O, dacă ar fi să adun la un loc toate înfăţişările pe care le-am adoptat de-a lungul anilor, drept chip sau scut, aş putea interpreta de una singură rolul tuturor personajelor dintr-un roman scris de Garcia Marquez, fără ca acestea să fie înrudite.
Într-un final, nu mai este vorba despre asta atunci când mă privesc într-o oglindă. Atât de obositor a fost să trebuiască să îndepărtez fiecare chip, unul după altul, până să ajung la mine. A fost epuizant până când, odată îndepărtate, nu le-am mai îmbrăcat. Le-am redat trecutului, care mi le vânduse la mâna a doua drept noi-nouţe. Poate mai scoate un ban pe ele dacă le duce la târgul de vechituri!
Acum că tot ce mă preocupă se găseşte în prezent, nu mai am răbdare şi toleranţă pentru episoade depăşite, oricât de atrăgătoare titlurile şi de promiţătoare scenariile. Ceea ce a rămas în oglindă, după fiecare dezgolire, este unicul personaj pe care vreau să îl mai interpretez vreodată şi nicidecum în reecranizări ale trecutului. Exista prea multe resurse de original pentru a mă mai preocupa de a fost odata.