment peste fiecare părticică de lume, pe care, așa zglobie, îți tot vine să o privești. Cumva totul părea uitat și trecut cu vederea, pentru că ochii ne erau avizi căutători de refugiu, de acoperiș, de confort creat de mâna omului pentru el însuși, ferit de natura despuiată de veștmânt. Însă acum, când primăverile din cele patru colțuri ale lumii și-au dat întâlnire în pădurea din fața lojei apartamentului nostru, tot ce le iese în cale se îmbibă în culoare și energie.

Și așa, cu toată această paradă pusă în scenă, parcă-ți vine să-ți lași ochii să cutreiere deasupra crengilor înmugurite și în adâncul pădurii, să îți încarce ființa cu prezent, iar simțurile să-ți fie trezite de fiorul noii vieți, precum mâinile ferme ale unui bărbat pot în sfârșit cuprinde trupul femeii iubite.

November 1, 2015 Blog, Despre scris

A fi sau a nu scrie, poezie

De-aş pierde scrisul printre vase nespălate

Şi rufe neîmpachetate

Chiar crezi că nu m-aş mai putea bucura?

Eu zic că nu, tu zici că da.

Acelaşi eu în ambele păreri

Mă contrazic şi azi ca ieri,

De parcă totul se măsoară în cuvinte

Şi fără ele nu pot merge înainte.

Metri, litri, kilograme,

Stări de spirit trecătoare,

Frunze uscate, plutitoare

Stoluri, păsări călătoare

Trec cu rost ca-ntr-o fereastră

Prin care urmăresc povestea noastră.

Toamnă ruginie, plină de mister

Pluteşte uşoară peste cartier.

E tot un anotimp, nu poate să-nceteze

Cu sau fără cuvinte care să o valideze.

Oare nimic nu mi-ar putea zâmbi,

Fără să fiu dependentă de explicaţii ale aceluiaşi “a fi”?

Ce, n-aă putea găsi în frunză şi în cer răbdare

Fără cuvinte care să-mi descrie fiecare stare?

Dorinţa pentru scris şi pofta pentru viaţă

Par să se încurce ca-ntr-un fir de aţă,

Iar eu, cu scris sau fără scris

Nu pot să le descurc, nici chiar în vis.

Sunt într-o buclă a timpului blocată

De cuvinte inutile inundată

Şi tot ce vreau este să pot supravieţui

Acestei poezii;)

August 29, 2015 Despre scris, Natura

Bacalaureatul şi luna plină

De ceva vreme mă gândesc la luna mea din Piteşti, cea din dormitorul meu. Luna aceea era în stare să scoată din mine o paradă de cuvinte deloc modeste la adresa ei însăşi, prin stiloul meu. Mă scotea pe pervazul ferestrei de câte ori era plină în toiul verii. Uneori reuşea să o scoată şi pe buna mea prietenă, P. , să-şi arate cârlionţii pe geam, să mi se alăture în adoraţia lunatică. Nicio întâlnire cu luna aceea nu scăpa de fumul cultural al ţigărilor More, cele lungi, maro, subţiri, feminine, clandestine, eliberat nopţii. Recunosc, acum aş fuma una, măcar aşa, de dulce amintire, în cinstea luminoasei mele adolescenţe.

Nu ştiu cum sunt acum fetele de 18 ani sau cum erau pe vremea când eu eu şi P. ne găseam în preajma majoratului, dar noi, în nopţile verii dintre absolvirea liceului şi examenul la facultate, obişnuiam să îmbinăm studiul cu plăcutul. Pervazul ferestrei mele din Piteşti, alt Piteşti decât cel de azi, ne era martor, ne ştia ritualul. De cum se întuneca, ne asculta cum recitam Voiculescu, Stănescu, Eminescu şi cum P. îmi servea pe scurt şi pe înţelesul meu Preda. Literatura română părea să fie cea mai potrivită pentru serile ce ne apropiau una câte una de studenţie.

Chiar şi petrecerile ni se păreau propice recapitulării materiei pentru bacalaureat. Îmi vine în minte o petrecere în vecini, în C13+B2, unde simboliştii francezi au rămas în istorie – a mea şi a P.-ei, desigur. Alcoolul nu avea putere să ne scoată din mood-ul studiu, din contră, înlesnea oratorilor din noi o dulce incursiune în lumea simţurilor traduse prin vers. Nu reuşeam să ne ţinem bine echilibrul, însă puteam lejer dezvălui intențiile literare ale lui Baudelaire, cu maiestrie de virtuoz, cu voce tare, deranjând cupluri timide ce căutau un loc retras pentru intimitate.

Să tot fie 18 ani de atunci şi nici amintirea verii de după bacalaureat, nici luna aceasta călătoare nu şi-au pierdut intensitatea. Poate că paharul de vin roşu mi-a deschis mai tare apetitul pentru descrieri juvenile ale lunii adolescenţei mele, poate doar, în plinătatea ei, luna mi-a luminat trecător un capitol care pentru totdeauna va fi înrudit cu orice lună, de pe orice cer. În orice caz, noroc, P..

July 15, 2015 Natura

Povestea nescrisă a frăguţelor

Nu ştiu dacă vreodată le-au fost închinate frăguţelor câteva pagini de literatură, însă ştiu sigur că le voi dedica eu câteva rânduri, acum, în timp ce gustul lor încă se mai confundă cu o muză a simţurilor.

Niciodată, în toate plimbările mele în natură şi pe munte în particular, n-am avut parte de asemenea spectacol de dulci arome şi pigmentate creaturi (cu siguranţă nu m-am plimbat eu suficient). Da, creaturi, pentru că frăguţele mi-au părut reprezentarea idilică a feminităţii în natură.

Până astăzi, credeam că frăguţele sunt nişte fructe rare, întâlnite în cele mai surprinzătoare locuri şi cresc maxim câte zece într-un loc, atât cât să te bucuri ca un copil care a gasit în noiembrie cadoul de Crăciun pitit de mama printr-un cotlon al casei, să le simţi dulceaţa şi să te întristezi că n-ai găsit mai multe. Prin dimensiunea lor, vor parcă să te convingă să le laşi să mai crească şi, prin locurile alese parcă intenţionat să crească, te provoacă la un joc de v-aţi ascunselea.

Mai devreme am ajuns în acest petec de rai, împădurit cu brazi simetrici şi neclintiţi, udat de un pârâu neastâmpărat de munte, cu malurile literalmente acoperite de tufe de fraguţe. Pe primele pe care le-am zărit, fiica mea şi mama ei, le-am mâncat pe nerăsuflate, ca pe un cadou lăsat de natură în semn de bun venit. Ne-am simţit nişte norocoase cu asemenea primire, însă curând ne-am dat seama că eram nişte răsfăţate. Oriunde ne îndreptam privirea, alte zeci şi zeci de surori frăguţe îşi arătau culoarea de sub pălării asortate cu însăşi pădurea.

Întreaga zi și-a schimbat sensul pentru mine, mutându-mi gândul de la citit și contemplat pădurea, la compania neașteptată a frăguțelor. Am renunțat la toate așteptările de agrement ale week-end-ului și am pornit, eu și o găletușă, într-o parfumată aventură. Le zăream roșul aprins pe sub streșini de frunze, le urmam tufă după tufă, prin locuri abrupte, pe malul pietros, fără să-mi dau seama cum piciorul îmi aluneca printre bolovani, cum pielea mi se ardea sub soarele de cuptor, cum urzicile îmi zgâriau brațele în expediția mea pe tărâmul frăguțelor. Paznici sute, cu lănci subțiri și aripi transparente protejau parcă de intruși domnițele frăguțe, împungând haotic orice se apropia de fragilul lor așezământ.

La finalul unei seri și al unei dimineți, am sfârșit cu câteva găletușe de frăguțe captive, cu brațele urzicate, cu nasul ars de soare, cu spatele pișcat de insecte pădurețe și cu o poveste dulce despre niște fructe fermecate.

May 17, 2015 Fericire gratis

Aş putea fi atât de fericită toată viaţa

M-aş putea trezi în fiecare dimineaţă lângă tine, cu ochii abia mijiţi, cuprinzând suprafaţa de un verde opac a pădurii noastre. De abia începe ziua şi, din secunda în care privirea desluşeşte întreg peisajul, cu ajutorul unor schimbătoare dioptrii, orice rămăşiţă de gând necurat sau coşmar ascuns în adâncurile nopţii se dizolvă treptat în natură vie.

Aş putea sta în fiecare dimineaţă pe terasa noastră, privind drept în ochi pădurea, pătrunzând-o cu auzul şi mirosul, împrumutând de la ea o doză zilnică de perfecţiune. Aş putea închide ochii, să o aud şi să o simt ca şi când ar fi o entitate atotcuprinzătoare, cu care mă contopesc, în care mă risipesc precum parfumul pe pielea unui personaj de roman interbelic. Aş asculta nesfârşita improvizaţie de triluri şi aş încerca să cunosc pe nume fiecare fiinţă înaripată a pădurii, doar pentru amuzamentul de a le ştii caraghioasele denumiri.

January 16, 2014 Film, Natura

Întâlnire cu destinul la mare înălțime sau The secret life of Walter Mitty

Contopit până și în respirație cu natura nealterată, liberă, omul dă dovadă de cea mai copleșitoare puritate. Atât de rar mai întâlnim oameni sau locuri pure, atât de rar încât trăim cu certitudinea că niciunul nu a supraviețuit acestui prezent acaparator. Cu atât mai puțin noi înșine.

Cu gândul la prea-discutatul destin, care te surprinde și te trezește la o realitate pe care nu o credeai (sau nu îndrăzneai să o crezi) a ta, chiar în secunda în care erai sigur că uitase de tine, descoperi cât este de ușor să îți găsești și accepti destinul dacă transferul de energii se petrece în natura cea mai pură.

Din orice unghi alegem să o măsurăm, soarta ne este custom made, chiar dacă noi, printr-o neîncredere caracteristic umană, vrem să știm neapărat dacă ea a fost făcută după asemănarea noastră sau noi după a ei. De parcă ar mai avea vreo importanță. Până nu devenim una cu ea, suntem goi, veșnic în căutare de o nouă modă.

Sunt recunoscătoare să fi avut ocazia să văd un film care a sporit cu încă o infinitate uimirea mea față de natură. De data asta, față de natura umană.

M-am așezat în față televizorului cu așteptări firești în ceea ce-l privește pe Ben Stiller, presimțind o comedie de nișă, așa cum eram obișnuită. În schimb, m-am trezit în martoră unei lecții de viață de o subtilitate surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât lecția era predată departe de civilizație, în creierii Hymalayei, de personajul nonconformistului Sean Penn.

December 3, 2013 Lectura, Varste

Secrete, natură, magie și legi ale atracției

Bine ați venit în Gradina secretă.

“În fiecare secol, încă de la începutul lumii, au fost descoperite lucruri minunate.” ” La început, lumea a refuzat să creadă că un lucru nou şi ciudat poate fi făcut, apoi au început să spere că poate fi făcut, apoi este făcut şi toată lumea se întreabă de ce nu s-a făcut cu secole în urmă. Unul dintre lucrurile noi pe care oamenii au început să le afle în ultimul secol a fost că gândurile, doar gândurile simple, sunt la fel de puternice ca și bateriile electrice – la fel de bune precum e soarele și la fel de rele ca otrava. Să laşi un gând trist sau rău să-ţi intre în minte este la fel de periculos cum ai lăsa un microb să-ţi intre în corp.”

“Magia lucrează cel mai bine atunci când lucrezi tu însuţi.”

Toți alegem să credem în ceva la un moment dat. În copilărie suntem influențați de alegerile părinților, tindem să ne încredem (sau să ne temem) în aceleași sisteme de valori sau credințe și, dacă la un moment dat experimentăm o trezire spirituală, fiecare după nevoile și aspirațiile propii, abia atunci putem vorbi despre o anume credință. Trebuie să existe mai întâi o alegere ca apoi să avem o credință.

October 31, 2013 Natura

Toamnă à la carte

Zile mor şi se nasc din nou odată cu fiecare anotimp. Vara şi-a făcut bagajul uşor, doar cu strictul necesar şi s-a dus probabil pe o plajă tropicală, să fie alături de surorile ei. S-a aşezat fierbinte pe un şezlong comod şi până ce chelnerul i-a adus o Piña Colada, probabil a şi uitat de colţul ăsta de lume.

Am schimbat anotimpul, ne schimbăm şi obiceiurile, căutăm cafenele, uităm de terase, prindem din nou gustul unei căni aburinde cu conversaţie de interior şi uităm temporar de răcoarea dezinhibată a frappeului cu gheaţă. Nu ne deranjează că de acum toamna ne este decor, pentru că abia aşteptam să ne scoatem garderoba şi tabieturile din dulapul burduşit cu haine groase.

October 8, 2013 Natura

Fularul colorat de toamnă

Mergeam pe jos către cinema, traversând orașul în plină toamnă, în caști îmi cânta Sara Bareilles. O ploaie răzleață ar fi fost singurul element al naturii inoportun în acea promițătoare după-amiază, însa și-a abținut aversele și m-a lăsat să mă bucur de tablou așa cum era. Îmi scosesem la plimbare fularul cel colorat, pe străzi care-mi cunosc deja pașii. Mașinile lăsau în urma lor vârtejuri de frunze galbene. Se asortau cu fularul meu.

Aleile din parc îmi erau extrem de familiare, de parca le mai văzusem într-un film, nu demult. Dacă mă gândesc bine, îmi amintesc cine juca în el și despre ce era vorba. Neimportant. Totul rima ca o poezie bine închegată, compactă și convingătoare despre deja-vu. Parcă alunecam printre rândurile strofelor, ca un personaj pe care-l poți controla cu multă ușurință. Previzibil. Vântul dirija o simfonie mută prin coamele copacilor, iar eu urmăream mișcările lor greoie, ample, ca pe o amenințare de vreme rea.

August 6, 2013 Natura

Natura – perfecţiunea unei trăiri

Iarbă, cer, nori care-şi plimbă fugar privirea deasupra mea, mânaţi de un vânt pe care eu nu-l simt decât urmărind dârele lăsate de nori pe întinderea asta de cruditate. Pârâu de munte care-şi are povestea lui şi care mă convinge că mijlocul ăsta de lume e plin de viaţă, că nicidecum nu e singur, că nu se simte părăsit. Nici nu ar avea cum, cu mine, aici, observându-l atât de atent.

E ziua perfectă pentru că ajung din nou la esenţă, pentru că nu-mi trebuie cuvinte de care să mă leg, sau trecut în care să mă regăsesc ca să pot aduce ceva nou creaţiei mele. Sunt simple senzaţii care mă pun faţă în faţă cu viaţa, ce n-are nicio legătură cu oamenii, cu pădurea şi pârâul care nu-mi povestesc nimic, doar mă acompaniază şi mă îndeamnă să le simt pulsul.

Search Site

Tag: natura