Intrare liberă Frumosului

 

© Raluca Barbu

 

Frumosul şi urâtul, două concepte la fel de relative precum binele şi răul, picură în noi, în proporţii inegale, poftă şi teamă de viaţă.

În fiecare zi ni se poate întâmpla să fim frumoşi şi buni, urâţi şi fricoşi, plini de viaţă sau părăsiţi de ea. Depinde cine ne priveşte. Suntem un amalgam de intenţii şi atitudini pe care le-am hrănit intenţionat, de fiecare dată când am fost prezenţi sau de toate acele dăţi când am uitat de noi şi alţii au picurat în urechile şi ochii noştri versiunea realităţii lor. Şi acum serios, atât de rar întâlnim oameni cu adevărat plini de viaţă!

Îmi închipui că sunt o strecurătoare care cerne urâtul şi salvează frumosul. Proporţiile mi se par valide, având în vedere că urâtul este atât de mărunt şi des, perfect pentru a cădea prin sită, iar frumosul compact, consitent, cu forme dintre cele mai neaşteptate, imposibil de a se putea plia pe un şablon îngust.

Eu, aşa cum sunt acum, amestec de toate experienţele pe care le-am chemat sau de care m-am împiedicat pe drum, decid să refuz Tot ce iese din conturul frumosului. Desigur, frumosul pe care spriritul meu îl cunoaşte şi după care tânjeşte. Destul l-am lăsat să se atingă de orice şi oricine, doar pentru că mi-era ruşine să spun nu, teamă să displac cuiva, să dezamăgesc pe cineva sau pur şi simplu pentru că “aşa se cade”. Da, de fiecare dată când nu m-am ascultat şi am decis să fac pe plac altora, le-am permis, într-un mod inconştient, să facă din mine o altă persoană – una pe care nu mai reuşeam să o definesc. Au trecut, s-au întâmplat, au rămas acolo unde s-au născut, în afara conturului meu.

Acum că am aflat adevărul meu şi mi-e limpede frumosul după care tânjesc, ridic imaginar semnul Interzis Urâtului, Acces liber Frumosului. În Universul meu, creat de mine aşa cum decid în fiecare zi, primesc Frumosul sub formă de natură, de oameni, de idei şi fapte. Refuz politicos intruşii care compromit, în orice fel sau formă, starea mea de bine.

Contemplare şi răbdare tuturor.

© Raluca Barbu

 

Petrecerile sunt muzele mele

 

© Raluca Barbu

Fără excepţie, petrecerile sunt primele pe lista literară a muzelor mele. Nu a existat niciuna pe care să o trăiesc fără să am impulsul câtorva fraze înţelepte sau cel puţin revelatorii. Indiferent de amploarea lor, nuntă sau pijama party, le-am tratat pe toate la fel: muze deghizate.

De cele mai multe ori socoteam alcoolul ca fiind elementul de transfer între buna dispoziţie şi descoperirea vreunui adevăr pitit în decor, însă weekendul trecut am aflat, cu limpezimea câtorva shoot-uri de Jagar, că oamenii sunt cei care deschid uşa, ca muza să poată intra, precum o sărbătorită în toiul unei petreceri surpriză.

Oamenii îşi poartă hainele ca pe o definiţie a ceea ce vor să însemne, îşi spun ideile prin cuvintele care găsesc cel mai rapid calea de ieşire, însă ceea ce reprezintă pentru alţi oameni, nu pot ascunde sau demnonstra –  doar ceilalţi pot cunoaşte însemnătatea lor şi de foarte multe ori fără să fie conştienţi de ea.

Petrecerea de sâmbătă, marca D’Avantage, cu întreaga listă de to-do-uri PR-iste bifată cu brio, a fost un cadou neaşteptat pentru mine, tocmai pentru că nu petrecerea în sine mi-a fost muză de data asta, ci toţi oamenii de acolo, de care mă leagă un an întreg de viaţă, concentrat şi, fără exagerare, preţios. Fiecare în parte şi toţi deodată mi-au apărut exact aşa cum sunt: oameni pentru care sunt recunoscătoare că i-am întâlnit, de la care am învăţat multe despre comunicare, despre mine şi despre întâmplările neîntâmplătoare.

Muza petrecerii cu pricina a fost îngăduitoare cu mine şi şi-a păstrat efectul până dimineaţă, iar acum, amestecată cu aromă de cafea, îmi permite să retrăiesc o seară şi un an prin prisma amintirilor ce mă leagă de prieteni dragi, ca de o altă parte din mine. Întotdeauna am fost un om al oamenilor – fie că mi-au fost oglinzi sau ferestre (permit inginerilor să pună sub semnul întrebării utilizarea conjunctiei fie în exemplul de mai sus), viaţa mea a depins de ei ca de limba română, iar oamenii care m-au înconjurat tot anul lui 2013, m-au îmbogăţit cu cel puţin doi prieteni dragi, cu abilitatea de a scrie despre orice subiect cu lejeritatea cu care scriu acum, cu momente memorabile trans-europene înzăpezite fără preaviz (revin asupra subiectului cu un text dedicat) şi cu o experienţă profesională de care mă folosesc în fiecare zi.

Îmi întăresc astfel înrederea în petreceri şi credinţa în muze, prin încă o seară a revelaţiilor trăite literar. Mii de mulţumiri Raluca, Calin, Dan, Marius, Sonia, Andreea. La mulţi ani!

 

 

Ești mândru să fii român?

 

© Raluca Barbu

O pragmatică recenzie a volumului „Fără ideal”, spunea că romanul se referă la faptul că oamenii, spre sfârșitul secolului trecut, își pierduseră patriotismul, că nu mai puteau vedea dincolo de propria persoană, de propria ratare sau potențial succes – lucruri care păreau a fi singurele din lume să le poată stârni interesul. Nu mai aveau dorință și voință să vadă mai departe de universul lor pentru a realiza ceva extern lor, ceva care să slujească alte cauze dar care să îi împlinească implicit și pe ei. Sienkiewicz, deși a scris romanul cu cel puțin o viață de om în urmă, s-a referit, într-un mod vizionar, la starea de lucruri actuală, când oamenii au învățat să trăiască fără rădăcini.

Și chiar dacă în cazul meu și în cazul textului de față nu intentionez să mă refer neaparat la patriotism, cel mult la naționalism, lipsa lui în România actuală este la fel de adevărată precum cea din Polonia contemporană lui Sienkiewicz. Puțini oameni își mai identifică propriile ambiții cu direcția în care o societate ar avea nevoie să se îndrepte, cu frumosul, adevărul și binele din țară lor și să fie totodată împliniți personal. Sau poate există mulți și minunați astfel de oameni, însă vocile lor nu răzbesc de zgomotul asurzitor al non-valorilor cărora mass-media le pune la dispoziție megafoane asurzitoare.

Analiza rece/fierbinte a societăţii noastre – Partea I

Ah, de când așteptam să scriu despre asta… despre societatea contemporană, așa cum este, înveșmântată în marketing, iluzii și stereotipuri, precum o prostituată versată. Nici nu-i de mirare că devenim noi înșine niște produse, rezultate de succes ale unui procedeu de modificare socială. Am trecut demult de stadiul de cobai, pentru că ne-am însușit toate experimentele de laborator și acum le numim într-un cuvânt viață. Îmi cer scuze față de cei care se cred neatinși de bolile societății noastre, eu însă îmi recunosc fără menajamente slăbiciunea, viciul.

De dimineața până seara reușesc de cele mai multe ori să trăiesc zile artificiale, zile în care aproape tot ce fac nu are legătură cu mine sau cu nevoile mele reale, ci îndeplinesc un ritual impus subliminal de tot ce mă înconjoară.

Dependențele din zilele noastre sunt mai numeroase ca pe vremea părinților noștri. Teoretic ne referim la vicii când vine vorba de alcool, tutun sau droguri, însă lista rămâne mereu deschisă și, cu fiecare generație ajunsă la vârsta adultă, mai adaugăm câteva, proaspete, abia provocate de mecanismul acesta indestructibil care este media. Căci până la urmă la asta se rezumă boala incurabilă a societății noastre, la dependențe multiple provocate și întreținute cu picătura chinezeasca de către o mass-media haotică, bolnavă.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram