Analiza rece/fierbinte a societăţii noastre – Partea I

Ah, de când așteptam să scriu despre asta… despre societatea contemporană, așa cum este, înveșmântată în marketing, iluzii și stereotipuri, precum o prostituată versată. Nici nu-i de mirare că devenim noi înșine niște produse, rezultate de succes ale unui procedeu de modificare socială. Am trecut demult de stadiul de cobai, pentru că ne-am însușit toate experimentele de laborator și acum le numim într-un cuvânt viață. Îmi cer scuze față de cei care se cred neatinși de bolile societății noastre, eu însă îmi recunosc fără menajamente slăbiciunea, viciul.

De dimineața până seara reușesc de cele mai multe ori să trăiesc zile artificiale, zile în care aproape tot ce fac nu are legătură cu mine sau cu nevoile mele reale, ci îndeplinesc un ritual impus subliminal de tot ce mă înconjoară.

Dependențele din zilele noastre sunt mai numeroase ca pe vremea părinților noștri. Teoretic ne referim la vicii când vine vorba de alcool, tutun sau droguri, însă lista rămâne mereu deschisă și, cu fiecare generație ajunsă la vârsta adultă, mai adaugăm câteva, proaspete, abia provocate de mecanismul acesta indestructibil care este media. Căci până la urmă la asta se rezumă boala incurabilă a societății noastre, la dependențe multiple provocate și întreținute cu picătura chinezeasca de către o mass-media haotică, bolnavă.

Facebook, binecuvântare și blestem

S-au spus și se vor mai spune multe despre Facebook, ba de bine, ba de rău, așa că voi face și eu întocmai, că să nu dezechilibrez karma rețelei de socializare. S-a zis ba că dăunează vieții personale și însingurează, ba că poate fi util la networking, că este un mare consumator de timp sau un real instrument social. În mare parte sunt de acord cu toate aprecierile și acuzele demostrate, însă mă mențin la părerea mea, destul de încăpătoare de altfel, cum că Facebook-ul înseamnă pentru fiecare altceva.

Pentru mine FB a însemnat de la bun început exact ceea ce intenționa să fie, anume o aplicație care să înlesnească socializarea și comunicarea. Și exact asta a făcut, la o scară mult mai extinsș decât mă așteptam. A prescurtat multe trasee pentru mine, mi-a adus aproape familia înstrăinată, prietenii vechi sau proaspeți și o bună bucată din trecutul meu.

Să tot fie vreo cinci ani de când folosesc Facebook și până acum nu m-am simțit trădată în vreun fel. Mi-a dat ce i-am cerut, am fost autodidactă și am încercat să țin pasul cu toată ingineria setărilor de securitate și confidențialitate, am investit suficient timp în relația noastră  încât să mă poată surprinde destul de des cu mici atenții sentimentale.

Mi-e dor să primesc o scrisoare. În plic. Cu timbru. În poştă.

Da, mi-e realmente dor să scriu o scrisoare. De mână. Cu caligrafie îngrijită, cu aranjare în pagină şi numerotare în colţ dreapta sus; să aleg cu grijă foile, să estimez lungimea ei, să o scriu pe nerăsuflate şi apoi să merg nerăbdătoare la poştă; să o azvârl în cutie ca pe un bumerang care se va  reîntoarce la mine cu gândurile destinatarului, artistic încrustate pe ambele părţi. Şi de aşteptarea aceea incontrolabilă mi-e dor. Oare a ajuns, oare a citit-o deja, oare cât de multă bucurie i-am oferit prin rândurile mele?

Mi-e dor de scrisul meu, aşa cum rar mai am ocazia să îl practic, să îl critic pentru p-urile impersonale şi s-urile împrumutate de la o prietenă din copilărie. Da, de când mi s-a făcut dor de scrisoare în toată splendoarea ei retro/vintage, am fost constatat că scrisul meu a devenit rigid şi colţuros, de parcă peniţa sau vârful pixului şi-au pierdut rotunjimea şi le-au crescut colţuri de când le-am folosit ultima dată.

Ca orice îndeletnicire obţinută prin exerciţiu îndelungat, scrisul, în genere, este asemenea mersului. Mergem fără să fim conştienţi de deplasarea în sine sau de totalitatea mişcărilor pe care o presupune. Scriem şi cuvintele, prin toate simbolurile grafice pe care le înşiruim involuntar cu gândul la idee, pur şi simplu ţes textul fără conştiinţa actului în sine. Asta se întâmplă în mod normal, când, nici mersul, nici scrisul, nu sunt private de atenţia noastră zilnică. Însă, când mersul ne este scuzat de posesia maşinilor, iar scrisul de folosirea calculatoarelor, îndeletnicirile cândva naturale, devin incomode şi caduce, iar şofatul şi tastatul devin prin eliminare (sau prin regula supravieţuirii), fireşti.

Tehnologia, o dilemă între generaţii

Trăim într-o societate în care convieţuiesc mai multe generaţii, care în mod inexplicabil găsesc o cale de a comunica, în ciuda diferenţelor de percepţie a însăşi ideii de comunicare.

Se întâmpla acum aproximativ douăzeci de ani când înregistram melodii de la radio pe o casetă audio şi consideram că trăiesc o experienţă profund tehnologică. Reuşisem să-mi fac o pilă la un maghazin de închirieri casete video şi aveam o copie proprie şi personală a filmului de colecţie Dirty dancing şi încă una cu toate videoclipurile scose vreodată până atunci de Roxette, casete pe care le puteam viziona de câte ori mergeam în vizită într-o casă posesoare de videoplayer. Aveam cablu şi prindeam MTV. Participam la concursurile organizate de ei sunând internaţional şi dându-mă drept majoră, ca să pot câştiga orice, măcar o casetă originală R.E.M. N-am câştigat niciodată nimic, dar mă simţeam cosmopolită şi liberă să comunic cu orice colţ al lumii cu doar trei dolari pe minut – de care mă făceam că nu ştiu nimic când venea factura de Romtelecom. Reuşeam astfel să-mi exersez şi engleza pe care o acumulam cu aviditate crezând că îmi va folosi doar la traducerea versurilor lui Depeche Mode – să ştiu şi eu ce vroiau să transmită lumii şi implicit mie. Culmea tehnologiei era cu siguranţă posibilitatea de a mă înregistra la casetofon cântândListen to your heart şi apoi să mă ascult de câte ori aveam eu chef. Aveam un aparat foto Nikon foarte performant şi o dată pe lună mergeam să developez filmul şi să descopăr ce şi unde am pozat. Iubeam să scriu şi corespondam cu prietenii pe care mi-i făcusem în ţară  în cantonamente sau la concursuri de înot şi aveam o colecţie de peste 500 de scrisori de care eram foarte mândră – era dovada orizonturilor mele deschise. Îmi permiteam să merg odată pe săptămână la cinema şi deja mă consideram o mare cinefilă. Trăiam nişte vremuri cu adevărat inovatoare şi mă consideram o adolescentă satisfăcută.

Tot eu, dar douăzeci de ani mai târziu, downloadez muzică, filme, softuri, imagini, reţete, clipuri, versuri, orice, de pe te miri ce site-uri. Comunic gratis şi cu polul nord daca e musai, devenind omniprezentă folosind aplicaţiile cele mai facile, de la Yahoo Messenger la Skype, cu efort minim. Socializez cu succes pe Facebook, postez pe bloguri, google-esc orice, oricând, despre oricine fără să mă folosesc de hârtie şi pix şi fără să aştept intervalul decent de trei zile lucrătoare pentru a intra în posesia informaţiei. Engleza este ca o a doua limbă maternă pentru mine şi fără cunoaşterea ei m-aş considera sub radarul social. Este suficient să mă gândesc la un prieten şi distanţa dintre noi, rezumată la un click, se poate evapora într-un salut virtual. Am un aparat foto digital, obişnuit, cu care fac poze, pe care le descarc, printez, postez, cropuiesc, transfer pe telefon, setez ca imagine de fundal sau trimit sub formă de album picasa vreunei rude emigrate. Am un telefon mobil cu care pot apela, scrie, fotografia, naviga pe internet, afla starea vremii, cursul valutar sau alcătui o complexă agendă de lucru. Au fost perioade când am văzut cel puţin un film pe zi, iar acum chiar am sentimentul că o cinematecă şi-a făcut loc în memoria mea.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram