Infuzie de natură

Sunt crescută la oraş, însă dependenţa de natură mi-a fost administrată în doze mici sau mari, superficiale sau consistente, de către ambii părinţi, pe parcursul întregii copilării. Nu m-am gândit niciodată la natură ca fiind o dependenţă până să termin facultatea, pentru că natura mă aştepta imediat după ce clopoţelul anunţa sfârşitul fiecărui semestru. Vacanţa a însemnat mereu evadare în natură, iarna la munte, vara la mare. La fel, concediile care au înlocuit (insuficient, ce e drept) vacanţele, au fost şi sunt motiv de evadare către orice colţ de natură, fie ea autohtonă sau solicitantă de paşaport.

Nici nu mi-am dat seama până de curând, când m-am trezit poftind cu jind la o gură de natură, având în vedere că în ultimii ani natura mi-a fost mai casă decât casa. Da, maternitatea poate face un astfel de lucru unei mame, abandonând-o parcurilor şi uitând-o în ele anotimpuri întregi. Recentele şi interminabilele ploi au trezit în mine devoratoarea de natură şi au instigat-o la revoltă. Pereţii, covoarele şi din ce în ce mai imensul LCD nu prea pot concura cu formele de relief scăldate într-o imensă şi aerisită atmosferă. Clima asta tot mai nehotărâtă cred că poartă vina intermitenţei cu care pot uita de mine sub cerul liber, însă tot după mofturile ei trebuie să mă ghidez mereu, fie că dependenţa este conştientă, fie că îmi roade pe ascuns virtutea răbdării.           

Stoker

Trecând peste substratul profund patologic al scenariului, (pentru că aşa prefer eu, să înlătur din context ce consider a fi inoportun în dinamica oricărui fapt, realitate sau ficţiune – exact ca în imaginaţia Indiei) şi în ciuda sau tocmai datorită scenariului scris de Wentworth Miller, mă opresc doar la cele cinci simţuri pe care filmul ăsta cu cruzime încearcă să le asmută.

Am simţit fiecare secvenţă de parcă m-aş fi aflat dincolo de monitor, dincolo de pielea mea, de raţiune, timp în care respingeam cu luciditate faptul că filmul se referea la o serie de crime care au trezit conştiinţa de adult a Indiei. Aşadar, trecând peste tocmai esenţa filmului, mie mi-a rămas impregnat în memoria senzoriala fundalul, decorul în care aş fi găsit oportune cu totul alte întâmplări.

stoker

Mia Wasikowska, careia îi prevăd un viitor oscarizat, a jucat aşa cum mă aşteptam, cum numai ea putea, interpretând cu simplitate definiţia ciudăţeniei rafinate. Nimic mai natural în fiecare gest, privire, tresărire.

 

Intregul film inspiri profund, plămâni fiind absorbiţi de aer, ca apoi să expiri încet, nu cumva să îţi scape un cuvânt, o şoaptă, nu cumva să ratezi vreun subînţeles.

Primavara cititorilor – culegere de texte literare

Iubitorii de literatură de la Bookblog au avut o idee minunată înainte de Paşte şi au adunat într-o culegere textele scriitorilor incognito doritori să-şi vadă operele (sau fragmente din ele) publicate, măcar sub această formă electronică.

Surprinzător de mulţi au răspuns provocării şi rezultatul s-a dovedit a fi un volum de scrieri dintre cele mai pestriţe şi mai îndrăzneţe.

Am profitat şi eu de această ocazie, trimiţând un text foarte drag mie, scris acum câţiva ani în Irlanda de Nord. La pagina 183 veţi da de el.

 Click aici pentru download

Vine, vine… a venit! Primavara.

N-am văzut în viaţa mea o iarnă atât de căpoasă. Se agaţă de fiecare nor, disperată că sfârşitu-i aproape. Se amăgeşte cu fiecare lapoviţă leşinată, crezând că-şi afirmă astfel zi după zi prezenţa inoportună. E adevărat, am minţit! Am mai văzut ierni rude cu aceasta şi în alţi ani cu începuturi la fel de dramatice. Sunt sfârşituri de sezon înrudite la rândul lor cu seriale TV care cândva aveau audienţă, dar cărora, după un timp, le rămâne doar renumele, pentru că subiectul a alungat orice urmă de interes.

N-aş avea de ce s-o învinovăţesc pentru că mai vrea încă puţină atenţie, pentru că e perseverentă şi se străduieşte să dăinuie dincolo de bunul simţ. E dreptul ei şi n-o pot condamna, însă nici n-o pot accepta în viaţa mea avidă de proaspat, sătulă de veşted. Şi-a pierdut tot farmecul, iar din femeia cocheta şi extravagantă de acum şase luni au rămas doar drumuri roase, ciorapi rupţi, pământ inundat, rimel întins sub ochi, copaci înmuguriţi ucişi de ultima zăpadă care le-a uscat florile, ruj şters şi buze crăpate. Nu vreau să-i mai văd chipul deformat care strigă prin toţi porii răutate şi egoism.

Nu-mi poate oferi nimic, mă face doar să tânjesc tot mai mult după soare. Ştiindu-l întotdeauna un gentleman, nu vrea să intervină, nu vrea să-i forţeze mâna, s-o topească, s-o usuce, s-o alunge. Aşteaptă răbdător să plece singură, să-şi ia veşmintele mucede, de culori incerte, să-şi inspire paguba asta de vânt sterp, să-şi adune vata opacă de nori şi să-şi vadă de drum. Să ne lase odată în pace!

Parcul central şi cafeaua inspiraţiei

Parcul central. Terasa Chios. Cappucinno Julius Meinl. Răţuşte desenând linii largi pe lac. Apă verde de platani uriaşi oglindiţi. Cer de vară, sătul de soare, învelit în nori răcoroşi. Stau singură la o masă şi privesc lumea răsturnată în lac, sălciile bogate şi prelungi, brazii lăsând prea puţin loc cerului să se privească întremurul apei.

Din dreapta zgomotul traficului citadin, zgomote predictibile. Din stânga liniştea pădurii care îmi astupă urechea, creându-mi senzaţia unei presiuni atmosferice. Parcă în stânga sunt mai la înălţime, deasupra celor create de om. La mijloc pace, suflet împăcat cu lumea, cu sine, minte trează planificând universul imediat. Deasupra lumină caldă, intimă, închisă vârtehurilor, protectoare. De jur împrejur atmosferă de rapaos, culori de tabără şcolărească. Miros matinal de natură dezmorţită, fericită de dulcea singurătate pe care o soarbe lent, amânând momentul în care toţi copiii se vor trezi, în care zarva va acapara nemilos întregul.

Trăiesc un moment pe care-l întind la maxim, căutându-i limitele pe care api le reneg pentru a mă mai scălda în el încă un moment şi apoi altul născut din el, până nu-l voi mai putea cuprinde.

Amintirea unei secvenţe din Dirty Dancing, un ponton deasupra unui lac ca şi acesta, o reflecţie a naturii abundente în apa calmă şi primitoare ca şi aceasta, păcate mărturisite şi iertate, ca şi cele pe care le uit acum.

Inevitabilul s-a produs, natura fiind cea care de data aceasta a rupt tpcerea, distorsionând cu picături mărunte şi grăbite imaginea ideală a unei pauze în timp. Vântul o acompaniază nehotărât scârţâind acoperişul terasei ca pe o velă scuturată fără primejdie de valuri. Se desprinde de clădire şi de apa înfrigurată, pipăind ascuţimea frunzelor. Iscălesc tabloul cu strângere de inimă şi mă ridic amorţită din dulcea contemplare pe care timpul şi spaţiul mi-au permis-o fără să-mi ceară garanţie.

 

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram