Ce fericire că eu sunt eu şi nu altcineva

 

© Raluca Barbu

O, dacă ar fi să adun la un loc toate înfăţişările pe care le-am adoptat de-a lungul anilor, drept chip sau scut, aş putea interpreta de una singură rolul tuturor personajelor dintr-un roman scris de Garcia Marquez, fără ca acestea să fie înrudite.

Într-un final, nu mai este vorba despre asta atunci când mă privesc într-o oglindă. Atât de obositor a fost să trebuiască să îndepărtez fiecare chip, unul după altul, până să ajung la mine. A fost epuizant până când, odată îndepărtate, nu le-am mai îmbrăcat. Le-am redat trecutului, care mi le vânduse la mâna a doua drept noi-nouţe. Poate mai scoate un ban pe ele dacă le duce la târgul de vechituri!

Acum că tot ce mă preocupă se găseşte în prezent, nu mai am răbdare şi toleranţă pentru episoade depăşite, oricât de atrăgătoare titlurile şi de promiţătoare scenariile. Ceea ce a rămas în oglindă, după fiecare dezgolire, este unicul personaj pe care vreau să îl mai interpretez vreodată şi nicidecum în reecranizări ale trecutului. Exista prea multe resurse de original pentru a mă mai preocupa de a fost odata.

Fericire gratis (II) – Lucruri simple

 

© Raluca Barbu

 

Un proverb chinezesc spune că mai întâi trebuie să goleşti paharul pentru a-l putea umple. Poate că ordinea cuvintelor era alta în înţeleapta zicală, cert e că semnificaţia îşi păstrează perfect intenţia şi în aceasta formă. O dragă prietenă mi-a facut-o cadou la răscrucea de acum doi ani, când tocmai desprinsesem de mine un vagon plin cu zece ani de viaţă, lăsându-l în deriva unui roman. A fost o frază destul de succintă, peste care în orice alt moment aş fi trecut mai lesne, însă, aşa cum a ştiut să se strecoare în urechea mea la timpul potrivit, încă nu şi-a pierdut niciun decibel din intensitate.

Da, cu regularitate trebuie să facem curat în casele noastre, aşa cum ar trebui să o facem în propria existenţă. Dar cine se gândeşte la asta când laitmotivul acestui secol este viteza? Graba către nou, către mai mult! Timpul este valută şi orice oprire din ritmul nebun costă bani. Sau imagine sau vizibilitate. Rareori cineva îşi permite luxul de a se opri şi de a analiza dacă merită să păstreze ceea ce cu atâta muncă a agonisit, material sau spiritual. Mă gândeam că sunt doar două situaţii când cineva ar fi capabil de aşa o faptă: când este forţat de împrejurări sau când este singura lui scăpare – aşa cum s-a întâmplat în cazul meu.

Să te desprinzi definitiv de o parte din trecut, de oameni sau lucruri, pare o treabă dureroasă, însă, dacă toate acestea îţi îngreunează înaintarea, percepţia asupra viitorului, începi să-ţi doreşti cât mai mult spaţiu pentru ceea ce vei avea nevoie în următorul capitol. De când am înţeles cât de sănătos este să mă eliberez din când în când de exces, golitul acesta a ajuns pe lista mea de bune practici şi îi dedic următorul capitol din Fericire gratis: Lucruri simple

Oriunde îmi arunc privirea, mă lovesc de lucruri, mii şi milioane şi tone de lucruri. În casă, în magazine, online, offline, peste tot vederea îmi este îngreunată de un compact front de lucruri nefolositoare. Aveam de gând să dau o listă cu exemple grăitoare, însă mi-am dat seama că aş folosi prea mult spaţiu pe propriul site, pe voi aş risca să vă plictisesc teribil şi m-aş face vinovată fix de fapta pe care încerc atât de stângaci să o arăt cu degetul. Scanez PC-ul şi dau doar de foldere obsolete, mă uit la TV sau navighez netul şi sunt invitată, îmbiată, agasată să cumpar alte şi alte lucruri.

Fericire gratis (I) – Maternitatea

© Raluca Barbu

Viaţa este în toate felurile posibile: minunată, surprinzătoare, previzibilă, explicabilă, uneori greu-interpretabilă şi nu neaparat rar, nedigerabilă. Cu toate acestea, oamenii au abilităţi de supravieţuire şi aproape întotdeauna găsesc un răspuns pentru provocările ei. Chiar dacă de multe ori avem senzaţia că am epuizat bancurile şi resursele pentru un râs sănătos, găsim o cale să lăsăm timpul, natura sau semenii să ne dea motiv să zâmbim din nou.

Sunt omul care se lasă pradă propriilor sentimente, într-atât încât nu mai văd dincolo de drama sau euforia care mă consumă. În fine, de data asta vreau să mă refer la dramă… De aceea, de câţiva ani încoace m-am tot gândit că mi-ar prinde bine să întocmesc o listă de bune practici, la care să apelez atunci când dioptriile nu-mi mai folosesc să trec strada. Am supravieţuit fiecărei tragedii reale sau fictive prin care am trecut, însă la final mereu am simţit că aş fi putut scurta amarul cu puţin dulce, care nu dă niciodată greş.

Adevărul este că fiecare avem câteva constante în viaţă, fără de care am fi destul de rătăciţi. Poate familia, poate prietenii, poate un loc în care să ne putem reface forţele. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre mine. Însă ironia face că, exact atunci când am mai mare nevoie de ele, să simt ceva bine înfipt în pământ sau ceva ce mă defineşte ca supravieţuitoare, sufăr brusc de o miopie atroce care îmi întunecă vederea şi nu mai ştiu unde să caut sprijin. Şi exact aşa, după fiecare vindecare, fericită să văd din nou limpede, mi-am promis că voi întocmi lista despre poţiunile care-mi vor scurta orbirile temporare şi care-mi vor salva măcar câteva milioane de neuroni.

Admit, am îmbătrânit

Fără voia mea, toamna mă aduce de fiecare dată faţă în faţă cu vârsta la care am ajuns. Aş fi crezut că ziua mea de naştere, sau aşa zisele rezoluţii ale anului nou sunt în măsură să smulgă de la mine revelaţii despre cât de multe au trecut pe lângă mine sau cât de mult mă bucur că altele nu se vor mai întoarce vreodată. Descoperirea mea destul de neaşteptată, recunosc, se referă la ultima realitate, la cea care după prea multe toamne nu mai simte nevoia să se repete, să pretindă că se află încă în centrul atenţiei.

Elementul surpriză al descoperirii mele este nevoia mea de a petrece, mai exact lipsa acestei nevoi, preponderent tânără de altfel şi toate celelalte activităţi conexe sau intrinsece cum ar fi clubbing-ul, dansatul şi chefuitul (probabil îmi scapă multe alte variaţiuni pe tema voii bune – sigur toţi termenii legaţi de tinereţe încep treptat să mi se şteargă din memorie).

Totul a început cu o mult aşteptată şi organizată bachelorette party, la care mă vedeam participând activ, cu diverse şi colorate cocktail-uri ţinute elegant în mână în timp ce conversaţia destindea atmosfera, cu ocazionale, dar numeroase shot-uri de tequila pe care le sorbeam profesionist (respectând regula sare-tequila-lămâie), ajungând în cele din urmă la nelipsitele picanterii, bârfe şi cârcoteli despre care un grup de femei garantat ajunge să discute după ce temperatura creşte cu câteva grade de alcool. Toate mi le imaginam descriptiv şi dinamic, începând cam cu o săptămână înaintea fericitului eveniment, mai ales pentru că aducea cu el câteva prietene dragi pe care le-am văzut mult prea rar în ultimii ani. Era seara care urma să se distingă de sute de seri în care n-am avut ocazia să scot de la naftalină hainele de duminică (de vineri seara mai precis), nu doar ca să verific dacă mă mai cuprind; o seară care urma să fie bine documentată, cu snapshot-uri ale momentelor cheie, cum ar fi ridicarea paharelor de tequila în cinstea viitoarei mirese.

Cafea fără nicotină

Redeschid subiectul cu intenţia pe care am avut-o la sfârşitul apologiei, aceea de a rezerva aprecierea pentru (atunci) necunoscuta plăcere de a fi nefumător. Este drept că în timp ce-mi propuneam aceasta, nu aveam nici cea mai vagă idee că va veni într-adevăr şi ziua în care, cu aceeaşi sinceritate şi spontaneitate, voi aduce laude unei (atunci) ipotetice vieţii aerisite, în care tutunul va fi exact ce este: o plantă toxică înrudită cu mătrăguna, fără nicio putere de a oferi plăcere, relaxare, linişte, inspiraţie, fără a fi capabilă să umple goluri, doar să le creeze şi cu şanse maxime să producă dependenţă.

Până am ajuns să trăiesc acea zi, m-am târât numărate alte zile în care aveam senzaţia că timpul stă în loc. Dacă şi-ar fi urmat cursul lui firesc, cu siguranţă aş fi continuat şi eu să trăiesc la modul propriu, căci la figurat trăiam o replică a unei existenţe smoke free. Mă priveam din departare şi găseam în mine mii de contraste. Mă puteam bucura de venirea verii, de soarele care ardea tot mai puternic. Mă umpleam de senin în fiecare pauză care nu se mai numea “de ţigară”. Tot verdele lăsat în urmă de primăvară mă întâmpina în drum spre şi dinspre servici. Terase cochete îmi făceau cu ochiul când treceam pe lânga ele. Căutam în mulţime oameni care fumau şi plină de curiozitate încercam să citesc cumva pe chipul lor dacă sunt într-adevăr fericiţi. Păşisem pe tărâmul nefumătorilor fără să trec vama, fără să prezint paşaportul. Intrasem neavizată într-un spaţiu străin fără vreo averizare, îndrumare sau vreo carte cu instrucţiuni. Nu reuşeam să merg înainte, pentru că trăiam cu senzaţia că va trebui mai întâi să-mi răspund la întrebarea “de ce m-am lăsat de fumat chiar azi?” Nu ştiam cum să mă comport cu mine, cum să privesc în viitor ignorând lipsa ţigării. Aveam o senzaţie de boală, de insuficienţă, dar în acelaşi timp nu aş fi fost în stare să mă “vindec” cu un fum.

Am început să găsesc lucruri de făcut în pauza de cafea, să citesc, să vobesc la telefon, să conspectez cursuri, să mănânc fructe, orice, doar să-mi dea senzaţia că am umplut un gol. Seara acasă, în timp ce mă uitam la vreun film, începusem să beau tot mai multe licori, să le savurez tot mai încet, să dureze cam cât timp aş fi fumat câteva ţigări.

Apologia fumatului

Daca mi-ar fi spus cineva că eu de mâine nu voi mai fuma, mi s-ar fi părut o afirmaţie monstruoasă, cu atât mai mult cu cât conţine cuvântul „mâine” în context. Dacă faptul că m-aş lăsa de fumat nu este destul de scandalos, atunci „mâine” îl ridică direct la stadiul de aberaţie.

Acum câteva nopţi mi-am adus aminte de planul meu ipotetic prin care urma să mă las de fumat, cândva, într-un an propice pentru astfel de decizii capitale. Jur că nu am fost eu cea care m-am îndemnat să mă joc cu focul, de-a ipotezele, de-a presupusul. Mi-a trecut prin minte un „ce-ar fi dacă acea zi îndepărtată din acel viitor imprecis şi improbabil ar fi chiar mâine?”… Sincer mă mir cum de nu m-am ridicat instant din pat şi nu m-am luat la palme pentru un asemenea afront. Era ca şi când nu m-aş fi crezut că eu într-adevar mă voi lăsa de fumat, ca şi când aş fi pus la îndoială această (in)certitudine şi m-aş fi autoprovocat la dovedirea contrariului. Înţeleg să-mi sugereze altcineva că ar fi cazul să las tutunul, înţeleg să-mi spună mama că nu e sănătos şi că am fumat destul, dar să-mi vorbesc mie însami de parcă aş fi un străin şi să mai şi fiu de acord? Clar, este povestea altei persoane, eu am fost doar în preajmă când era citită sau, printr-un fenomen paranormal, mă aflam în capul cuiva care plănuia să se lase de fumat şi acest lucru nu era nici pe departe surprinzător.

În dimineaţa fatalei zile, revenindu-mi în fire după un coşmar în care eu, chipurile, într-un mod inexplicabil mă lăsam de fumat de voie bună, am realizat că nu e nici glumă, nici aberaţie, nici fatalitate, ci pur şi simplu profeţia trebuia împlinită. Mi-e imposibil să spun că am făcut-o din ambiţie, din dorinţa de a avea un corp sănătos sau din conştiinţa că „tutunul dăuneaza grav sănătăţii mele şi a celor din jur” sau pentru că „fumatul poate să ucida”. Dacă aş fi făcut-o din proprie iniţiativă, aş fi avut nevoie de o cantitate dublă de voinţă decat aş putea eu poseda, să nu mai vorbim de un plan riguros după care aş fi început să număr cu cinci luni înaine fiecare zi care ar rămâne între mine şi lipsa tutunului din viaţa mea. Sincer, aş vrea să vă spun că am avut ambiţia, voinţa, curajul de a face un asemenea pas hotărâtor, însă nu ar fi adevărat, iar scopul meu în aceasta situaţie surpriză este să fiu cât se poate de sinceră şi spontană referitor la sentimentele contradictorii provocate de întâmplarea în discuţie.

Parcul central şi cafeaua inspiraţiei

Parcul central. Terasa Chios. Cappucinno Julius Meinl. Răţuşte desenând linii largi pe lac. Apă verde de platani uriaşi oglindiţi. Cer de vară, sătul de soare, învelit în nori răcoroşi. Stau singură la o masă şi privesc lumea răsturnată în lac, sălciile bogate şi prelungi, brazii lăsând prea puţin loc cerului să se privească întremurul apei.

Din dreapta zgomotul traficului citadin, zgomote predictibile. Din stânga liniştea pădurii care îmi astupă urechea, creându-mi senzaţia unei presiuni atmosferice. Parcă în stânga sunt mai la înălţime, deasupra celor create de om. La mijloc pace, suflet împăcat cu lumea, cu sine, minte trează planificând universul imediat. Deasupra lumină caldă, intimă, închisă vârtehurilor, protectoare. De jur împrejur atmosferă de rapaos, culori de tabără şcolărească. Miros matinal de natură dezmorţită, fericită de dulcea singurătate pe care o soarbe lent, amânând momentul în care toţi copiii se vor trezi, în care zarva va acapara nemilos întregul.

Trăiesc un moment pe care-l întind la maxim, căutându-i limitele pe care api le reneg pentru a mă mai scălda în el încă un moment şi apoi altul născut din el, până nu-l voi mai putea cuprinde.

Amintirea unei secvenţe din Dirty Dancing, un ponton deasupra unui lac ca şi acesta, o reflecţie a naturii abundente în apa calmă şi primitoare ca şi aceasta, păcate mărturisite şi iertate, ca şi cele pe care le uit acum.

Inevitabilul s-a produs, natura fiind cea care de data aceasta a rupt tpcerea, distorsionând cu picături mărunte şi grăbite imaginea ideală a unei pauze în timp. Vântul o acompaniază nehotărât scârţâind acoperişul terasei ca pe o velă scuturată fără primejdie de valuri. Se desprinde de clădire şi de apa înfrigurată, pipăind ascuţimea frunzelor. Iscălesc tabloul cu strângere de inimă şi mă ridic amorţită din dulcea contemplare pe care timpul şi spaţiul mi-au permis-o fără să-mi ceară garanţie.

 

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram