Bacalaureatul şi luna plină

 

 

De ceva vreme mă gândesc la luna mea din Piteşti, cea din dormitorul meu. Luna aceea era în stare să scoată din mine o paradă de cuvinte deloc modeste la adresa ei însăşi, prin stiloul meu. Mă scotea pe pervazul ferestrei de câte ori era plină în toiul verii. Uneori reuşea să o scoată şi pe buna mea prietenă, P. , să-şi arate cârlionţii pe geam, să mi se alăture în adoraţia lunatică. Nicio întâlnire cu luna aceea nu scăpa de fumul cultural al ţigărilor More, cele lungi, maro, subţiri, feminine, clandestine, eliberat nopţii. Recunosc, acum aş fuma una, măcar aşa, de dulce amintire, în cinstea luminoasei mele adolescenţe.

Nu ştiu cum sunt acum fetele de 18 ani sau cum erau pe vremea când eu eu şi P. ne găseam în preajma majoratului, dar noi, în nopţile verii dintre absolvirea liceului şi examenul la facultate, obişnuiam să îmbinăm studiul cu plăcutul. Pervazul ferestrei mele din Piteşti, alt Piteşti decât cel de azi, ne era martor, ne ştia ritualul. De cum se întuneca, ne asculta cum recitam Voiculescu, Stănescu, Eminescu şi cum P. îmi servea pe scurt şi pe înţelesul meu Preda. Literatura română părea să fie cea mai potrivită pentru serile ce ne apropiau una câte una de studenţie.

Chiar şi petrecerile ni se păreau propice recapitulării materiei pentru bacalaureat. Îmi vine în minte o petrecere în vecini, în C13+B2, unde simboliştii francezi au rămas în istorie – a mea şi a P.-ei, desigur. Alcoolul nu avea putere să ne scoată din mood-ul studiu, din contră, înlesnea oratorilor din noi o dulce incursiune în lumea simţurilor traduse prin vers. Nu reuşeam să ne ţinem bine echilibrul, însă puteam lejer dezvălui intențiile literare ale lui Baudelaire, cu maiestrie de virtuoz, cu voce tare, deranjând cupluri timide ce căutau un loc retras pentru intimitate.

Să tot fie 18 ani de atunci şi nici amintirea verii de după bacalaureat, nici luna aceasta călătoare nu şi-au pierdut intensitatea. Poate că paharul de vin roşu mi-a deschis mai tare apetitul pentru descrieri juvenile ale lunii adolescenţei mele, poate doar, în plinătatea ei, luna mi-a luminat trecător un capitol care pentru totdeauna va fi înrudit cu orice lună, de pe orice cer. În orice caz, noroc, P..

 

 

Iubire înseamnă acasă

 

© Raluca Barbu

Cu tărie cred că iubirile care ne consumă, care ne transformă, nu sunt cele adevărate. O iubire nu e cea care ne schimbă cursul vieţii, care ne răneşte şi ne vindecă, care ne sufocă şi ne aeriseşte, ci una care ne împlineşte, care accentuează viaţa din noi, care subliniază ceea ce suntem. O iubire ne ridică în ochii noştri, ne face puternici, simplifică înţelesurile şi înlesneşte răspunsurile, nu complică, nu tulbură, nu înjoseşte.

Pot fi şi sunt iubiri tragice, sfâşietoare, dar nu sunt cele care durează, sunt cele care ne învaţă ce vrem, cum vrem să le trăim pe cele ce vor veni. O iubire nu ne transformă în visul altcuiva, nu ne face părtaş la el. Ci e cea care luminează, ne împinge spre rostul nostru. Ştiu că iubire înseamnă linişte, înseamnă pace. E comunicarea dintre doi oameni care se completează, diferiţi fiind, e certitudinea că am ajuns acasă…

O iubire care rezistă nu e una care ne duce la extrem, care stoarce şi ultima picătură de viaţă din noi, care ne arde şi apoi ne îngheaţă zâmbetul. Toate aceste lucruri care nu definesc o dragoste sunt pasiuni, sunt instincte care se manifestă necontrolat din disperare, din dezechilibru şi din fericire le experimentăm cu toţii, ca să putem vedea dincolo de ele, dincolo de prăpastia în care suntem pe cale să cădem când nu mai găsim speranţă, când puterea e primul lucru pentru care ne rugăm, să putem îndura haosul.

The Perks of Being a Wallflower – Incursiune în adolescenţă

Am fost norocoasă vara asta să mă împotmolesc în muzică bună şi parcă pentru prima dată, muzica a venit la pachet cu un film bun. Din când în când dau peste un film proaspat, cum este cel de faţă, însă tot mai des dau de filme vechi cărora abia acum le descopăr coloana sonoră ca fiind condimentul definitoriu.

Mereu am crezut despre mine că posed atenţie distributivă şi că e puţin probabil să-mi scape detalii, mai ales când vine vorba de cinema. Constat însă că am fost surdă până acum, lipsindu-mi abilitatea de a trăi filmul dincolo de imagine, mesaj, interpretare. N-am avut urechi să ascult în timp ce deja vedeam. Astfel, printr-o deducţie logică, atenţia distributivă pare a fi unul dintre acele lucruri care se îmbunătăţesc cu vârsta şi am în acest caz un motiv bun să mă bucur că îmbătrânesc (deocamdată este singurul motiv).

the-perks-of-being-a-wallflower

Am aşteptat ceva vreme până să-mi fac curaj să văd acest film, tocmai pentru că îl presimţeam cu o puternică încărcătură emoţională. Şi exact aşa a fost. M-a purtat prin toată adolescenţa şi mi-a amintit de dramatismul acela autentic, original, pe care îl purtam ca pe un parfum scump. Orice îmi trecea prin cap trebuia analizat la modul cel mai serios, orice gând ducea fie direct fie cu serpentine ocolitoare la viitoarea mea viaţă studenţească, amintirile se judecau după regula scrisului (dacă meritau să fie scrise, însemna că fuseseră speciale), timpul se petrecea alături de prieteni până la refuz, până nu ne mai suportam mutrele, chiulul de la ore era ca o pauză prelungită să putem fuma contemplativ, iar muzica era mai presus de orice.

Tinereţea, vecina mea

Mă gândesc de ceva vreme, mai exact de când în stânga şi în dreapta mea la birou am două fete tinere, proaspete, vesele şi atragătoare, mă gândesc la anii în care şi eu mă simţeam exact aşa cum le văd pe ele acum. Iniţial am fost uşor sau mai degrabă, ca să recunosc (dacă tot m-am apucat de confesat), profund jenată de tinereţea lor. O găseam stânjenitoare şi nu ştiam exact cum să mă port în preajma ei. Încă nu mai fusesem într-o situaţie asemănatoare până atunci sau cel puţin nu într-una care să scoată în evidenţă atât de acut contrastul.

Deşi între noi nu este chiar o viaţă de om (aşa cum este între mine şi fiica mea), este în schimb o generaţie întreagă. Una pe care o simt în fiecare dintre conversaţiile noastre şi de fiecare dată când mă găsesc în acelaşi cadru cu ele. Nu vă gândiţi că aş fi sau că m-aş simţi vreo băbăciune, însă în prezenţa fragedei tinereţi cred că orice persoană de vârsta mea s-ar simţi cel puţin la fel de pusă pe tuşă ca mine.

Treptat m-am obişnuit şi am adoptat o atitudine vag maternă, aşa ca să mă situez undeva concret faţă de ele, însă statutul de mamă doar în familia mea îl pot susţine. Astfel, nu-mi rămânea decât să-mi confrunt sentimentele cu realitatea lor si apoi cu a mea. Ce a rămas după este chiar interesant.

Irosim sau construim?

Mă gândesc de ceva vreme, să tot fie vreo patru ani, la timpul pe care l-am irosit de-a lungul vieţii făcând lucruri care nu mă reprezintă, petrecând timp cu oameni care nu ofereau nimic prin prezenţa lor, construind asiduu la un viitor care nu s-a întâmplat, cheltuind energie pentru o viaţă pe care nu mi-am dorit-o neapărat. Am calculat la un moment dat anii întegi care adunaţi pe tortul meu aniversar nu reprezentau nimic din visele mele trecute, doar întâmplări îngăduite şi trecute cu vederea. Norocul meu a fost că am avut parte de iubire şi respect să pot înlătura regretul de a nu fi trăit viaţa mea şi de a mă concentra pentru prima dată asupra unei vieţi pe care să o iubesc cu adevărat.

Admit, am îmbătrânit

Fără voia mea, toamna mă aduce de fiecare dată faţă în faţă cu vârsta la care am ajuns. Aş fi crezut că ziua mea de naştere, sau aşa zisele rezoluţii ale anului nou sunt în măsură să smulgă de la mine revelaţii despre cât de multe au trecut pe lângă mine sau cât de mult mă bucur că altele nu se vor mai întoarce vreodată. Descoperirea mea destul de neaşteptată, recunosc, se referă la ultima realitate, la cea care după prea multe toamne nu mai simte nevoia să se repete, să pretindă că se află încă în centrul atenţiei.

Elementul surpriză al descoperirii mele este nevoia mea de a petrece, mai exact lipsa acestei nevoi, preponderent tânără de altfel şi toate celelalte activităţi conexe sau intrinsece cum ar fi clubbing-ul, dansatul şi chefuitul (probabil îmi scapă multe alte variaţiuni pe tema voii bune – sigur toţi termenii legaţi de tinereţe încep treptat să mi se şteargă din memorie).

Totul a început cu o mult aşteptată şi organizată bachelorette party, la care mă vedeam participând activ, cu diverse şi colorate cocktail-uri ţinute elegant în mână în timp ce conversaţia destindea atmosfera, cu ocazionale, dar numeroase shot-uri de tequila pe care le sorbeam profesionist (respectând regula sare-tequila-lămâie), ajungând în cele din urmă la nelipsitele picanterii, bârfe şi cârcoteli despre care un grup de femei garantat ajunge să discute după ce temperatura creşte cu câteva grade de alcool. Toate mi le imaginam descriptiv şi dinamic, începând cam cu o săptămână înaintea fericitului eveniment, mai ales pentru că aducea cu el câteva prietene dragi pe care le-am văzut mult prea rar în ultimii ani. Era seara care urma să se distingă de sute de seri în care n-am avut ocazia să scot de la naftalină hainele de duminică (de vineri seara mai precis), nu doar ca să verific dacă mă mai cuprind; o seară care urma să fie bine documentată, cu snapshot-uri ale momentelor cheie, cum ar fi ridicarea paharelor de tequila în cinstea viitoarei mirese.

Scroll to top
Facebook
LinkedIn
Instagram