Dependent de lectură

 

© Raluca Barbu

Sunt într-o goană continuă după timp, pauze, minute petrecute între cărţi. Orice călătorie implică un interval temporal care permite lectura. Fiecare pauză de masă este un moment oportun pentru a-mi rezema cartea de tavă şi de a-mi servi prânzul cu garnitură bogată în literatură. Autobuzul transcende mijlocului de transport în comun de câte ori mă despart mai mult de cinci staţii de cea unde trebuie să cobor, pentru că devine o invitaţie directă să-mi deschid cartea şi să parcurg cât mai multe pagini/km. Demult a încetat să mă mai deranjeze aşteptatul în gări, staţii, aeroporturi, cabinete medicale, pentru că aşteptarea-mi permite să mai iau o gură de aer literar.

Ce-mi determină această perpetuă intenţie este un instinct inexplicabil până acum. Se manifestă cu aceleaşi simptome de câte ori mă găsesc singură într-o cafenea sau restaurant. Mi se pare cel mai firesc lucru de făcut, să citesc în timp ce beau o cafea sau aştept o prietenă. Nu m-am gândit niciodată ce anume îmi provoacă această sete de a citi. Ştiu doar că de fiecare dată când nu-mi fac loc pentru cărţi, mă simt vinovată şi am senzaţia că timpul trece incriminator pe lângă mine. Dincolo de a-mi pune mintea în mişcare, de a o ţine alertă pentru toate lucrurile pe care vreau să le transmit, cititul este un antrenament al cuvintelor şi al ideilor din care se nasc propriile mele cuvinte şi idei. Este decorul potrivit pentru cunoaştere, este însăşi dovada că-mi accept ignoranţa. Este cel mai prolific anturaj pentru aspiratiile mele, atunci când lumea din jurul meu refuză să mă înveţe ceva nou, ba din contră, îşi poartă cea mai superficială dintre măşti.

Lectura este o oază la care pot ajunge de fiecare dată când deschid o carte şi singurul obstacol către ea este protectoarea copertă. Este mai degrabă o pauză decât un refugiu, pentru că viaţa mea este într-adevăr plină şi senină. Daca aş avea nevoie de un alt scenariu, cu siguranţă m-aş retrage într-o sală de cinema, pentru că un film se explică pe sine, se derulează înaintea ochilor mei fără niciun efort din partea mea.

Privind lectura din prisma copilăriei mele, mă întreb, fără prefăcută curiozitate, cum de am ajuns să am astfel de preocupări, cum de am răspuns unei chemări care nu are nimic în comun cu sportul?! N-am fost un copil studios, un elev model sau premiant care-şi făcea mereu temele şi citea în plus faţă de bibliografia obligatorie. Pe vremea aceea, nu numai că nu citeam, însă nu aveam nici cea mai vagă intenţie să fac aşa ceva.

La un moment dat, de-a lungul anilor, am început să citesc din proprie iniţiativă. Îmi place să spun că lectura m-a chemat la tablă abia atunci când am fost pregătită. Din momentul în care am început să citesc cu adevărat, să iau notiţe, să copiez citate, am început şi să scriu. Nu ştiu în ce măsură scrisul meu îmi reflectă lecturile sau dacă o fac, însă în mod cert au fost o reacţie la ideile pe care le-am citit în rândurile altora. Simpla existenţă a cărţilor era cea mai convingătoare încurajare pentru a mă exprima, era declaraţia cea mai bine argumentată că am dreptul să scriu ceea ce simt şi că mărturia mea este la fel de îndreptăţită şi de valoroasă ca a oricărui alt scriitor.

© Raluca Barbu

Uneori mi se întâmplă să citesc ceva ce am gândit la rândul meu sau chiar am scris înainte de a intra în mintea vreunui scriitor. Este o minune şi un blestem. Se sparge balonul de săpun când aflu că nu sunt prima să descopar acea idee, că ea exista deja acolo, între miliardele de pagini, mult înainte ca eu să fi învăţat să citesc – minune pentru că îmi validează în mod indirect asemanarea cu oamenii pe care îi apreciez. Este un marcaj explicit pe drumul meu în ţara cuvintelor încă nescrise.

Experienţa mea de cititor m-a învăţat un lucru pe care încă îl fac cu toata dăruirea: dacă descopăr cumva un autor care a scris parcă numai pentru mine, îmi dedic toată atenţia operei lui, până la ultima frază.

Întreaga mărturie de mai sus a fost scrisă cu aproximativ şapte ani în urmă, timp în care foarte multe s-au schimbat în viaţa mea, însă nu şi dependenţa de lectură. De aceea am şi lăsat textul neschimbat, pentru că încă este valabil pentru mine, indiferent de vârstă.

 

 

Fericire gratis (II) – Lucruri simple

 

© Raluca Barbu

 

Un proverb chinezesc spune că mai întâi trebuie să goleşti paharul pentru a-l putea umple. Poate că ordinea cuvintelor era alta în înţeleapta zicală, cert e că semnificaţia îşi păstrează perfect intenţia şi în aceasta formă. O dragă prietenă mi-a facut-o cadou la răscrucea de acum doi ani, când tocmai desprinsesem de mine un vagon plin cu zece ani de viaţă, lăsându-l în deriva unui roman. A fost o frază destul de succintă, peste care în orice alt moment aş fi trecut mai lesne, însă, aşa cum a ştiut să se strecoare în urechea mea la timpul potrivit, încă nu şi-a pierdut niciun decibel din intensitate.

Da, cu regularitate trebuie să facem curat în casele noastre, aşa cum ar trebui să o facem în propria existenţă. Dar cine se gândeşte la asta când laitmotivul acestui secol este viteza? Graba către nou, către mai mult! Timpul este valută şi orice oprire din ritmul nebun costă bani. Sau imagine sau vizibilitate. Rareori cineva îşi permite luxul de a se opri şi de a analiza dacă merită să păstreze ceea ce cu atâta muncă a agonisit, material sau spiritual. Mă gândeam că sunt doar două situaţii când cineva ar fi capabil de aşa o faptă: când este forţat de împrejurări sau când este singura lui scăpare – aşa cum s-a întâmplat în cazul meu.

Să te desprinzi definitiv de o parte din trecut, de oameni sau lucruri, pare o treabă dureroasă, însă, dacă toate acestea îţi îngreunează înaintarea, percepţia asupra viitorului, începi să-ţi doreşti cât mai mult spaţiu pentru ceea ce vei avea nevoie în următorul capitol. De când am înţeles cât de sănătos este să mă eliberez din când în când de exces, golitul acesta a ajuns pe lista mea de bune practici şi îi dedic următorul capitol din Fericire gratis: Lucruri simple

Oriunde îmi arunc privirea, mă lovesc de lucruri, mii şi milioane şi tone de lucruri. În casă, în magazine, online, offline, peste tot vederea îmi este îngreunată de un compact front de lucruri nefolositoare. Aveam de gând să dau o listă cu exemple grăitoare, însă mi-am dat seama că aş folosi prea mult spaţiu pe propriul site, pe voi aş risca să vă plictisesc teribil şi m-aş face vinovată fix de fapta pe care încerc atât de stângaci să o arăt cu degetul. Scanez PC-ul şi dau doar de foldere obsolete, mă uit la TV sau navighez netul şi sunt invitată, îmbiată, agasată să cumpar alte şi alte lucruri.

New year’s resolution: Mai mult ruj!

© Raluca Barbu

Rezoluțiile de început de an sunt bunătăți pe care le coc la foc iute la fiecare sfârșit de an.

Mi-am facut un obicei sănătos, zic eu, ca atunci când anul aproape se rostogolește afară din calendar, îmbrâncit de aglomerația din magazine și asurzit de urările cele mai sincere, să mă retrag într-un loc călduț, neafumat de preferință, unde să stau să parcurg în liniște lista realizărilor din anul ce aproape nu se mai zărește în depărtare.

Când luna decembrie își pune căciula blănoasă, mănușile cu un deget și fularul pepit, gata să o ia la sănătoasa, eu gasesc de cel mai bun augur să dau nota finală anului pe care îl reprezintă. Îl țintuiesc cu privirea de geamul din vecinatate, îl studiez cu atenție pe toate părțile și laturile, lasând străinilor impresia ca m-am pierdut undeva în trecut. Și nu sunt departe de adevăr.

O iau strategic, după calendarul faptelor și evenimentelor, printre locuri și oameni noi, urmând îndeaproape succesiunea anotimpurilor, notând totul analog (într-un carnețel) sau digital (într-un fișier word). Nu sunt imparțiala și niciodată obiectivă. Le iau așa cum au venit în viața mea sau cum au plecat, adăugând note de subsol la fiecare răscruce. Le adun pe toate într-un tabel liric, aplic o formulă veche precum timpul și trag concluzia: se sfârșește încă un an minunat! Multumesc!

Mi-e dor să primesc o scrisoare. În plic. Cu timbru. În poştă.

Da, mi-e realmente dor să scriu o scrisoare. De mână. Cu caligrafie îngrijită, cu aranjare în pagină şi numerotare în colţ dreapta sus; să aleg cu grijă foile, să estimez lungimea ei, să o scriu pe nerăsuflate şi apoi să merg nerăbdătoare la poştă; să o azvârl în cutie ca pe un bumerang care se va  reîntoarce la mine cu gândurile destinatarului, artistic încrustate pe ambele părţi. Şi de aşteptarea aceea incontrolabilă mi-e dor. Oare a ajuns, oare a citit-o deja, oare cât de multă bucurie i-am oferit prin rândurile mele?

Mi-e dor de scrisul meu, aşa cum rar mai am ocazia să îl practic, să îl critic pentru p-urile impersonale şi s-urile împrumutate de la o prietenă din copilărie. Da, de când mi s-a făcut dor de scrisoare în toată splendoarea ei retro/vintage, am fost constatat că scrisul meu a devenit rigid şi colţuros, de parcă peniţa sau vârful pixului şi-au pierdut rotunjimea şi le-au crescut colţuri de când le-am folosit ultima dată.

Ca orice îndeletnicire obţinută prin exerciţiu îndelungat, scrisul, în genere, este asemenea mersului. Mergem fără să fim conştienţi de deplasarea în sine sau de totalitatea mişcărilor pe care o presupune. Scriem şi cuvintele, prin toate simbolurile grafice pe care le înşiruim involuntar cu gândul la idee, pur şi simplu ţes textul fără conştiinţa actului în sine. Asta se întâmplă în mod normal, când, nici mersul, nici scrisul, nu sunt private de atenţia noastră zilnică. Însă, când mersul ne este scuzat de posesia maşinilor, iar scrisul de folosirea calculatoarelor, îndeletnicirile cândva naturale, devin incomode şi caduce, iar şofatul şi tastatul devin prin eliminare (sau prin regula supravieţuirii), fireşti.

Secretul scrisului

Niciodată nu cântăresc cuvintele pe care urmează să le îmbin pe hârtie, nu le caut, nu le despart de familiile lor, nu le pretind sinonime, nu le oblig să rimeze. Eu doar scriu, iar cuvintele se aleg, se împerechează, îşi crează o ordine proprie în funcţie de culoare şi muzicalitate, veşmânt şi semnificaţie. Nu sunt rasiste, homofobe, ipocrite, nu fac discriminare. În schimb pun mare preţ pe accesorii, ies la braţul unui verb atrăgător, se asortează cu adjectivele cele mai bine crescute şi mai în măsură să le scoată în evidenţă calităţile. Înaintează în linie dreaptă, dau prioritate virgulelor şi în caz de forţă majoră îşi îngăduie să fie vazute în compania unui semn de exclamaţie sau a unui substantiv oarecare incălţat cu majuscule.

Scrisul este pentru scriitor o nevoie, nu o dorinţă. De aceea textul de faţă nu se adresează celor care vor să scrie, ci celor care trebuie, care nu se pot abţine să scrie. Nu am ştiut asta întotdeauna, pentru că în adolescenţă, cand s-a trezit în mine setea pentru cuvinte, mi se părea că scriitorii sunt nişte supraoameni care deţin secretul cărţilor, iar eu, un om obişnuit, niciodată nu-l voi afla. A trecut parcă o viaţă întreagă până am avut curajul să pretind dezlegarea secretului şi despre această binecuvântare vreau să vă vorbesc acum.

Cafea fără nicotină

Redeschid subiectul cu intenţia pe care am avut-o la sfârşitul apologiei, aceea de a rezerva aprecierea pentru (atunci) necunoscuta plăcere de a fi nefumător. Este drept că în timp ce-mi propuneam aceasta, nu aveam nici cea mai vagă idee că va veni într-adevăr şi ziua în care, cu aceeaşi sinceritate şi spontaneitate, voi aduce laude unei (atunci) ipotetice vieţii aerisite, în care tutunul va fi exact ce este: o plantă toxică înrudită cu mătrăguna, fără nicio putere de a oferi plăcere, relaxare, linişte, inspiraţie, fără a fi capabilă să umple goluri, doar să le creeze şi cu şanse maxime să producă dependenţă.

Până am ajuns să trăiesc acea zi, m-am târât numărate alte zile în care aveam senzaţia că timpul stă în loc. Dacă şi-ar fi urmat cursul lui firesc, cu siguranţă aş fi continuat şi eu să trăiesc la modul propriu, căci la figurat trăiam o replică a unei existenţe smoke free. Mă priveam din departare şi găseam în mine mii de contraste. Mă puteam bucura de venirea verii, de soarele care ardea tot mai puternic. Mă umpleam de senin în fiecare pauză care nu se mai numea “de ţigară”. Tot verdele lăsat în urmă de primăvară mă întâmpina în drum spre şi dinspre servici. Terase cochete îmi făceau cu ochiul când treceam pe lânga ele. Căutam în mulţime oameni care fumau şi plină de curiozitate încercam să citesc cumva pe chipul lor dacă sunt într-adevăr fericiţi. Păşisem pe tărâmul nefumătorilor fără să trec vama, fără să prezint paşaportul. Intrasem neavizată într-un spaţiu străin fără vreo averizare, îndrumare sau vreo carte cu instrucţiuni. Nu reuşeam să merg înainte, pentru că trăiam cu senzaţia că va trebui mai întâi să-mi răspund la întrebarea “de ce m-am lăsat de fumat chiar azi?” Nu ştiam cum să mă comport cu mine, cum să privesc în viitor ignorând lipsa ţigării. Aveam o senzaţie de boală, de insuficienţă, dar în acelaşi timp nu aş fi fost în stare să mă “vindec” cu un fum.

Am început să găsesc lucruri de făcut în pauza de cafea, să citesc, să vobesc la telefon, să conspectez cursuri, să mănânc fructe, orice, doar să-mi dea senzaţia că am umplut un gol. Seara acasă, în timp ce mă uitam la vreun film, începusem să beau tot mai multe licori, să le savurez tot mai încet, să dureze cam cât timp aş fi fumat câteva ţigări.

Apologia fumatului

Daca mi-ar fi spus cineva că eu de mâine nu voi mai fuma, mi s-ar fi părut o afirmaţie monstruoasă, cu atât mai mult cu cât conţine cuvântul „mâine” în context. Dacă faptul că m-aş lăsa de fumat nu este destul de scandalos, atunci „mâine” îl ridică direct la stadiul de aberaţie.

Acum câteva nopţi mi-am adus aminte de planul meu ipotetic prin care urma să mă las de fumat, cândva, într-un an propice pentru astfel de decizii capitale. Jur că nu am fost eu cea care m-am îndemnat să mă joc cu focul, de-a ipotezele, de-a presupusul. Mi-a trecut prin minte un „ce-ar fi dacă acea zi îndepărtată din acel viitor imprecis şi improbabil ar fi chiar mâine?”… Sincer mă mir cum de nu m-am ridicat instant din pat şi nu m-am luat la palme pentru un asemenea afront. Era ca şi când nu m-aş fi crezut că eu într-adevar mă voi lăsa de fumat, ca şi când aş fi pus la îndoială această (in)certitudine şi m-aş fi autoprovocat la dovedirea contrariului. Înţeleg să-mi sugereze altcineva că ar fi cazul să las tutunul, înţeleg să-mi spună mama că nu e sănătos şi că am fumat destul, dar să-mi vorbesc mie însami de parcă aş fi un străin şi să mai şi fiu de acord? Clar, este povestea altei persoane, eu am fost doar în preajmă când era citită sau, printr-un fenomen paranormal, mă aflam în capul cuiva care plănuia să se lase de fumat şi acest lucru nu era nici pe departe surprinzător.

În dimineaţa fatalei zile, revenindu-mi în fire după un coşmar în care eu, chipurile, într-un mod inexplicabil mă lăsam de fumat de voie bună, am realizat că nu e nici glumă, nici aberaţie, nici fatalitate, ci pur şi simplu profeţia trebuia împlinită. Mi-e imposibil să spun că am făcut-o din ambiţie, din dorinţa de a avea un corp sănătos sau din conştiinţa că „tutunul dăuneaza grav sănătăţii mele şi a celor din jur” sau pentru că „fumatul poate să ucida”. Dacă aş fi făcut-o din proprie iniţiativă, aş fi avut nevoie de o cantitate dublă de voinţă decat aş putea eu poseda, să nu mai vorbim de un plan riguros după care aş fi început să număr cu cinci luni înaine fiecare zi care ar rămâne între mine şi lipsa tutunului din viaţa mea. Sincer, aş vrea să vă spun că am avut ambiţia, voinţa, curajul de a face un asemenea pas hotărâtor, însă nu ar fi adevărat, iar scopul meu în aceasta situaţie surpriză este să fiu cât se poate de sinceră şi spontană referitor la sentimentele contradictorii provocate de întâmplarea în discuţie.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram