Sunt crescută la oraş, însă dependenţa de natură mi-a fost administrată în doze mici sau mari, superficiale sau consistente, de către ambii părinţi, pe parcursul întregii copilării. Nu m-am gândit niciodată la natură ca fiind o dependenţă până să termin facultatea, pentru că natura mă aştepta imediat după ce clopoţelul anunţa sfârşitul fiecărui semestru. Vacanţa a însemnat mereu evadare în natură, iarna la munte, vara la mare. La fel, concediile care au înlocuit (insuficient, ce e drept) vacanţele, au fost şi sunt motiv de evadare către orice colţ de natură, fie ea autohtonă sau solicitantă de paşaport.
Nici nu mi-am dat seama până de curând, când m-am trezit poftind cu jind la o gură de natură, având în vedere că în ultimii ani natura mi-a fost mai casă decât casa. Da, maternitatea poate face un astfel de lucru unei mame, abandonând-o parcurilor şi uitând-o în ele anotimpuri întregi. Recentele şi interminabilele ploi au trezit în mine devoratoarea de natură şi au instigat-o la revoltă. Pereţii, covoarele şi din ce în ce mai imensul LCD nu prea pot concura cu formele de relief scăldate într-o imensă şi aerisită atmosferă. Clima asta tot mai nehotărâtă cred că poartă vina intermitenţei cu care pot uita de mine sub cerul liber, însă tot după mofturile ei trebuie să mă ghidez mereu, fie că dependenţa este conştientă, fie că îmi roade pe ascuns virtutea răbdării.
