Bacalaureatul şi luna plină

 

 

De ceva vreme mă gândesc la luna mea din Piteşti, cea din dormitorul meu. Luna aceea era în stare să scoată din mine o paradă de cuvinte deloc modeste la adresa ei însăşi, prin stiloul meu. Mă scotea pe pervazul ferestrei de câte ori era plină în toiul verii. Uneori reuşea să o scoată şi pe buna mea prietenă, P. , să-şi arate cârlionţii pe geam, să mi se alăture în adoraţia lunatică. Nicio întâlnire cu luna aceea nu scăpa de fumul cultural al ţigărilor More, cele lungi, maro, subţiri, feminine, clandestine, eliberat nopţii. Recunosc, acum aş fuma una, măcar aşa, de dulce amintire, în cinstea luminoasei mele adolescenţe.

Nu ştiu cum sunt acum fetele de 18 ani sau cum erau pe vremea când eu eu şi P. ne găseam în preajma majoratului, dar noi, în nopţile verii dintre absolvirea liceului şi examenul la facultate, obişnuiam să îmbinăm studiul cu plăcutul. Pervazul ferestrei mele din Piteşti, alt Piteşti decât cel de azi, ne era martor, ne ştia ritualul. De cum se întuneca, ne asculta cum recitam Voiculescu, Stănescu, Eminescu şi cum P. îmi servea pe scurt şi pe înţelesul meu Preda. Literatura română părea să fie cea mai potrivită pentru serile ce ne apropiau una câte una de studenţie.

Chiar şi petrecerile ni se păreau propice recapitulării materiei pentru bacalaureat. Îmi vine în minte o petrecere în vecini, în C13+B2, unde simboliştii francezi au rămas în istorie – a mea şi a P.-ei, desigur. Alcoolul nu avea putere să ne scoată din mood-ul studiu, din contră, înlesnea oratorilor din noi o dulce incursiune în lumea simţurilor traduse prin vers. Nu reuşeam să ne ţinem bine echilibrul, însă puteam lejer dezvălui intențiile literare ale lui Baudelaire, cu maiestrie de virtuoz, cu voce tare, deranjând cupluri timide ce căutau un loc retras pentru intimitate.

Să tot fie 18 ani de atunci şi nici amintirea verii de după bacalaureat, nici luna aceasta călătoare nu şi-au pierdut intensitatea. Poate că paharul de vin roşu mi-a deschis mai tare apetitul pentru descrieri juvenile ale lunii adolescenţei mele, poate doar, în plinătatea ei, luna mi-a luminat trecător un capitol care pentru totdeauna va fi înrudit cu orice lună, de pe orice cer. În orice caz, noroc, P..

 

 

Petrecerile sunt muzele mele

 

© Raluca Barbu

Fără excepţie, petrecerile sunt primele pe lista literară a muzelor mele. Nu a existat niciuna pe care să o trăiesc fără să am impulsul câtorva fraze înţelepte sau cel puţin revelatorii. Indiferent de amploarea lor, nuntă sau pijama party, le-am tratat pe toate la fel: muze deghizate.

De cele mai multe ori socoteam alcoolul ca fiind elementul de transfer între buna dispoziţie şi descoperirea vreunui adevăr pitit în decor, însă weekendul trecut am aflat, cu limpezimea câtorva shoot-uri de Jagar, că oamenii sunt cei care deschid uşa, ca muza să poată intra, precum o sărbătorită în toiul unei petreceri surpriză.

Oamenii îşi poartă hainele ca pe o definiţie a ceea ce vor să însemne, îşi spun ideile prin cuvintele care găsesc cel mai rapid calea de ieşire, însă ceea ce reprezintă pentru alţi oameni, nu pot ascunde sau demnonstra –  doar ceilalţi pot cunoaşte însemnătatea lor şi de foarte multe ori fără să fie conştienţi de ea.

Petrecerea de sâmbătă, marca D’Avantage, cu întreaga listă de to-do-uri PR-iste bifată cu brio, a fost un cadou neaşteptat pentru mine, tocmai pentru că nu petrecerea în sine mi-a fost muză de data asta, ci toţi oamenii de acolo, de care mă leagă un an întreg de viaţă, concentrat şi, fără exagerare, preţios. Fiecare în parte şi toţi deodată mi-au apărut exact aşa cum sunt: oameni pentru care sunt recunoscătoare că i-am întâlnit, de la care am învăţat multe despre comunicare, despre mine şi despre întâmplările neîntâmplătoare.

Muza petrecerii cu pricina a fost îngăduitoare cu mine şi şi-a păstrat efectul până dimineaţă, iar acum, amestecată cu aromă de cafea, îmi permite să retrăiesc o seară şi un an prin prisma amintirilor ce mă leagă de prieteni dragi, ca de o altă parte din mine. Întotdeauna am fost un om al oamenilor – fie că mi-au fost oglinzi sau ferestre (permit inginerilor să pună sub semnul întrebării utilizarea conjunctiei fie în exemplul de mai sus), viaţa mea a depins de ei ca de limba română, iar oamenii care m-au înconjurat tot anul lui 2013, m-au îmbogăţit cu cel puţin doi prieteni dragi, cu abilitatea de a scrie despre orice subiect cu lejeritatea cu care scriu acum, cu momente memorabile trans-europene înzăpezite fără preaviz (revin asupra subiectului cu un text dedicat) şi cu o experienţă profesională de care mă folosesc în fiecare zi.

Îmi întăresc astfel înrederea în petreceri şi credinţa în muze, prin încă o seară a revelaţiilor trăite literar. Mii de mulţumiri Raluca, Calin, Dan, Marius, Sonia, Andreea. La mulţi ani!

 

 

Before midnight, watch the sunrise, kiss the sunset

Nu puteam să las să treacă pe lângă mine ultima parte a sensibilei trilogii fără să dau cinemaului ce merită, apreciere și elogii. În cazul de față vreau să i le ofer pe toate, în primul rând pentru că nu m-a dezamăgit și apoi pentru că n-a fost previzibilă. De obicei sequel-urile lasă de dorit și, cele mai multe dintre ele, se împotmolesc în gloria primei părți.

Auzind de premiera Before midnight, cu câteva luni în urmă, mă simțeam de parcă cineva îmi făcea un cadou neașteptat, fără să fie Crăciunul. Am îmbrățișat nerăbdătoare cadoul, ideea de a mă revedea cu Jesse și Celine, sperând să-mi satisfac curiozitatea: au rămas împreună sau au consumat încă o noapte de amor înainte de a-și vedea din nou de propriul drum?

Astfel promise răspunsurile la întrebări, am purces a-mi reîmprospăta memoria cu răsărituri și apusuri, ca să curgă frumos povestea prin simțuri, să nu fie inoportunata de lapsusuri din primele două părți. Mi-am alocat deci timp suficient pentru aceasta aventură și m-am întors în timp în 1995, când povestea transeuropeană mi s-a înfipt în suflet definitiv, transformandu-se într-o referință de care m-am folosit în repetate rânduri.

photo (2)

A fost ca și când am urmărit pentru prima dată  răsăritul, pentru că nimic din ce am revăzut nu rezona cu amintirile mele. De obicei îmi plac senzațiile acestea, îmi confirmă cumva că filmul își merită aplauzele, dacă la distanță de 18 ani încă reușește să surprindă. Însă surpriza era alta, am băgat eu de seamă, anume că acum 18 ani eram o puștoaică de vreo 16-17 ani care din tot filmul reținuse dulcegăriile: doi străini se cunosc pe tren, se plimbă apoi sub cupola metropolitană a Vienei, când se lasă noaptea se iubesc clandestin în parcul rozelor, după ce consumă o sticlă de vin rosu; se despart a doua zi cu gândul că se vor revedea peste o jumătate de an, cu inimi fragile de îndrăgostiți.

Facebook, binecuvântare și blestem

S-au spus și se vor mai spune multe despre Facebook, ba de bine, ba de rău, așa că voi face și eu întocmai, că să nu dezechilibrez karma rețelei de socializare. S-a zis ba că dăunează vieții personale și însingurează, ba că poate fi util la networking, că este un mare consumator de timp sau un real instrument social. În mare parte sunt de acord cu toate aprecierile și acuzele demostrate, însă mă mențin la părerea mea, destul de încăpătoare de altfel, cum că Facebook-ul înseamnă pentru fiecare altceva.

Pentru mine FB a însemnat de la bun început exact ceea ce intenționa să fie, anume o aplicație care să înlesnească socializarea și comunicarea. Și exact asta a făcut, la o scară mult mai extinsș decât mă așteptam. A prescurtat multe trasee pentru mine, mi-a adus aproape familia înstrăinată, prietenii vechi sau proaspeți și o bună bucată din trecutul meu.

Să tot fie vreo cinci ani de când folosesc Facebook și până acum nu m-am simțit trădată în vreun fel. Mi-a dat ce i-am cerut, am fost autodidactă și am încercat să țin pasul cu toată ingineria setărilor de securitate și confidențialitate, am investit suficient timp în relația noastră  încât să mă poată surprinde destul de des cu mici atenții sentimentale.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram